----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 51 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
D. Biserica uniţilor ruteni din nordul Ungariei de la 1700 până în timpul prezent
 
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 215. Biserica sârbilor din Ungaria
Mitropolia Carloviţ (Karlovitz)
 

A doua Biserică mai veche din cuprinsul monarhiei austro-ungare este Biserica sârbilor din Ungaria. Precum Biserica regatului Serbiei, Biserica Bosniei şi Hercegovinei, cea din Dalmaţia, cea din Montenegro şi cea din Serbia veche şi din Macedonia, care din urmă nu formează o parte separată de Patriarhia de Constantinopol, ci numai eparhii sau părţi din eparhii ale ei, astfel şi Biserica sârbilor ortodocşi din Ungaria este fiică a vechii Biserici a sârbilor, a vechii Patriarhii sârbeşti din Peci (Pec, Ipek).

Încă la sfârşitul secolului XIV şi mai mult în secolul XV, slavii de sud, mai cu seamă sârbii începură a imigra în ţările creditare ale Ungariei şi a forma în ele colonii, apoi între anii 1427-1521 chiar părţi din Serbia au fost ale Ungariei, aşa ţinutul Belgradului. Sârbii din Ungaria pe teritoriul lor propriu, mai înainte al Serbiei, iar acum al Ungariei, au păstrat episcopiile existente până atunci, iar sârbii imigraţi în Ungaria propriu-zisă, parte din ei au înfiinţat episcopii proprii ale lor, parte s-au alipit de românii care locuiau pe acelaşi teritoriu şi cu a căror naţiune încă din vechime sârbii au stătut în relaţii amicale.

Ei aflară episcopii române în Caransebeş, Timişoara, Arad şi Oradea Mare, înfiinţând şi episcopii proprii ale lor mai ales la Cruşedol (Krusedol[1] în Sirmia, scris de obicei dar incorect şi Syrmia), pe la 1500 (1496-1502), şi anume aici o mitropolie, apoi episcopii în jumătatea întâi a secolului XVI la Buda (Budin) şi după jumătatea secolului XVI la Pojega (Pozega) şi la Marcea (Marca), în Slavonia şi Croaţia, în sfârşit tot pe timpul acela, cum şi mai târziu în Banat şi în Ungaria de Est, unde ei s-au stabilit între români, şi în Verşeţ (Versac), Lipova (Lippa), Inău (Ienopolis, Boros Ienou) şi Giula (Gyula). Episcopii sârbeşti din Banat şi Ungaria de Est au fost înfiinţate când aceste ţinuturi trecură de la 1552 sub dominaţiunea turcilor, iar Macarie, patriarh de Peci (Pec, Ipek 1558-1573), dobândi de la turci dreptul, a hirotoni episcopi şi în Ungaria, de aceea episcopia românească Timişoara, ce trecu sub dominaţiunea turcilor, deveni episcopie sârbească.

Despre episcopiile sârbeşti din Banat şi din Ungaria de Est, în care credincioşii români sunt mult mai numeroşi decât cei sârbi, am tratat când am expus istoria Bisericii românilor din Transilvania şi Ungaria (§. 214, A. α. β.). Dar episcopiile sârbeşti din Ungaria au trebuit să fie ca şi cele româneşti în o stare foarte precară şi în o legătură ierarhică slabă, iar în cursul războaielor, ce au frământat Ungaria peste 1 ½ secol după bătălia de la Mohaci, vor fi fost foarte puţin stabile, căci avem puţine ştiri despre existenţa lor, excepţie episcopia Marcea (Marca) din Croaţia, precum şi episcopiile Inău şi Timişoara, ce avură câtva timp şi rang de mitropolii. Pe atunci erau numeroase mânăstiri sârbeşti în Ungaria.

Dar intoleranţa dominantă aici demult contra Bisericii Ortodoxe lovi şi pe sârbi. Mai ales sub dominaţiunea Austriei şi notabil de când Leopold Kollonici († 1707) ajunse în anul 1668 episcop cu mare influenţă şi în 1691 cardinal, s-au făcut încercări de a înfiinţa şi a pune în acţiune episcopii unite în sud-vestul Ungariei pe lângă cinci biserici (Peciy), precum şi în Slavonia şi Croaţia, cu concursul lui Tulliu Miglio, baron de Brunberg. Totuşi acţiunea aceasta fu paralizată de la 1690, când a imigrat acolo Arsenie III Cernoievici, patriarh sârb. Încă cu mult mai înainte, chiar în 1660 s-au făcut în Episcopia Marcea (Marca) astfel de încercări cu episcopi uniţi, dar a căror unire se ţinea secret, cu concursul arhiepiscopilor latini de Agram. Abia episcopul Paul Zoricici (Zorcic 1686) mărturisi că este unit, însă nu a putut introduce în dieceză unirea. În zadar s-au luat aspre măsuri contra monahilor din Mânăstirea Marcea, care se sculară contra unirii. Şi episcopul unit de aici Isaia Popovici (Popovic 1689-1700) n-a mai rămas cu nici un credincios, după imigrarea patriarhului Arsenie III.

