----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 65 vizitatori și nici un membru online

Opinii pe marginea Sfântului şi Marelui Sinod (II)

 
Ce ne-ar putea aduce acest Sfânt şi Mare Sinod ? Este el o oportunitate reală în lumea ortodoxă
de a găsi soluţii pentru numeroasele probleme arzătoare care îşi aşteaptă rezolvarea de peste un veac ?
Sau este doar o nouă zeflemisire a adevăratei Ortodoxii în numele aşa-zisei iubiri ecumeniste ? Având
în vedere cine sunt cei care domnesc astăzi pe înaltele scaune arhiereşti, credem că nu ar trebui să privim
cu prea multe speranţe către această întrunire. Nu va fi una a celor cuvioşi şi iubitori de Dumnezeu, ci
doar o altă adunare a necredincioşilor, unde cel ce crede cu adevărat în Hristos nu are ce căuta
 

Partea I

Reluăm acest editorial, care a rulat în anul 2016, având în vedere că Sinodul din Creta este un eveniment de o importanţă crucială în istoria bisericească şi că fenomenele descrise sunt de actualitate

Paul Gavriliuk ia în discuţie şi faptul că întâistătătorii câtorva Biserici Ortodoxe locale ezită încă să participe la viitorul Sinod, iar principala opoziţie vine în prezent din partea Patriarhiei Moscovei. El susţine că Patriarhul Chiril al Moscovei consideră posibilă ideea Sinodului, dar nu înainte ca toate chestiunile procesului sinodal să fie rezolvate spre satisfacţia sa. Cu toate acestea, în practică, Moscova continuă să sporească obstacolele pe calea către Sinod.

Rivalitatea dintre Patriarhia Constantinopolului şi cea a Moscovei se înscrie de acum într-un soi de tradiţie de rău augur. Încă din anii ‘1940, Moscova sovietică a întrezărit avantajele propulsării Bisericii Rusiei pe orbita mondială, jinduind ca ea să devină liderul lumii ortodoxe, asemenea Vaticanului în lumea catolică[1]. Nici visele de preamărire ale Constantinopolului nu au fost mai prejos. Patriarhii ecumenici din secolul XX au construit un concept nou, necunoscut în istoria bisericească, potrivit căruia patriarhul ecumenic este liderul Ortodoxiei din întreaga lume[2]; pentru a justifica un astfel de titlu, ei au încercat crearea unei turme pe măsura titlului şi au ‘teologhisit’ că diaspora aparţine de drept Constantinopolului[3]. De altfel, de-a lungul ultimei jumătăţi de veac, cele două Biserici au profitat pe rând de vicisitudinile care s-au abătut asupra celeilalte pentru a avansa planurile sale de hegemonie, şi nici astăzi nu procedează altfel.

În contextul dat, în care Patriarhia Constantinopolului a anunţat că mult-aşteptatul Sinod va avea loc în luna iunie a acestui an, Patriarhia Moscovei caută noi portiţe pe care să se strecoare şi să se dezică de la a participa la un forum care va fi organizat şi condus de rivala sa. Planul original prevedea întrunirea Sinodului în Biserica Sfânta Irina din Istanbul, unde a avut loc cel de-al II-lea Sinod Ecumenic în anul 381, dar după prăbuşirea avionului militar rus în noiembrie 2015 şi deteriorarea relaţiilor ruso-turce, Moscova şi-a exprimat preocuparea că locul iniţial nu ar mai fi sigur pentru delegaţia rusă.

Fiecare întrunire pan-ortodoxă aduce cu ea, pare-se, îndelungi discuţii cu privire la locul unde va avea loc. Din nefericire, astfel de discuţii sunt animate doar de lupta pentru întâietate în lumea ortodoxă, şi nici cea pe marginea Sinodului nu a făcut excepţie. Întrunirea acestui Sinod în Istanbul ar fi dat Patriarhiei Constantinopolului o aură de atotputernicie, pe când mutarea locului la Geneva ar plasa-o pe un teren neutru, iar dezbaterea ar putea avea loc între egali. După ce au fost vehiculate aceste două locaţii, pe 27 ianuarie, întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe reuniţi la Chambesy au anunţat că Sinodul va avea loc la Academia Ortodoxă din Creta.

