----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 53 vizitatori și nici un membru online

Calea rătăcirilor (VI)

- Adevăr şi minciună despre viaţa de după moarte -

de arhimandrit Serafim Alexiev

 
 
 

IV. Există reîncarnare după moarte ? (continuare)

Împotriva acestei legi fără suflet, fatală şi oarbă, oricare ar fi karma, Cuvântul lui Dumnezeu înalţă adevărul despre dumnezeiasca iertare şi îndeamnă pe orice păcătos, care se nevoieşte în pocăinţă, către mântuire, aşezându-i înainte dumnezeiasca iubire şi dumnezeiasca dreptate.

Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă păcătosul de la calea sa şi să fie viu – spune plin de iubire Domnul şi continuă subliniind dreptatea Sa: Dreptatea dreptului nu-l va mântui pre el, ori în ce zi va rătăci, şi fărădelegea celui fără de lege nu-i va strica lui, ori în ce zi se va întoarce de la fărădelegea sa (Iezechiil 33, 11-12).

Cu aceste cuvinte Domnul scoate în evidenţă 3 lucruri: grija Lui plină de iubire pentru omul păcătos, dreptatea Lui incoruptibilă şi libera alegere a omului. Aceşti trei factori lucrează mântuirea. Atotţiitorul ne ajută nouă, tuturor, în sporirea noastră duhovnicească, dăruindu-ne din toate părţile ajutorul Său plin de har. Însă şi omul trebuie să se ostenească şi să primească acest ajutor dăruit lui. Dacă el voieşte, se va mântui, Dumnezeu fiind întotdeauna gata de ajutor, însă dacă el nu voieşte, nu va ajunge nicicând la mântuire, chiar de s-ar întrupa de nenumărate ori.

Din perspectiva voii libere a omului se vede limpede întreaga şubreziciune a învăţăturii mincinoase despre reîntrupare. Dumnezeu nu sileşte pe om la lucrarea mântuirii, ci vrea ca omul însuşi să se silească pe sine către bine (a se vedea Matei 11, 12). Chiar dacă omul s-ar reîncarna şi de un milion de ori, dacă nu doreşte să se îndrepte, ce karmă oarbă ar putea să-i ajute să se desăvârşească ? Şi, pe de altă parte, fără orice reîntrupare, doar prin puterea dragostei şi dreptăţii dumnezeieşti, păcătosul care se întoarce la Dumnezeu poate să se mântuiască. Şi, într-adevăr, se mântuieşte dacă din toată inima, cu adâncă pocăinţă, îşi va plânge înaintea duhovnicului păcatele şi dacă o va rupe hotărât cu ele.

În virtutea liberului arbitru, nici păcătosul nu poate să fie mântuit dacă nu voieşte, nici dreptul nu poate să se aştepte la mântuire, pe baza dreptăţii lui de dinainte, dacă s-a îndepărtat de ea, călcând-o în picioare. Acestea sunt căile lui Dumnezeu, căile grijii pline de iubire şi ale dreptăţii nemitarnice. Însă teosofii, învăţătorii cei mincinoşi, spun: Nu este dreaptă calea Domnului. Şi îşi îngăduie să o îndrepte ei, cu basmele lor despre reîncarnări, când tocmai calea lor nu este dreaptă (Iezechiil 33, 17).