Cu totul altă situaţie avu Biserica sârbească de la 1690 în Ungaria şi iată cum. În anul 1689, când armatele Austriei erau în război cu turcii, în ţinuturile sârbeşti ale Turciei, sârbii împilaţi de turci au arătat austriecilor o simpatie aşa de caldă, că în 1690, când armatele acestora au trebuit a se retrage, Arsenie III, patriarh sârb de Peci şi 37.000 de familii sârbe crezură prudent a trece cu austriecii în Ungaria şi a se stabili aici, după ce împăratul Leopold I (1657-1705) prin o diplomă, urmată şi de alte diplome confirmative şi explicative, le garantase drepturile politice şi religioase în noua lor patrie.

Cele 37.000 de familii sârbeşti imigrate de curând, după care în 1737 imigrară şi altele sub conducerea patriarhului Arsenie IV Iovanovici (Iovanovic Sakabent), apoi încă şi câteva altele, s-au stabilit o parte din ele în Slavonia şi Croaţia, o parte în Ungaria propriu zisă şi în Banat. Aceste colonii veniră în atingere de aproape şi cu românii în comitatele de la nord-estul Ungariei. Sârbii înfiinţară îndată la 1690 o mitropolie şi 7 episcopii, care la 1695 au fost şi confirmate de împărat; cele mai multe dintre episcopii existase încă mai demult, iar acum fură numai concentrate, adică unite cu altele, deci reorganizate sau restabilite. Mitropoliţii şi-au luat scaunul în Sirmia (Syrmia) mai întâi la Cruşedol (Krusedol), apoi de la 1716 la Carloviţ (Karlovitz, Karlovec, Karlovei, Carloveţ, Carlovţi); iară cele 7 episcopii, după câteva modificări de delimitări şi câteva schimbări de nume şi de scaune, au rămas în sfârşit următoarele:

 

1. În Slavonia, Episcopia Pacraţ (Pakrac, în locul Episcopiei Pozega de mai înainte).

2. În Croaţia, Episcopia Carlovaţ (Karlovac, Karlstad sau Gornji Karlovac [Carloviţ de Sus]), deşi episcopul are scaunul în Plaşchi (Ploski).

3. În Ungaria de Sud, adică în Regiunea Bacică (Bacska), Episcopia Baci (Bacs) cu scaunul în Neoplanta (Novi Sad, Ujvidek); ea s-a numit la început Episcopia Seghedin (Szegedin) şi Seghedin-Baci (Szegedin-Bacs).

4. În Ungaria Centrală de Vest, Episcopia Buda (Budin), până la 1899 cu scaunul în târgul Sf. Andrei (Cent Angriji, Szent Endre), acum chiar în Buda.

5. Pentru comitatele Ungariei de Est, Episcopia Arad (numită şi ,,Arad-Ienopolis şi Oradea Mare” sau ,,Arad-Oradea Mare”) având de la 1783 pentru Oradea Mare un consistoriu detaşat. În sfârşit,

6 şi 7. Pentru Banat, Episcopia Timişoara, numită la început Ienopolis-Timişoara, apoi şi Timişoara-Lipova, şi Episcopia Verseţ (Versec). Celei dintâi dintre ele (Timişoarei) s-a conferit de la 1737 până la 1748 sau poate chiar până la 1759 titlul şi rangul de mitropolie onorară, iară cea din urmă (Versec) centraliză în sine şi desfiinţata Episcopie românească de Caransebeş; scaunul ei până la 1759 fu în Caransebeş.

 

Dar pe lângă aceste episcopii au mai existat câteva, ce mai târziu apuseră, precum:

 

1. Episcopia Varajdin sau ,,Episcopia Croată”, 1695 - după 1749.

2. Episcopia Oradea Mare şi Agria (Eger, Erlau) de la 1695 până înainte de 1707.

3. Episcopia Pojega (Pozega), înlocuită la 1708-1710 cu cea de Pacraţ (Pakrac), Episcopia Costainiţa (Kostainica) din Croaţia 1713-1771.