Pe lângă disputa veche dintre Constantinopol şi Moscova, Paul Gavriliuk prezintă o seamă de alte probleme care pot împiedica convocarea Sinodului. Să zăbovim o clipă asupra situaţiei Bisericii Ortodoxe din Ucraina care, în opinia autorului, este cea mai însemnată. Pe teritoriul Ucrainei coexistă 3 Biserici Ortodoxe: 1) Biserica Ortodoxă Ucraineană – care ţine de Patriarhia Moscovei şi, făcând parte din structura ei, este considerată canonică de celelalte Biserici Ortodoxe locale; 2) Patriarhia Kievului – care s-a desprins din prima în 1992 şi este condusă de un fost mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse şi nu este recunoscută de nici o Biserică Ortodoxă; şi 3) Biserica Ortodoxă Autocefală Ucraineană – înfiinţată în 1921 şi sprijinită activ de bolşevici împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse, şi reactivată după 1990, de asemenea necanonică.

Noi am scris în mai multe rânduri despre problemele existente pe teritoriul Ucrainei[4], dar subiectul este departe de a fi epuizat. Ucraina este astăzi un soi de pepinieră de bisericuţe şi episcopi de toate coloraturile, migrând de pe nou pe vechi şi de pe vechi pe nou în funcţie de oportunităţile existente, care a invadat într-o oarecare măsură şi spaţiul ortodox românesc cu o sumedenie de episcopi şi mici aşezăminte monahale aflate sub tutela unor variate mitropolii cu titluri simandicoase[5].

Dar contextul ucrainean este complicat de jocurile de putere care vizează Ucraina ca stat şi Biserica cu patrimoniul ei. Într-un mod simplificat, s-ar putea spune că pe teritoriul Ucrainei se duce un război surd între Moscova şi Washington, care-i antrenează pe aliaţii lor ecleziastici, Patriarhia Moscovei şi respectiv Patriarhia Constantinopolului. Lucrurile merg atât de departe, încât s-a speculat că Patriarhia Kievului, dornică de a fi recunoscută canonic de Patriarhia Constantinopolului, este dispusă la concesii dintre cele mai inedite. În septembrie 2015, patriarhul ecumenic s-a întâlnit cu ierarhi ai Patriarhiei Kievului, apoi în noiembrie a avut loc o întâlnire mult mai puţin mediatizată între George Soros şi arhiepiscopul Evstratie Zoria, şeful Departamentului de Informaţii şi membru permanent în Sfântul Sinod al Patriarhiei Kievului. Întâlnirea celor doi a fost mijlocită de Patriarhia Constantinopolului, iar subiectul conversaţiei pare să fi fost atitudinea Patriarhiei Kievului faţă de persoanele LGBTI din Ucraina. Iată încă un criteriu care ar putea sta la baza canonicităţii astăzi ...

Acest amestec al Patriarhiei Ecumenice în problemele din Ucraina a fost denunţat de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk în timpul discuţiilor purtate la cea de-a V-a Conferinţă pan-ortodoxă presinodală, care a avut loc în perioada 12-16 octombrie 2015. El şi-a ,,exprimat profunda preocupare a Bisericii Ortodoxe Ruse pentru agitaţiile anti-canonice ale ierarhilor ucraineni din structurile Patriarhiei Constantinopolului din SUA şi Canada, care au mers în Ucraina, în numele Patriarhiei Constantinopolului, … au intrat în legătură cu schismaticii, declarând că Patriarhia Constantinopolului ar fi pe punctul să acorde autocefalie schismaticilor … au primit cu onoruri personalităţi decăzute din rangurile lor bisericeşti şi excomunicate, permiţându-le să săvârşească slujba dumnezeiască în bisericile lor şi s-au rugat cu ele”.

Este uluitor şi nu prea că patriarhul Bartolomeu este interesat de astfel de ,,personalităţi decăzute din rangurile lor bisericeşti şi excomunicate” de Patriarhia Moscovei. Legătura dintre Patriarhia Constantinopolului şi cea a Kievului este un soi de concubinaj de cea mai proastă factură; cu alte cuvinte, eu îţi ofer autocefalia şi, odată cu ea, canonicitatea în lumea ortodoxă, şi tu joci cum îţi cânt eu. Nu importă cât de canonici sunt nici unii, nici alţii, ci cât sunt de bine ‘plasaţi’ în această lume a intereselor politice. Fiindcă aici nu este vorba despre nimic altceva. Interesele adevărate ale Bisericii au apus de mult, cam de un veac ...

Dar să revenim la comentariile lui Paul Gavriliuk şi cum vede el această stare de lucruri. În opinia lui, Patriarhia Ecumenică ar putea oferi Bisericii din Ucraina posibilitatea de a ieşi de sub tutela moscovită, dar pierde din vedere ce i s-ar putea cere în schimb. Mai mult, el vede o speranţă acolo unde nu este nimic: ,,Prima mişcare a patriarhului Bartolomeu ar putea fi normalizarea situaţiei canonice a grupurilor ecleziale care în prezent nu sunt în comuniune cu alte Biserici Ortodoxe. Succesul recent al unui efort similar în Biserica Ortodoxă a Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei insuflă nădejde că ar putea deveni o realitate în Ucraina”.

