----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 185 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (IV)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
2
 

Iulian Apostatul: studiile sale, înclinaţia sa spre idolatrie, caracterul său – El este proclamat împărat în Galia – El merge împotriva lui Constanţiu – La moartea acestui împărat, el este recunoscut împărat în tot imperiul – Şederea sa la Constantinopol – Idolatria este instalată oficial acolo – Falsa toleranţă a lui Iulian – Epistola sa către poporul din Alexandria – Chemarea episcopilor ortodocşi şi motivele acestei măsuri – Eusebiu de Verceil şi Luchifer de Cagliari lucrează pentru ortodoxie înainte de a părăsi Răsăritul – Luchifer la Antiohia – Meletie şi Paulin – Eusebiu la Alexandria; relaţiile sale cu Atanasie – Proclamarea dumnezeirii Sfântului Duh la Sinodul din Alexandria – Eunomie şi Macedonie, arieni consecvenţi – Starea Bisericii din punct de vedere al dreptei credinţe – Iulian renunţă la falsa sa toleranţă şi cere bani creştinilor – Atanasie atacă păgânismul – Reacţie păgână în tot imperiul – Iulian interzice creştinilor să studieze literatura greacă – Cei doi Apolinarie şi literatura creştină – Plecarea lui Iulian la Antiohia – Violenţe în timpul călătoriei sale – Şederea la Antiohia – Persecuţii – Întoarcerea şi noul exil al lui Atanasie – Tulburări la Antiohia şi masacre în Palestina – Iulian hotărăşte să reconstruiască templul lui Daphne la Antiohia şi pe cel de la Ierusalim pentru evrei – O minune împiedică reconstrucţia acestuia din urmă – Creştinii din Antiohia îşi bat joc de Iulian; el le răspunde prin Misopogon; alte scrieri ale sale – El părăseşte Antiohia şi merge contra perşilor – El este omorât în luptă

 

Anii 361-363

 

Partea a III-a

Iulian a părăsit Constantinopolul în primele zile din iunie 362[1] şi a sosit la Antiohia la sfârşitul aceleiaşi luni. În timpul călătoriei sale, el s-a oprit la toate sanctuarele păgâne; el încerca să se arate un idolatru foarte devotat[2] şi chiar să ia partea zeilor contra celor care-şi permiteau să glumească pe socoteala istoriilor ieşite din comun pe care mitologia le punea pe seama lor. Iulian vroia să explice totul filozofic; dar, fără îndoială, consideraţiile sale mistice nu erau pe placul unui mare număr de oameni.

În toate localităţile pe care le traversa, preoţii păgâni şi filozofii se grăbeau să iasă în calea lui şi să-i aducă ovaţii. El asculta cu plăcere cuvântările care-i erau adresate şi se lua la întrecere în elocvenţă cu panegiriştii lui. Din Calcedon el s-a dus în Nicomidia şi de acolo în Ancira.

Acolo era un creştin pe cât de râvnitor, pe atât de ortodox, pe nume Vasilie[3]. În vremea lui Constanţiu, el luptase cu putere pentru dogma sănătoasă împotriva arienilor. De când Iulian a vrut să restaureze păgânismul, el i-a atacat cu putere pe toţi cei care susţineau acţiunea nelegiuită a împăratului. Guvernatorul oraşului l-a aruncat în închisoare. Când Iulian a trecut prin Ancira, au hotărât să-l aducă înaintea lui. Se spera că în prezenţa împăratului Vasilie nu va îndrăzni să aibă limbajul îndrăzneţ şi mândru pe care îl avusese faţă de funcţionarii apostaţi.

Se înşelau, Vasilie nu era omul care să trădeze adevărul. El a intrat în pretoriu cu demnitate şi cu un aer impasibil. ,,Cine eşti, l-a întrebat Iulian, cum te numeşti ?” ,,Îţi voi spune: mai întâi mă numesc creştin, acesta este un nume mare şi slăvit, deoarece numele lui Hristos este veşnic şi nu va pieri niciodată. Apoi mă numesc şi Vasilie, şi sub acest nume mă cunoaşte lumea. Dacă îl păstrez pe primul, voi avea nemurirea fericită drept răsplată”.