4. Episcopia Mohaci-Sighet (Mohacs-Sziget), până la 1731.

 

Românii ortodocşi din Ungaria s-au alipit de episcopiile sârbeşti Arad, Timişoara, Verşeţ cu atât mai mult, şi au rămas alipiţi de ele cu atât mai vârtos, cu cât ei încă mai demult fusese subordinaţi ierarhiei sârbeşti şi cu cât între anii 1690-1695 mitropolitul românilor din Transilvania şi Ungaria nu se bucura de opinie bună, ca fiind continuu sub influenţa calvinilor, iară de la 1698 mitropolitul Atanasie cu clerul său trecuse la unire; apoi Episcopia Română Ortodoxă de Maramureş, încă în fiinţă pe la 1700, deveni până la 1740 şi ea unită şi apuse, iar în Episcopia Muncaci Vasilie Tarasovici, episcopul rutean, încă în 1640 şi succesorul său Petru Partenie Rotosinski, încă în 1649, aşa dar cu mult mai înainte făcuse ceea ce Atanasie a făcut în 1698.

Astfel au ajuns românii ortodocşi din Ungaria de Est şi Banat sub ierarhia sârbească şi astfel s-au bucurat ei de sprijin zelos contra propagandei unirii şi chiar de privilegii bisericeşti egale cu ale sârbilor. Am văzut mai sus (§. 214 A. b. β.), unde am tratat mai în detaliu despre Biserica Românilor Ortodocşi din Banat, cum s-a făcut aceasta şi cum s-au modificat apoi raporturile dintre ei şi sârbi. Mitropoliţii sârbi din Ungaria, pe care în 1710 Calinic I, patriarhul sârb de Peci, i-a declarat independenţi de Patriarhia Peci şi care în cursul secolului XVIII deveniră mitropoliţi ai întregii Biserici ,,Greco neunite” din monarhia Austro-Ungariei, au jucat ca atari mare rol.

Iară privilegiile sârbilor consistau, în ce priveşte Biserica, în o autonomie, pe care în instanţă supremă în afaceri curat spirituale o exercitau sinoadele mitropolitane, iar în afaceri mai mult naţionale şi economice[2], congresele naţionale. Acestea aveau a consista din mitropoliţi şi episcopi şi din 25 clerici şi 50 mireni; pe când existau grănicerii militari, între cei 50 mireni, trebuiau să fie 25 civili şi 25 militari. Alegerea episcopilor era de competenţa sinoadelor mitropolitane, iar alegerea de mitropoliţi, pentru care erau eligibili numai episcopi, o făcea congresul; dar episcopii şi mitropoliţii aleşi nu puteau ocupa scaunul lor înainte de a fi confirmaţi de împărat.

Împăratul rege avea şi controlul suprem asupra tuturor afacerilor bisericeşti ale sârbilor. Privilegiile sârbeşti şi limitele lor, precum şi în ce mod aveau ele a fi exercitate, s-au definit mai precis în 1777 prin un statut, numit ,,Regulamentul Illyric” (Regulamentum Illyricum); el fu numit iliric, fiindcă sârbii se mai numeau şi iliri, pe când altfel ei de predilecţiune se numesc rasci ((raşţi), Rasciani, germ. Raizen, ungur. Racz (Raţ), plur. Raczok (Raţoc)) de la Raşcia sau Rassia, provincie principală din patria lor. Însă ,,Regulamentul” nu satisfăcu pe sârbi, de aceea în 1779 el a trebuit înlocuit cu un decret explicativ ,,Rescriptum declaratorium”. După încercarea făcută în 1791 cu o Curie ilirică, la 1792 au fost deferite definitiv unei Curii ungare şi afacerile sârbilor. În anul 1790/1 şi o lege a Ungariei acordă ,,grecilor neuniţi” din ea drepturi civile egale cu ale romano-catolicilor şi cu ale protestanţilor.

Mitropolia sârbească din Carloviţ a ajuns mai întinsă pentru un timp între anii 1718-1739, când după un război victorios contra turcilor s-a unit cu monarhia Habsburgilor şi acea parte a Serbiei, unde se afla Mitropolia sârbească din Belgrad, precum şi Valahia mică sau Oltenia, unde se afla Episcopia românească de Râmnic; în acest timp mitropoliile de Belgrad şi de Carloviţ au avut de la 1726 un mitropolit comun, cu reşedinţa în Belgrad; acestuia, precum mai înainte celui din Carloviţ fu subordinat şi episcopul de Râmnic, deşi el tindea a fi independent. Mitropolia de Carloviţ pierdu această întindere la 1739, după un nou război cu Turcia, prin pacea de la Belgrad; ea s-a întins însă durabil, când românii ortodocşi din Ungaria, rămaşi fără păstor de la 1698 în urma unirii ierarhiei lor, prin hotărârea împărătesei Maria Tereza (1740-1780) de la 1759 au fost subordinaţi de la 1761 la episcopi sârbi, adică mai întâi episcopului de Buda şi apoi, de la 1783 împăratul Iosif II (1780-1790) le-a dat drept a avea episcop al lor propriu cu dispoziţia ca acest episcop să fie supus mitropolitului de Carloviţ, ,,in dogmaticis et pure (mere) spiritualibus”, însă fără să aibă vreo parte la privilegiile sârbilor.