Aici este foarte înţelept să ne punem întrebarea: Pentru ce este nevoie de atât de multe renaşteri ? Sunt posibile două răspunsuri: fie pentru că Dumnezeu ar înceta într-adevăr să-i mai poarte de grijă omului şi l-ar lăsa în voia legii oarbe a karmei, să-l desăvârşească treptat prin neîncetate renaşteri, fie pentru că Dumnezeu nu ar putea să curăţească păcatele, să ierte nelegiuirile şi să mântuiască. Ambele răspunsuri sunt, desigur, sacrilegii şi lipsite de sens. Dumnezeu nu a încetat să-i poarte de grijă omului. Dimpotrivă, neîncetat Se îngrijeşte de el, pronia Lui întinzându-se şi asupra vieţii sale vremelnice, şi asupra celei veşnice. El Însuşi grăieşte poporului Său: Au doar va uita femeia pre pruncul său ? Sau nu-i va fi milă de fiii pântecelui său ? Că de va şi uita femeia pre aceştia; dar eu nu te voiu uita pre tine (Isaia 49, 15). Cum poate să înceteze să ne poarte de grijă Acela care aşa au iubit lumea, cât şi pre Fiul său cel unul născut l-au dat, ca tot cel ce crede întru el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16) ? Nu te teme – spune Domnul –, că te-am mântuit pre tine, chematu-te-am pre numele tău, al meu eşti tu. Şi de vei trece prin apă, cu tine sunt ... şi de vei trece prin foc, nu te vei arde ... că eu sunt Domnul Dumnezeul tău (Isaia 43, 1-3).

Tot astfel este de nesusţinut şi afirmaţia că Dumnezeu nu ar putea chipurile să ierte păcatele şi de aceea îi lasă pe oameni singuri să se mântuiască prin nenumărate renaşteri. În mii de rânduri Dumnezeu Şi-a arătat puterea Sa în a curăţi păcatele şi a-i mântui pe cei păcătoşi. Eu sunt Dumnezeu şi afară de mine nu este mântuitor (Isaia 43, 11) spune El despre Sine. Eu sunt, eu sunt, cel ce şterg fărădelegile tale (Isaia 43, 25; 44, 22). Iar psalmistul întăreşte: A Domnului este mântuirea (Psalmi 3, 8). La Domnul este milostivirea (a se vedea Psalmi 129, 4). El ne-au mântuit ... după a sa mai înainte hotărâre (II Timotei 1, 9).

Dumnezeu iartă într-o clipă toate păcatele omului care se căieşte; dar şi după ce l-a iertat, adesea El îl lasă pe om să sufere, ca să-l ferească de noi căderi şi să-l întărească întru virtuţi.

Despre puterea lui Hristos de a mântui pe cei mai deznădăjduiţi păcătoşi – şi aceasta doar pentru o clipă de pocăinţă sinceră din partea lor – vorbeşte în chip convingător întâmplarea despre tâlharul cel înţelept. Acest călcător al legii avea păcate înfricoşătoare, care l-au dus până la condamnarea la moarte, după cum el însuşi a mărturisit, spunând confratelui său răstignit de-a stânga lui Iisus Hristos: Şi noi după dreptate (suntem osândiţi); că cele vrednice după faptele noastre luăm (Luca 23, 41). Şi iată, acest răufăcător, după ce s-a pocăit şi a crezut în Hristos, a auzit de la Mântuitorul minunatele cuvinte: Amin zic ţie: astăzi împreună cu mine vei fi în Rai (Luca 23, 43). Ce l-a ajutat să intre în Împărăţia mântuirii ? Oare mulţimea reîntrupărilor sale ? Nu ! L-au ajutat pe el: credinţa în Hristos şi adânca frângere a inimii care l-a cutremurat în ultimele clipe ale vieţii sale, mila de nespus a lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc cel atotcurăţitor, de care el s-a apropiat prin smerita lui pocăinţă.034. Calea ratacirilor VI

Există oare creştini mai desăvârşiţi decât Sfântul Apostol Pavel, care s-a învrednicit încă din această viaţă să se ridice până la al treilea cer (a se vedea II Corinteni 12, 2) ? Cu ajutorul cărei reîntrupări a ajuns el din starea sa de păcătos până la starea exclusivă de drept ? El nu doar că nu s-a reîntrupat, ci a fost în mod hotărât împotriva unor asemenea superstiţii. În scrierile lui se întâlneşte acest gând cunoscut de noi, care este cel mai teribil argumnet împotriva concepţiei despre reîncarnări: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27).