,,Te înşeli, Vasilie, i-a spus Iulian. Voi ştiţi că eu cunosc tainele voastre; crede-mă, acela în care tu nădăjduieşti nu este precum crezi. El este mort şi mort de-a binelea din vremea în care Pilat era guvernator al Iudeei”. ,,Nu mă înşel deloc, a răspuns Vasilie. Tu, împărate, eşti cel care te înşeli; tu care ai renunţat la Hristos în momentul în care El ţi-a dat imperiul. Dar te avertizez, în numele Său, că El îţi va lua curând şi imperiul şi viaţa. Tu vei cunoaşte, dar prea târziu, pe Cel pe care L-ai abandonat. Ai pierdut amintirea binefacerilor Sale; El nu-şi va mai aduce aminte de bunătatea Sa când va trebui să te pedepsească. Tu ai răsturnat altarele Sale, El te va răsturna de pe tron. Tu ai călcat în picioare legea Sa pe care tu însuţi ai vestit-o atât de des popoarelor; trupul tău va fi la fel călcat în picioare şi va rămâne fără mormânt, atunci când viaţa îţi va fi smulsă în dureri cumplite”.

Iulian şi-a înăbuşit mânia care clocotea în adâncul sufletului său. ,,Eu vroiam să te salvez, i-a spus el lui Vasilie, dar, pentru că tu nu ţii cont de sfaturile mele şi nu-mi acorzi respect, trebuie să răzbun maiestatea puterii pe care ai insultat-o”. Atunci el s-a ridicat poruncind ca Vasilie să fie bătut cu biciul.

Poruncile sale au fost executate cu violenţă şi trupul mucenicului a fost curând sfâşiat. A doua zi, Vasilie a cerut să fie dus înaintea împăratului. Au crezut că el vroia să se umilească înaintea lui, şi l-au dus în templul lui Esculap, unde Iulian, înconjurat de preoţi, aducea jertfă.

,,Ei bine, a spus Vasilie, ghicitorii tăi au aflat mai înainte ceea ce vin să-ţi spun ?” ,,Cred, a răspuns Iulian, că tu ai atâta înţelepciune încât să-ţi recunoşti greşeala şi că vei aduce jertfă împreună cu noi”. ,,Nici gând, a spus Vasilie; zeii tăi nu sunt decât nişte statui de lemn care nu văd, nici nu aud”. Apoi, deschizându-şi haina, el a smuls o bucată din carnea sa şi aruncând-o lui Iulian a adăugat: ,,Hrăneşte-te cu sângele meu pentru că ţi-e sete; cât despre mine, hrana mea este Hristos”.

Iulian a aruncat o privire mânioasă spre comitele Frumentin care-l făcuse să creadă în supunerea mucenicului. Această privire a fost înţeleasă şi a doua zi Vasilie a murit în chinuri cumplite. Acesta nu a fost singurul mucenic făcut de tolerantul Iulian la Ancira[4].

În provinciile limitrofe, precum Capadocia, se aşteptau la persecuţii. Oraşul Cezareea atrăsese ura lui Iulian şi se credea că el vroia să se răzbune. Acest oraş avea atunci printre preoţii săi pe ilustrul Vasilie, pe care Iulian îl cunoscuse la Atena, cu prietenul său Grigorie. Vasilie şi Grigorie, după ce au parcurs principalele şcoli din Răsărit şi au dobândit prin învăţătura lor o mare reputaţie de elocvenţă şi ştiinţă, s-au retras într-un pustiu din Pont, unde ei practicau, împreună cu ucenicii lor, virtuţile creştine.

Iulian nu i-a uitat pe vechii săi colegi şi i-a scris lui Vasilie pentru a-l invita să vină la curtea sa. Vasilie nu a considerat necesar să-i răspundă personal apostatului şi i-a trimis printr-unul din ucenicii săi o scrisoare care l-a jignit pe împăratul filozof. Acesta nu a vrut să pară afectat şi i-a scris din nou lui Vasilie, cu un aer batjocoritor, că trebuie să-i trimită o mie de livre de aur pentru războiul din Persia, iar în caz contrar el se va răzbuna pentru dispreţul pe care oraşul Cezareea îl arăta faţă de zeii săi. În această scrisoare, el căuta să explice apostazia sa, spunând la sfârşit: ,,Eu am înţeles ce am citit şi de aceea l-am condamnat”. Vasilie[5] i-a răspuns pe un ton pe jumătate serios că maiestatea sa a greşit cu adevărat cerând atâta aur de la un om care nu mânca decât puţine legume şi care, fără să fie sătul, nu putea mânca într-o zi mai mult decât avea. El îşi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte: ,,Tu nu ai înţeles ceea ce ai citit; căci dacă ai fi înţeles nu l-ai fi condamnat”[6].