Cei doi episcopi dintâi ai românilor au fost sârbi, iar al treilea de la 1810 român. În 1783 împăratul Iosif II lua aceeaşi dispoziţie şi pentru Episcopia Bucovinei, smultă în 1774-1777 de la Moldova de Austria, adică pentru fosta episcopie de Rădăuţi; iar între anii 1828 şi 1829 împăratul Francisc I (1806-1835) luă aceeaşi dispoziţie şi pentru episcopia sârbilor din Dalmaţia şi Istria, ce de la 1814 trecu definitiv sub Austria şi avea atunci la Sebenico, de la 1841 în Zara reşedinţa ei, iară de la 1870, pentru dificultăţi de comunicaţie a fost împărţită în 2 episcopii, de Zara şi de Cattaro.

De la 1749 mitropolitul de Carloviţ, încă nefiind şi mitropolit al Transilvaniei şi Bucovinei, luă titlul de ,,mitropolit ortodox al poporului sârbesc şi românesc”. Cu toate acestea însă cu timpul ierarhia sârbească făcu ca Episcopiile Arad, Timişoara şi Verşeţ, în care preponderau românii, să ia o fizionomie din ce în ce mai sârbească. Prin aceasta a provocat între români o nemulţumire din ce în ce mai mare; ei se simţeau oprimaţi ca naţiune şi doreau a se servi în Biserică şi în şcoală de limba lor. De aceea la 1812 (şi 1814) ei petiţionară la împăratul şi la 1818 la sinodul mitropolitan, a li se da episcopi români. Împăratul Francisc I la 1828 (1829) a dat ordin ca pe viitor episcopul de Arad, în a cărui eparhie erau relativ numai puţini sârbi, să fie român, iar episcopii de Timişoara şi Verşeţ cel puţin să ştie româneşte.

Apoi de la 1848, când românii din Transilvania sub conducerea lui Şaguna cerură a se restabili mitropolia veche a românilor din Transilvania şi Ungaria, la cererea lor s-au asociat şi românii din Ungaria; episcopul Bucovinei de asemenea tindea să desfiinţeze dependinţa lui de mitropolia Carloviţului, ce provinea din calcule politice. În zadar combătu această mişcare mitropolitul Iosif Raiacici (Rajacic) 1842-1861 la sinodul ţinut în Viena în anul 1850-1851 cu toţi episcopii ortodocşi din monarhie. În sfârşit în anul 1864 şi Congresul naţional al sârbilor şi Sinodul mitropolitan de Carloviţ s-au declarat pentru acordarea acestor cereri. Astfel la sfârşitul anului 1864 prin decretul imperial de la 24 decembrie (amintit şi mai sus în §. 214 A. c. la istoria Mitropoliei românilor din Transilvania şi Ungaria), Mitropolia de Carloviţ pierdu nu numai episcopia din Transilvania, ridicată la rang de mitropolie proprie a românilor, ci şi Episcopia Arad şi părţile româneşti din Episcopia Timişoara şi Verşeţ, care se alipiră de noua mitropolie a Transilvaniei şi Ungariei.

Apoi în 1873, cum vom vedea mai jos în §. 216 la istoria Mitropoliei Bucovinei şi Dalmaţiei, Episcopia Bucovinei de asemenea fu ridicată la rang de mitropolie şi acestei mitropolii fură subordinate cele 2 episcopii din Dalmaţia, pe motiv că în 1867 la împărţirea monarhiei în două părţi, Bucovina şi Dalmaţia erau în aceeaşi parte a monarhiei, despărţită de Ungaria şi după această îndoită separaţie, mitropolia sârbească rămase cu cele 6 episcopii subordinate ei de la început, având în timpul prezent (1900) ceva peste un milion de suflete (1.052.000). Din acest număr, ca 170.000 suflete sunt în Arhiepiscopia de Carloviţ, ca 125.000 în Episcopia Pokrac, ca 330.000 în Episcopia Karlovac (Karlstadt), ca 20.000 în Episcopia Buda, ca 135.000 în Episcopia Bacs, ca 142.000 în Episcopia Timişoara şi ca 130.000 în Episcopia Verşeţ.