Ce s-a întâmplat în Biserica Ortodoxă a Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei nu a fost decât o altă bătălie aprigă între Constantinopol şi Moscova pentru putere[6]. În 2013, după ce întâistătătorul Bisericii, Hristofor, Arhiepiscopul Pragăi şi Mitropolitul Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei, şi-a anunţat retragerea, a fost ales un nou întâistătător în persoana Arhiepiscopului Rastislav de Presov şi Slovacia. Nemulţumită de alegerea lui, atât în timpul alegerilor, cât şi ulterior, Patriarhia Constantinopolului a ameninţat cu ,,reconsiderarea Tomos-ului de autocefalie al Bisericii” – cu alte cuvinte, cu retragerea canonicităţii. În schimb, Patriarhul Chiril al Moscovei i-a trimis noului întâistătător o scrisoare de felicitare, iar Biserica Ortodoxă Rusă a recunoscut alegerea, în timp ce Patriarhia Constantinopolului, urmată de celelalte Biserici Ortodoxe locale, nu a recunoscut-o. Mai mult, la ceremonia de înscăunare a luat parte o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse condusă de Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei.

A urmat actul al doilea, în care mitropolitul Rastislav a făcut o vizită Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului şi lucrurile au intrat pe un făgaş de ... pace. O luptă de culise – în care preţul ultim ar fi putut fi canonicitatea Bisericii Ortodoxe a Ţinuturilor Cehe şi Slovaciei – cu un final necunoscut ochiului public, dar pe care l-am putea intui: mitropolitul Rastislav şi-a prezentat omagiile patriarhului Bartolomeu, precum dorea acesta, dar ‘la nevoie’ se va plasa în tabăra Patriarhiei Moscovei.

Iată încă o situaţie lămuritoare în ce priveşte modul şi motivele pentru care se acordă autocefalie şi implicit canonicitate în lumea ortodoxă contemporană ... În plus, patriarhul ecumenic nici măcar nu mai ascunde condiţiile în care acordă autocefalia şi primeşte în rândurile Bisericilor onorabile pe cei care râvnesc cu putere aceste titluri şi sunt dispuşi la nenumărate concesii pentru aceasta. Nu am fi departe de adevăr dacă am spune că astăzi nu trebuie să se mai sărute papucul papei, ci al patriarhului Constantinopolului.

Întorcându-ne la situaţia din Ucraina, Paul Gavriliuk afirmă: ,,De îndată ce toate jurisdicţiile ortodoxe de pe teritoriul Ucrainei devin canonice, calea către unitate şi autocefalie poate deveni dreaptă. O asemenea mişcare probabil că va stârni opoziţia feroce a Moscovei, chiar până în punctul de a rupe potenţial comuniunea cu Constantinopolul. În prezent, această chestiune este probabil cea mai însemnată ‘chestiune din spatele chestiunilor’ de la iminentul Sinod pan-ortodox”.

Cine a mai auzit să existe trei Biserici canonice pe acelaşi teritoriu ? De ce nu negociază întâistătătorii şi Sinoadele lor între ele pentru a ajunge la unitate şi a-şi reglementa problemele interne, direct, pe teritoriul lor ? Ce nevoie este de intervenţia patriarhului Bartolomeu, care este fluturată de mass-media până la disperare ? Patriarhul ecumenic este orice altceva decât un emisar al păcii şi înţelegerii; el provoacă discordie oriunde are ocazia pentru a-şi atinge scopurile sale. Nu cumva această idee – care este inexistentă în istoria Bisericii şi este, aşadar, o altă ruptură de Tradiţie[7] – să aibă cu totul alt tâlc decât ne-am putea închipui. Este un joc prin care toţi cei interesaţi de dobândirea canonicităţii şi a unei poziţii de respectabilitate în Ortodoxia oficială sunt ţinuţi în şah de Constantinopol pentru a smulge de la fiecare ceea ce se doreşte. Este un troc murdar pe care-l practică de aproape un secol Patriarhia Ecumenică, care nu are nici o legătură cu Biserica lui Hristos şi rânduielile ei dumnezeieşti; un troc care face de ruşine Ortodoxia oficială.