 

Sfântul Apostol Pavel

 

Dintru început Pavel a fost prigonitor al lui Hristos. El i-a urmărit pe ucenicii Lui şi şi-a arătat cruzimea printr-o râvnă neînţeleaptă, fără de margini (a se vedea Romani 10, 2). Însă Dumnezeu i-a sărit în ajutor şi într-o clipă l-a prefăcut din crud prigonitor în cel mai râvnitor propovăduitor al credinţei creştine. Dacă ar fi fost adevărată învăţătura despre reîntrupări, mii de întrupări nu i-ar fi fost de ajuns lui Pavel ca să-şi spele păcatul împotriva lui Hristos. Însă în Dumnezeu, nu în reîntrupări se află iertarea. [Ale] Domnului Dumnezeului nostru [sunt] îndurările şi milele (Daniil 9, 9).

Exemplele cu tâlharul care s-a pocăit şi cu miluirea lui Pavel nu sunt singurele, ca să fie socotite excepţii. În trecut, dar şi astăzi, există o mulţime de întâmplări despre mari păcătoşi miluiţi, cum au fost tâlharul Moisi Arapul (28 august), ucigaşul Varvar (6 mai), desfrânata Maria Egipteanca (1 aprilie), rătăcita Evdochia (1 martie), Chiprian vrăjitorul (2 octombrie) şi mulţi alţii. Aceştia cu sinceritate s-au întors la Hristos şi au devenit sfinţi, fără să aibă nevoie de vreo reîntrupare ca să-şi răscumpere nenumăratele lor păcate. După ce-au aflat calea harului, pentru ei a fost de ajuns o singură viaţă de om, scurtă, şi o singură milostivire fără margini a lui Dumnezeu, ca să atingă în scurtă vreme binecuvântatul scop al credinţei noastre – mântuirea sufletelor (a se vedea I Petru 1, 9).

Învăţătura mincinoasă despre reîncarnări este plină de contradicţii, deşi pretinde că poate să explice de ce adeseori oamenii buni suferă în această lume, iar oamenii răi o duc bine. Aceasta se datorează chipurile karmei lor, adică faptelor lor din existenţele anterioare. Aici, în locul limpezimii, este vorba de o ceaţă adâncă şi în locul dezlegării problemei se ridică noi nedumeriri. Iată două cazuri tipice de contradicţii:

1. După susţinătorii teoriei reîncarnărilor, oamenii buni suferă din pricina păcatelor lor trecute. Însă dacă într-o viaţă trecută au fost păcătoşi, în ce chip s-au născut dintr-odată drepţi, ca să ne mirăm de ei cum suferă ca oameni buni ?

2. Şi mai mincinoasă se vădeşte încercarea teosofilor de a explica prin reîncarnare fericirea pământească a celor nelegiuiţi. Fericirea se dă, spun ei, pentru o viaţă trecută bună. Ca să se bucure cei nelegiuiţi, aceasta înseamnă că ei au meritat prin faptele lor bune din trecut aceste bucurii de acum. Dar dacă au fost într-o viaţă trecută oameni buni, cum s-au născut dintr-odată păcătoşi ? Oare legea de bază a vieţii nu este, după cum afirmă ei înşişi, perfecţionarea, desăvârşirea ? Cum acţionează această lege în asemenea cazuri ?

Apărătorii învăţăturii mincinoase despre reîncarnare se folosesc întru totul neîntemeiat de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Ce va semăna omul, aceea va şi secera (Galateni 6, 7). Ei folosesc această sentinţă în teoria lor despre reîntrupare, deşi această teorie îi este complet străină marelui apostol. El a folosit cuvintele indicate pentru a sublinia prin ele învăţătura lui Hristos despre dreapta Judecată a lui Dumnezeu, când va primi fiecare după faptele lui (a se vedea Matei 16, 27). Or, tocmai aceasta lipseşte cu desăvârşire în doctrina despre reîncarnare. Acolo nu se admite nici judecata de pe urmă a lui Dumnezeu, judecată fără drept de apel, nici răsplata definitivă. Ce pot să aibă atunci în comun creştinismul şi teosofia ?

 

Episodul urmator