În ce priveşte mânăstirile, Biserica sârbilor din Ungaria are în cuprinsul ei 27 mânăstiri de monahi nu prea populate, dar nici o mânăstire de maici; de acestea n-au nici sârbii mai noi, pe când înainte de 1690 erau şi 2 mânăstiri de maici la Cruşedol (Kruşedol) şi Jazak. Această Biserică pentru întreţinerea ei dispune de un fond de 90 milioane coroane. Cu deosebire important este venitul de 800.000 coroane, ce-l are mitropolitul de la moşia Dalj sau Dalya, pe care munificenţa imperială a făcut-o danie scaunului mitropolitan, îndată după înfiinţarea lui. Mulţi sârbi din Ungaria au emigrat în America, şi pentru ei se proiectează o episcopie proprie acolo.

Biserica sârbească din Ungaria până la 1868, când noua mitropolie a românilor obţinu drepturi egale, se bucura singură între toate Bisericile Ortodoxe din Ungaria de o autonomie aşa de mare; ea s-a dezvoltat viguros, încă din timpul mitropolitului Pavel Nenadovici (Nenadovic 1749-1768), ierarh iubitor de şcoală, dar şi mai viguros sub doi mitropoliţi eminenţi, care au păstorit între anii 1790-1861. Aceştia au fost Ştefan Stratimirovici (Straţimirovic), mitropolit erudit, care au stat în scaunul Mitropoliei de Carloviţ de la 1790-1837; lui îi datoreşte Biserica neamului său primele institute şcolare mai superioare, apoi Iosif Raiacici (Rajacic), mitropolit de la 1842-1861, naţionalist înfocat, patriot fidel dinastiei şi pe cât de statornic apărător al drepturilor Bisericii Ortodoxe în stat, pe atât de gelos campion al pretenţiilor mitropoliei de a-i fi subordinate strict episcopiile din ea. Raiacici a afirmat aceste pretenţii mai ales la sinodul ţinut în Viena 1850-1851, care a durat 10 luni, faţă fiind toţi episcopii ortodocşi din monarhie; dar cu pretenţiile sale a zădărnicit toate lucrările sinodului. Mai cu seamă episcopii de Transilvania, Bucovina şi Dalmaţia se opuneau ca episcopiile lor să fie strâns legate cu mitropolia.

De la Iosif Raiacici, parte şi pentru meritele lui, mitropoliţii de Carloviţ poartă statornic titlul de patriarh, pe care l-au purtat înainte numai doi. Aceştia sunt Arsenie Cernoievici (Cernojevic, 1690-1706) şi Arsenie Iovanovici Sakabent (Iovanovic Sakabent 1737-1748); ei au schimbat scaunul lor patriarhal de Peci (Pec) cu scaunul mitropolitan de Carloviţ, purtând personal şi în acest scaun titlul de patriarh, iar succesorii lor din Carloviţ au purtat numai titlul de mitropoliţi. Dar la 15 decembrie 1848 împăratul Francisc Iosif I, care tocmai atunci se suise pe tron după împăratul Ferdinand I (1835-1848), răspunzând dorinţei exprese a naţiunii sârbilor, a conferit lui Raiacici şi succesorilor lui titlul de patriarh, pentru meritele naţiunii sârbeşti şi ale mitropolitului ei faţă de împărat şi de tron; astfel împăratul a restabilit acum ca o prerogativă a scaunului de Carloviţ demnitatea de patriarh al sârbilor, ce de la 1766 a fost suprimată din Peci (Pec, Ipek), prin încorporarea Bisericii sârbeşti la Patriarhia de Constantinopol. Tot spre a satisface cererea sârbilor în 1849 şi Banatul, graniţa militară despre Bacska şi Sirmia, fu constituit în un Voivodat sârbesc, care însă la 1860 fu desfiinţat.