Iulian a amânat după războiul cu Persia răzbunarea sa contra Cezareei şi a lui Vasilie, şi şi-a continuat drumul către Antiohia.

În timpul şederii sale în acest oraş, el a judecat numeroase cauze. Când era vorba de creştini, unicul său scop era de a-i lua în zeflemea, de a-i jefui, de a face dezbinare între ei[7]. El i-a privat de toate drepturile la funcţii publice, i-a tratat ca pe sclavi şi a folosit cele mai perfide mijloace pentru a-i face să renunţe la credinţa lor.

El a vrut să-l imite cu Constantin, dar era departe de măreţia şi nobleţea de care dăduse dovadă acest evlavios împărat în orice împrejurare. Constantin a respectat libertatea de conştiinţă şi a păstrat în posturile lor pe funcţionarii cinstiţi care rămâneau credincioşi vechii lor religii; el îi obliga să-i respecte pe creştini şi creştinismul, dar nu-i silea să-l practice în mod făţarnic. El a desfiinţat misterele cultului idolatric şi a distrus cuiburile de imoralitate; dar a lăsat libertatea acestui cult pentru practicile sale exterioare şi publice, care puteau fi considerate eronate, dar nu imorale.

Iulian, din contră, a vrut să-i atingă pe toţi creştinii în credinţa lor şi să-i silească să apostazieze sau să renunţe la orice poziţie socială.

Mai mulţi soldaţi curajoşi au condamnat public metodele lui Iulian împotriva creştinilor şi au refuzat să se supună cerinţelor sale[8]. Printre ei erau Juventin şi Maximin, tineri încă, dar plini de credinţă. Iulian i-a făcut să compară înaintea lui şi, neputând să-i câştige, a pus să fie bătuţi cu vergi şi omorâţi. După câteva zile, doi soldaţi bătrâni, Bonosie şi Maximilian, au compărut înaintea împăratului. Ei au refuzat să smulgă crucea care împodobea steagul pe care erau însărcinaţi să-l poarte. ,,Noi suntem creştini, au spus ei; noi nu vom uita nicicând ce i-am făgăduit lui Constantin în ziua în care am fost botezaţi împreună cu el, la Aschiron, lângă Nicomidia”[9].

Cei doi soldaţi bătrâni au fost daţi morţii şi mulţi alţii au avut aceeaşi soartă.

Faimosul împărat filozof nu era decât un persecutor vulgar.

Orgoliul său a suferit crunt în urma unui fapt care s-a petrecut atunci la Daphne. Acesta era un cartier periferic din Antiohia care-şi luase numele de la nimfa transformată în dafin (δαφνη) pentru a scăpa de urmăririle de îndrăgostit ale lui Apollo. Acest loc devenise pentru păgâni un loc de întâlnire unde ei îl imitau prea adesea pe zeul pe care-l adorau acolo. Cezarul Gallus, fratele mai mare al lui Iulian, a vrut să sfinţească acest loc şi a adus acolo trupul unui vechi episcop al Antiohiei, Sfântul Vavila, pentru care credincioşii păstraseră o mare evlavie. Templul lui Apollo fusese abandonat şi aici nu rămăsese să slujească decât un preot bătrân foarte sărac[10].

Iulian nu cunoştea situaţia şi credea că va găsi într-un templu odinioară atât de faimos o ierarhie numeroasă şi rituri pompoase. El s-a dus acolo fără a anunţa şi a găsit templul părăginit, abandonat. După ce l-a străbătut peste tot, el l-a întâlnit pe bătrânul preot care nu a putut să-i ofere ca jertfă decât un boboc de gâscă din curtea sa din spate, şi nu a putut găsi alt ajutor decât pe fiul său. Acest copil s-a dedat chiar la multă silă la ceremoniile păgâne şi a dispărut înainte de sfârşitul jertfei. De mai multe zile, el era creştin, fără ca tatăl său să ştie.