Eventual, după ce obţine ceea ce doreşte, patriarhul le acordă Tomos-ul de autocefalie şi apoi le zice: descurcaţi-vă între voi, vă împăcaţi sau nu, ce ne priveşte pe noi ce faceţi pe teritoriul vostru ? În plus, consecinţele acordării canonicităţii, de exemplu, Patriarhiei Kievului pot fi mai multe decât am putea lua în calcul. Având în vedere că grupările care se perindă astăzi pe teritoriul României provin în mare parte din Patriarhia Kievului, ele ar putea dobândi o oarecare greutate ‘canonică’ şi, odată cu aceasta, ar putea destabiliza mediul ortodox românesc destul de tradiţional şi ancorat în viaţa sa bisericească.

Dar, până una-alta, într-o încercare de aplanare a tensiunilor dintre Patriarhia Constantinopolului şi cea a Moscovei, şi nădăjduind că va convinge Patriarhia Moscovei să ia parte la Sinod, patriarhul Bartolomeu a fost de acord să nu recunoască Biserica Ortodoxă din Ucraina înainte de Sinod. În ciuda acestei concesii, patriarhul rus nu a luat parte la acesta.

 

Partenie Filipescu

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/mai-iunie 2016

 


[1] A se vedea Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (IV). Vom relua pe larg această pagină de istorie contemporană într-un serial nou, intitulat Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic ?

[2] Am luat în discuţie, pe scurt, acest concept în partea a IV-a din serialul Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. A se vedea, de asemenea, discuţiile pe marginea existenţei unui primat papal în Ortodoxie: «Ortodoxia este pregătită să accepte ideea unui primat universal şi, conform canoanelor Bisericii primare, Episcopul Romei este ,,primus”» a declarat, în aprilie 2007, Mitropolitul Ioan al Pergamului, Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I). Chestiunea primatului în Biserica Ortodoxă – poziţii actuale ce duc către erezie.

Pentru poziţia actuală a patriarhului ecumenic Bartolomeu şi interesele care-l animă, a se vedea Este Patriarhia Ecumenică ,,ţinta unei campanii diabolice” ? Este ea victima unei campanii de dezinformare, pusă la cale de forţele anti-ecumeniste, care-i ştirbeşte prestigiul şi recunoaşterea internaţională ?

[3] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923).

[4] A se vedea, în ordine cronologică,

» Martie 2008. Ştiri din lumea ortodoxă - Lavra Peşterilor din Kiev a fost trecută în proprietatea statului

» Iulie 2008. Ştiri - Confruntare la nivel înalt în lumea ortodoxă

» Martie-aprilie 2015. Evenimente ecumeniste - Ortodoxia în Ucraina

» Septembrie-octombrie 2015. Evenimente ecumeniste - Cea de-a V-a Conferinţă pan-ortodoxă presinodală

» Homosexualitatea a ajuns la porţile Bisericii Ortodoxe, partea a III-a. Ucraina

[5] Să amintim aici doar personajele cele mai de vază, care au apărut şi în mass-media românească şi cititorul este cât de cât familiarizat cu ele: Ioan Preoteasa care a înfiinţat în 2003 Asociaţia Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali Liberi (a se vedea Iunie 2007. Ştiri - Ioan Preoteasa face valuri în societatea românească prin acţiunile anti-ortodoxe săvârşite); Veniamin Ilie, care afirmă că îşi are hirotonia din spaţiul ucrainean, de la o ramură a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, condusă de Damaschin Balabanov; Gherasim Bratu care a înfiinţat în 2012 Asociaţia Mitropolia Autonomă Creştin-Ortodoxă după Vechiul Calendar Episcop Gherasim şi a adunat sub aripa sa o sumă de preoţi caterisiţi din Biserica Ortodoxă Română; Mihail Vasilache, un preot răspopit din Biserica Ortodoxă Română, care şi-a construit o biserică în curtea casei şi a fost hirotonit episcop în Ucraina; şi el a adunat în jurul lui un număr de preoţi caterisiţi, ca şi el.

[6] A se vedea articolul Ianuarie-februarie 2014. Ştiri bisericeşti (I) – Animozităţi jurisdicţionale.

[7] La începutul Sinodului, Arhiepiscopul Anastasie al Albaniei a spus că acesta este un Sinod special, care nu seamănă cu Sinoadele anterioare. Acest lucru frapează încă o dată şi nu face decât să ne încredinţeze că se încearcă o ruptură de Tradiţie. Cu alte cuvinte, să terminăm odată cu Tradiţia, să terminăm odată cu Sfinţii Părinţi, fiindcă ne tot împiedicăm de ei şi nu putem avansa pe calea către heterodoxizarea Ortodoxiei. Astăzi facem rânduieli noi, care să ne înlesnească drumul către ceea ce tânjim de aproape un veac ...