La 1869, Mitropolia românilor din Transilvania şi Ungaria, înfiinţată cu aprobarea împăratului de la 24 decembrie 1864, primind o organizaţie şi mai liberală decât cea sârbească, atunci partida radicală a mirenilor din Mitropolia sârbească, sub conducerea advocatului dr Miletici (Miletic) nu putu suferi ca organizaţia mitropoliei lor să fie mai pe jos de a Mitropoliei românilor şi astfel de la 1869 această partidă a intrat în dispute cu partida conservativă a clerului şi chiar cu guvernul. Din aceste dispute s-au născut conflicte, ce se aplanară pentru câtva timp abia în 1875, prin votarea şi aprobarea unui statut foarte liberal al congresului. După rescriptul regal din 1868 şi după organizaţiile din 1871 şi statutul congresului de la 1875, în Congresul naţional bisericesc şi în comitetul congresului pentru administraţia întregii mitropolii, mirenii au o majoritate de 2/3 iar în consiliul naţional de instrucţie au preponderanţă chiar ilimitată; clericii au preponderanţă numai în consiliul mitropolitan, ce constituie o instanţă bisericească apelativă. Fiecare eparhie are câte un consistoriu, ce este compus din un senat de clerici şi încă din un senat, în care au preponderanţă mirenii; pe când în adunările eparhiale şi în comitetele pentru administraţia eparhiei, ce se numesc de dânsele, mirenii au o majoritate de 2/3 iar în consiliul eparhial de instrucţie sunt 15 mireni şi numai 2 clerici; în sfârşit în parohii administraţia este pe mâna parohienilor, care o exercită prin adunări parohiale periodice şi prin comitete permanente ale Bisericii locale.

Dar în curând disputele izbucniră din nou, fiindcă partida conservativă a clerului, sub conducerea patriarhului Gherman Anghielici (Angjelic 1881-1888) şi cu concursul literal mai ales al doctorului Emilian Radici (Radic), profesor de teologie († 1907), precum şi guvernul, tindeau să restrângă influenţa prea mare a mirenilor. Neputând ajunge la o înţelegere, fu convocat în acest scop 1897 Congresul naţional bisericesc şi nereuşind nici el a face ca să se ajungă la înţelegere, a fost dizolvat. În Congresul naţional bisericesc din 1902 domni armonie, partidele s-au înţeles între sine spre a apăra autonomia Bisericii contra încălcărilor guvernului, provocate prin dezbinările dintre ei. Cu toate acestea, congresul decise a reforma şi administraţia bunurilor mânăstireşti, dar contra acestei reforme protestară la guvern egumenii, sub cuvânt că ea ar lovi în drepturile lor şi reuşiră deocamdată ca reforma să nu fie sancţionată. Totuşi congresul, întrunit la sfârşitul anului 1906 se împrăştie la începutul anului 1907, aducând grave acuzaţii patriarhului Gheorghie Brancovici (Brankovic) şi cerând retragerea lui, dar el muri pe la jumătatea anului; s-a votat încă şi un statut radical pentru mânăstiri, care acum fu sancţionat de rege.

În privinţa culturală, Biserica sârbească din Ungaria în ultimele decenii ale secolului XVIII şi în primele decenii ale secolului XIX nu numai întrecea pe Biserica mumă, ci chiar în cuprinsul monarhiei teologii ortodocşi de naţiune română se instruiau la cei sârbi. Cel mai însemnat dintre aceştia fu arhimandritul Ioan Raici (Raic) decedat în 1801; celebru şi ca istoric naţional, el avu şcolari pe terenul teologiei mai mulţi clerici din timpul anterior şi mai nou, iară pe terenul istoriei bisericeşti, mai întâi pe Ilarion Ruvaraţ (Ruvarac), arhimandrit († 1908), apoi şi pe Dimitrie Ruvarac paroh, Manuil Gribici (Grbic) paroh ş.a.; pe când Alexandru Stoiacicovici (Stojackovic † 1893) s-a distins prin lucrarea lui din 1847 Istoria cultului divin la slavii de est, Lukian Musicki (Muşiţchi), episcop († 1839), prin odele sale, Nicanor Gruici (Gruic † 1889) şi Teofan Jivcovici (Zivkovic, † 1890) episcopi, prin cuvântări bisericeşti, cel întâi şi prin poezii; Grigorie Nicolae Jivcovici (Zivkovic), devenit mitropolit al Bosniei, decedat în 1809, ca autor nu neînsemnat de istoria bisericească universală, iară dr. Emilian Radici (Radic † 1907) protosinghel, prin scrieri de drept canonic combative, cum am amintit mai sus.

Până la sfârşitul secolului XVIII clerul se instruia la fiecare episcopie mai întâi în şcoale cu un curs de 6 săptămâni, iar apoi în şcoale din ce în ce mai bune, acum el se instruieşte în un institut teologic mai superior din Carloviţ, pe lângă care de curând mitropolitul Gheorghe Brancovici (Brankovic † 1907) a înfiinţat un internat teologic.