Iulian s-a întors la Antiohia foarte iritat, a reunit senatul oraşului şi i-a reproşat indiferenţa sa faţă de cultul zeilor. În fine, el a decretat că templul din Daphne va fi restaurat şi adus la splendoarea sa dintâi. La puţin timp după ce a fost promulgat decretul, templul a ars. Zeloşii i-au acuzat îndată pe creştini şi incendiul a fost ocazia unor violenţe demne de vechii persecutori.

În zadar acest incendiu a fost pus pe seama creştinilor, chiar de preoţii păgâni, căci nu s-au putut descoperi vinovaţii. Istoricul păgân Ammian Marcellin a atribuit incendiul unui accident neaşteptat; dar Iulian, pornit împotriva creştinilor, nu a avut nevoie decât de o bănuială pentru a deveni persecutor. Pentru a răzbuna arderea templului din Daphne, el a decretat ca marea biserică din Antiohia să fie demolată şi ca bogăţiile sale să fie confiscate. S-a pus mâna pe o parte din mobilier; dar ceea ce era mai preţios a fost ascuns de preotul Teodoret, care o avea în grijă.

Comitele Iulian, unchiul împăratului, l-a adus în faţa împăratului. Teodoret a fost neînduplecat, şi a refuzat să predea tezaurul şi să renunţe la credinţa sa. În mijlocul celor mai atroce pătimiri, el le-a reproşat comitelui şi nepotului său apostazia lor şi le-a prezis, atât unuia cât şi celuilalt, o moarte apropiată şi violentă[11]. Comitele Iulian, iritat, i-a tăiat capul. După câteva zile, proorocia mucenicului s-a împlinit în privinţa comitelui Iulian, care a murit în urma unor suferinţe fizice şi morale cu totul ieşite din comun.

Proorocia mucenicului era cunoscută; văzându-se împlinită prima parte, nimeni nu se îndoia că cea de-a doua se va împlini de asemenea. Iulian afişa un mare calm; dar deja un mucenic îi făcuse aceeaşi prevestire ca Sfântul Teodoret, şi cu siguranţă el nu era atât de liniştit pe cât vroia să pară.

Creştinii erau convinşi că vor scăpa curând de Iulian, şi violenţele lui nu-i înspăimântau mai mult ca făţărniciile lui. Ei cântau chiar pe străzi psalmii în care erau atacaţi zeii neamurilor, sau poezii creştine de-ale lui Apolinarie sau Grigorie de Nazianz[12]. Iulian nu putea să treacă prin nici un cartier al oraşului fără să nu audă laude aduse lui Iisus Hristos şi condamnarea păgânismului. Iritarea sa creştea din zi în zi. El vroia să reformeze păgânismul astfel ca el să pară, sub toate aspectele, superior creştinismului. Dar el simţea că întreprindea o lucrare mai presus de puterile sale.

Epistola sa către Arsacius, pontif al Galatiei, aduce mărturie despre proiectele şi sentimentele sale. ,,Dacă religia noastră, spune el[13], nu face progrese, greşeala este a celor care o mărturisesc. Zeii ne-au acordat cu siguranţă succese pe care noi nu am fi îndrăznit nici să le sperăm, nici să le cerem; dar ele ar fi fost cu atât mai mari încă dacă noi am fi avut grijă să-i imităm pe creştini în lucrurile care fac să crească atât de repede nelegiuirea lor, adică, omenia lor faţă de străini, grija lor faţă de morminte şi sfinţenia exterioară a vieţii lor. Aveţi grijă ca toţi preoţii şi familiile lor să dea exemplu de aceste virtuţi şi să evite orice relaţii cu femeile, copiii şi slujitorii galileenilor”.

Iulian dădea acest nume creştinilor, în opoziţie cu cel de eleni sau civilizaţi pe care-l rezerva idolatrilor.

El a recomandat pontifului Galatiei să supravegheze ca toţi preoţii idolilor să pună în practică regulile pe care le urmau preoţii creştini. El îl încurajează mai cu seamă să înfiinţeze peste tot case de primire pentru săraci şi călători, aşa cum făcuseră deja creştinii. ,,Este ruşinos pentru noi, spunea el, să vedem că printre evrei nu există nici un cerşetor şi că nelegiuiţii galileeni îi hrănesc nu numai pe săracii lor, ci şi pe ai noştri. Noi părem astfel că-i abandonăm cu totul pe cei care ne aparţin ... Noi nu suferim ca alţii să acapareze aceste virtuţi şi să ne lase nouă ruşinea indiferenţei noastre”.