Biserica sârbească din Ungaria a combătut energic atacurile unioniste, ce Biserica Latină şi Unită îndrepta asupra credincioşilor ei sârbi şi asupra românilor ortodocşi, încredinţaţi ei; cu toate acestea n-a putut împiedica cu totul treceri la unire, nici nu a putut face pe cei trecuţi la aceasta să revină. Primele atacuri mai însemnate de acest fel s-au dat în secolul XVII nu numai asupra sârbilor, ci şi asupra ,,valahilor”, care pe la jumătatea secolului XVI în număr de 11.000 fugise de groaza turcilor în Croaţia, în districtele Pozega şi Ţernica (Cernica), mai ales pe întinsele domenii ale familiei Zriny şi formară un element şi adversar puternic şi inflexibil contra catolicismului. De aceşti ,,valahi” se aflau mai ales în Croaţia, şi episcopul latin de Agram, susţinut de iezuiţi, se sforţă a-i face uniţi; pe la 1640 când ei aveau episcop pe unul Maxim, s-a emis o propunere de a îndepărta cu binele pe episcopul ,,valah” şi a da ,,valahilor” episcop un croat, care să fie vicarul arhiepiscopului de Agram, dar să umble în port grecesc şi să observe ritul grecesc, până ce se va fi consolidat unirea; astfel în 1652 se şi aflau ,,valahi catolici” la Segnia (Zeng)[3].

De altă parte în 1667 Miakici, episcop valah, muri în temniţă la Gratz, fiind implicat în insurecţia Wesselenyi-Zriny; el fusese hirotonisit în Moldova, de unde primea ajutoare[4]. Dar papiştii s-au priceput a împrăştia pe aceşti ,,valahi” până în Stiria şi a-i contopi cu populaţia slovenilor din Stiria şi cu cea a croaţilor. Tot atunci papii s-au priceput a atrage succesiv la unire mai mulţi monahi sârbi, care doreau să ajungă în acest mod episcopi de Marcea (Marca); dar aceşti monahi au ţinut mult timp secretă trecerea lor la unire. Tocmai la 1678 Pavel Zoricici (Zoricic), episcop dintre ei, s-a dat pe faţă că este unit; exemplul lui fu urmat apoi la 1718 de episcopul Gheorghe Iugovici (Iugovic) şi la 1727 de episcopul Rafail Marcovici (Markovic); ei deşi făcură continuu uz de violenţe mari, chiar până la omoruri, n-au atras la unire decât un foarte mic număr, iar majoritatea, respingând cu tumult unirea, persistă în Ortodoxie şi fu încurajată la aceasta de noii lor conaţionali, emigraţi în 1690; în sfârşit ei fură alipiţi la Episcopia Carlovaţ (Karlovac), înfiinţată de emigraţi.

Din contră după ce apuse Episcopia Marcea (Marca) nefavorabilă unirii, pentru cele câteva mii de uniţi, astăzi ca 20.000, sau ca 26.000 cum pretind ei, la 1717 s-a înfiinţat o episcopie proprie de Krizevac (Crijevaţ, germ. Kreutz), după ce episcopii lor purtară mai mult timp titlul de Svidnica (Svidniţa); episcopia unită fu subordinată arhiepiscopului de Agram. Dar încă în anul 1820 unirea era combătută acolo chiar cu omoruri.

Încercările de unire au fost şi mai fără succes în sudul Ungariei, adică în Sirmia şi Slavonia; puţinii sârbi atraşi la unire prin aceleaşi mijloace şi uneltiri ca şi în Croaţia, după 1687, când turcii au fost respinşi definitiv şi puţin timp înainte de 1690, când sârbii emigrară în masă, au fost readuşi la Ortodoxie de ierarhia sârbilor emigraţi. Presiunea ce guvernul încerca în favoarea unirii asupra sârbilor emigraţi la 1690 de asemenea a fost aşa de mare, că în 1713 Ioanichie Martinovici (Ioanikiye Martinovic) episcop sârbesc de Arad s-a decis a trece în taină la unire, spre a putea avea jurisdicţie asupra Bihorului, până ce în 1722 mitropolitul Vichentie Popovici (1713-1725) l-a convins a renunţa la scaunul de episcop şi a abjura unirea, murind apoi ca ortodox.

Apoi tot din cauza presiunii în 1728 au primit unirea 128 preoţi din Ungaria, iar în 1731 chiar mitropolitul Vichentie Jovanovici (Jovanovic), fost episcop ortodox de Arad, foarte zelos, a primit însărcinarea de la curte a îndemna la unire o adunare bisericească, ce fu convocată în Belgrad; dar aceasta provocă mai ales între ofiţeri, al căror conducător era căpitanul Pero (Petru) Seghedinaţ (Szegedinac) o agitaţie cu ameninţări cumplite contra mitropolitului şi făcu pe Seghedinaţ a urzi în 1735 o conspiraţie politică, ce fiind descoperită i-a atras lui şi celor trei colegi ai lui moartea pe roată în 1736, iar altor 13, închisoarea pe viaţă; aceste împrejurări avură de consecinţă că în 1751 vreo 100.000 sârbi, conduşi de colonei sârbi emigrară în Rusia, unde treptat s-au rusificat.