Iulian visa imposibilul atunci când vroia să creştineze păgânismul. Milostenia este o virtute creştină, şi sub inspiraţia creştinismului, în societăţile moderne, s-au dezvoltat instituţiile umanitare care nu au existat decât după statornicirea creştinismului. Lumea s-a supus influenţei creştinismului chiar fără ştirea sa şi uneori făcând opoziţie Bisericilor care-şi pierduseră sensul creştin.

Iulian a înţeles perfect că mai ales prin milostenie Biserica se dezvoltase şi prinsese rădăcini în societate. El a dorit să fondeze un păgânism caritabil, dar această operă era peste puterile sale, şi eforturile sale în favoarea idolatriei l-au făcut ridicol până şi în ochii înaltei societăţi păgâne, a cărei religie se rezuma la indiferenţă şi dispreţuirea oricărei religii.

În timpul şederii sale la Antiohia, el era ţinta unor glume răutăcioase din cele mai crude şi a unor bătăi de joc continue. Se râdea de barba sa neîngrijită, de statura sa mică, de urâţenia sa, de devoţiunea sa păgână. ,,Iată ursul”, se spunea când îl vedeau trecând ... ,,Este omul-maimuţă, fiindcă are umeri largi şi picioare mici ... Ce paşi mari face ! El crede că are 9 coţi lungime, talia titanilor de care vorbeşte Homer ... Iată-l cum pregăteşte jertfa; nu, este un măcelar care va omorî un animal. El o omoară astfel că nu-i de mirare că are un preţ atât de mare carnea. Păcat că nu-şi taie barba; s-ar putea face din ea frânghii pentru corăbii”.

Iulian vroia să se răzbune pentru sarcasmele al căror obiect era; pentru că barba sa murdară şi prost pieptănată dădea prilej pentru glume răutăcioase, el a îndreptat împotriva locuitorilor Antiohiei o satiră, pe care a intitulat-o: Misopogon, adică, duşmanul bărbii. Iată câteva fragmente, în care el se zugrăveşte pe el însuşi:

,,Eu voi spune despre mine pe cât de rău se va dori. Încep cu figura mea. Cred că natura nu i-a dat nici frumuseţe, nici graţie; dar eu sunt cu atât mai morocănos şi original fiindcă, pentru a o pedepsi că nu a fost mai frumoasă, eu am adăugat la ea barba pe care o cunoaşteţi. Insectele se plimbă în ea în voia lor, ca fiarele sălbatice într-o pădure; ele mă împiedică să mănânc sau să beau cum aş vrea, căci aş risca să înghit firele de păr cu pâine. Pe bună dreptate, trebuie să mă îngrijorez de a da sau primi sărutări, deoarece o astfel de barbă nu permite buzelor să se apropie unele de altele într-o îmbrăţişare dulce. Voi spuneţi că din barba mea se pot face sfori; eu vă permit cu bucurie să o faceţi; numai că atunci când veţi vrea să tăiaţi aceşti peri aspri, fiţi atenţi să nu vă răniţi mâinile delicate.

Eu nu sunt numai bărbos, am şi părul prost pieptănat şi-l tai rareori. Unghiile mele sunt lungi şi degetele mele sunt pătate de cerneală. Vă voi dezvălui chiar lucruri pe care nu le-aţi văzut. Am pieptul îmblănit ca regele animalelor şi nu l-am îndepărtat niciodată. Dacă aş avea vreun neg, ca Cimon, eu v-aş spune, dar nu am.

La morală, sunt tot atât de sever ca în ce priveşte fizicul. Am prostul obicei de a nu merge niciodată la teatru; întotdeauna am detestat jocurile de circ; merg rar la sărbătorile zeilor şi nu-mi petrec ziua întreagă acolo, cum făceau fratele şi unchiul meu. La puţin timp după ce vedeam cea de-a şasea cursă, mă retrăgeam.

Vrei să cunoaşteţi viaţa mea intimă ? Mă culc pe o saltea fără cuvertură. Nu mănânc niciodată până la saţietate. Aceasta nu poate conveni unui oraş al desfătărilor precum al vostru. Cât am fost în Galia, caracterul rustic al celţilor a suportat astfel de obiceiuri; dar pe bună dreptate te indignezi de acestea într-un oraş bogat, înfloritor, populat, unde histrionii şi muzicanţii sunt mai numeroşi decât cetăţenii, unde magistraţii sunt dispreţuiţi.

Este nevoie de un mare curaj ca al vostru pentru a petrece ziua în festinuri, noaptea în desfrânări, şi de a dovedi, prin fapte mai mult decât prin cuvinte, că voi sunteţi deasupra legilor. Tu eşti nebun, Iulian, să crezi că grosolănia ta, lipsa ta de politeţe, severitatea ta ar putea să convină unor oameni ca noi. Tu eşti cel mai prost şi mai insipid dintre muritori atunci când te gândeşti să-ţi împodobeşti micul suflet cu ajutorul cumpătării. Cumpătarea ! Noi nu ştim ce este aceasta; noi am auzind mult vorbindu-se despre ea, dar nu am văzut-o niciodată”.

Iulian pleacă de aici pentru a critica moravurile locuitorilor Antiohiei. Aceste moravuri puteau fi prea efeminate, dar Iulian nu era mai puţin ridicol urmându-le pe cele ale cinicilor, sectă căreia i s-a alăturat în cele din urmă.

În timpul şederii sale la Antiohia, el a scris marea sa operă împotriva creştinismului. Aceasta nu se cunoaşte decât din lucrarea Sfântului Chiril al Alexandriei, de combatere a ei, scrisă în secolul următor. Noi vom face cunoştinţă mai târziu cu opera marelui episcop.

În aceasta, Iulian avea ca scop rezumarea şi consolidarea obiecţiilor aduse deja la adresa creştinismului de Celsus, Ierocle şi Porfir, din care el se hrănea fără îndoială de multă vreme. El îşi închipuia că opera Galileanului nu se putea susţine în faţa filozofiei sale; dar el nu avea totuşi o asemenea încredere în geniul său, încât să nu facă apel, în sprijinul său, la alte argumente care, prin caracterul lor exterior, puteau avea mai multă influenţă asupra poporului. Astfel, a fost determinat să dea ordin să se reconstruiască templul din Ierusalim pentru a da o tăgăduire a lui Iisus Hristos, care a proorocit că nu va rămâne din acesta piatră peste piatră[14].

El a cerut evreilor planurile viitorului edificiu, le-a făgăduit banii necesari şi a adunat muncitori şi materiale. Confidentul său intim, Alipie de Antiohia, a fost însărcinat în mod special să accelereze lucrările care au început în momentul în care Iulian a plecat în expediţia sa contra perşilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 13; Ammian. Marcellin., XXII, 9.

   [2] Iulian, Oration V.

   [3] Acta S. Basil. Ancyr., ap. D. Ruinart, Acta sincera martyr.

   [4] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 11.

[5] Sfântul Vasilie, Epist. XLI, class. 1, ad Julian.

   [6] Noi vom da îndată detalii despre viaţa şi operele Sfântului Vasilie de Cezareea.

   [7] Iulian, Epist. 43, 52; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 16 şi urm.; Sfântul Grigorie de Nazianz, Oration IV.

   [8] Ammian. Marcellin., XXII, 12; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15; Sfântul Ioan Gură de Aur, In Juvent. et Maximin. Martyr orat.; Acta S. Bonos., ap. D. Ruinart, Acta sincera martyr.

   [9] Aici este o nouă dovadă în sprijinul a ceea ce am spus despre botezul lui Constantin.

   [10] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 10, 11; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 18, 19; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 19; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 35, 38; Ammian. Marcellin., XXII, 12, 13; Libanius, De Daphn. Apoll. fan.

   [11] Acta S. Teodoret, ap. D. Ruinart, Acta sincera martyr.

   [12] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 18. Noi vom face cunoscute îndată poeziile pe care Sfântul Grigorie de Nazianz le-a alcătuit atunci pentru a le înlocui pe cele ale păgânilor pe care un decret al lui Iulian le interzicea creştinilor a le citi.

   [13] Iulian, Epist. 49; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 16.

   [14] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 22; Rufin, Hist. Eccl., cartea I, c. 37, 38, 39; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 20; Sfântul Ioan Gură de Aur, Cont. Jud. et Gentil., § 16; adv Jud., orat. 5; De Sanct. Babul.; Ammian. Marcellin., XXIII, 1; Iulian, Epist. XXIX, XXX.

 

Episodul urmator