Agitaţia pentru unire a avut mai mare succes în diecezele sârbeşti despre est, unde românii deşi întăriţi în ortodoxie de sârbi, totuşi au primit unirea, parte din ei cedând propagandei oficiale a unirii, însă parte urmând exemplul şi ademenirile conaţionalilor lor uniţi din Transilvania şi Maramureş, o parte şi din cauza diferendelor naţionale între sârbi şi români, aşa că în diecezele Arad-Oradea Mare, Timişoara şi Verşeţ, în secolul XVIII şi în jumătatea întâi a secolului XIX până la 1863, încet, încet 1/3 din populaţia românească trecu la unire; de aceea pe lângă episcopia unită, ce s-a înfiinţat la 1777 în Oradea Mare, la 1853 s-a mai putut adăuga în Ungaria şi Transilvania una la Gherla pentru nordul Ungariei de Est şi în Banat încă una la Lugoj, precum am arătat mai sus §. 214 A. b. la istoria românilor ortodocşi din Transilvania.

Pentru Biserica sărbilor din Banat, din Bacska şi din Sirmia este mai periculoasă acum propaganda, ce nazarenii şi adventiştii sabbatari fac între săteni, decât propaganda uniţilor. Ba între rutenii uniţi din nordul Ungariei se manifestă chiar înclinări de a se întoarce la Biserica Ortodoxă şi a se alipi de Mitropolia Carloviţului şi de Episcopia sârbească a Budei vecină cu ei, dar au fost respinşi din partea guvernului.

Sârbi romano-catolici de rit latin sunt şoacâţii sau şocţii (sakci) şi bunievaţii sau bunieţii (bunjevci), care în secolul XVII emigrară din ţinuturile de vest ale Serbiei în sudul Ungariei şi mai ales în Slavonia şi Bacska, în număr total de circa 70.000, alţii zic în număr de circa 500.000, alţii iarăşi zic că în sudul Ungariei sunt şokţi, care au venit din Bosnia în număr de 20.000 şi bunievaţi, care au venit din Hercegovina, din regiunea râului Buna, în număr de 100.000. La începutul anului 1899 o comună întreagă de şocţi din Episcopia Bacs a trecut la Biserica Ortodoxă. De altfel şocţii şi bunievţii sunt mai apropiaţi de croaţi, care fiind romano-catolici plini de zel şi intoleranţi, au stârnit o mare duşmănie între ei şi sârbii ortodocşi, fraţii lor de origine, nu mai puţin zeloşi pentru credinţa lor şi gata de a lupta pentru ea pretutindenea şi totdeauna.

 

În episodul următor:
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
a. Biserica Bucovinei

 


[1] Mânăstirea şi Mitropolia Krusedol este întemeiată de Maxim Brancovici, primul ei mitropolit (nepot omonim al lui Gheorghie Brancovici, fost despot al Serbiei). După ce făcu o împăcare între Moldova şi Muntenia, Maxim fu şi mitropolit al Ungro-Vlahiei de la 1507 până sub domnia lui Mihnea cel Rău, domn tiran al Munteniei (1505-1510) şi apoi poate a doua oară pentru puţin timp după anul 1512, adică după suirea pe tron a lui Neagoe Vodă (1512-1521), domn pacific, înrudit cu el; dară el muri la 1516 la Cruşedol (Krusedol) ca mitropolit al eparhiei cu acelaşi nume.

[2] Între afacerile economice intră şi darea generală pentru Biserică, aşa numită sidoxie (cuvânt denaturat poate de slavii de sud din συνταξις, convenţie, contribuţie, dare, plată).

[3] N.tr.: Segnia sau Segna, ancienne ville des Uscoques, zice Tissot, un autor din ultimul pătrar al secolului XIX, oraş al vlahilor, zicem noi cu Sextil Puşcariu, este aproape de Porto-Re şi nu prea departe de Fiume.

[4] N.tr.: Despre vlahii din Croaţia, numiţi actual uscoci, cf. St Meteş, o serie de foiletoane în ziarul Patria din Cluj pe anul 1921 nr. 254, 256, 258, cit. de Sextil Puşcariu în lucrarea lui Studii istroromâne, p. 4 n.; vezi şi p. 19-21. Tot această însemnată lucrare p. 9 pomeneşte, după Silviu Dragomir, de un episcop al vlahilor prin anul 1885. Iar despre episcopul Miakic cf. şi Iorga, Istoria Bisericii româneşti II, p. 35, n. 4.