----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 54 vizitatori și nici un membru online

Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor (V)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

 

Episodul anterior

 

Reacţii fizice care însoţesc experienţa harismatică

Una din cele mai comune reacţii la experienţa ,,botezului Sfântului Duh” este râsul. Un catolic mărturiseşte: ,,Eram atât de vesel încât tot ceea ce puteam să fac era să râd în timp ce zăceam pe podea”. Alt catolic: ,,Sentimentul prezenţei şi iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât îmi pot aminti cum stăteam în capelă vreme de o jumătate de oră doar râzând de bucurie că Dumnezeu ne iubeşte”[1]. Un protestant adevereşte că, la botezul său, ,,am început să râd ... Vroiam doar râd şi iar să râd ca atunci când te simţi atât de bine, încât pur şi simplu nu poţi vorbi despre lucrul care provoacă bucuria. Mă ţineam cu mâinile de burtă şi râdeam până când am căzut pe spate”. Alt protestant: ,,Noua limbă pe care o primisem era împletită cu valuri de veselie din care toate temerile pe care le avusesem păreau să dispară. Era o limbă a râsului”[2]. Un preot ortodox, părintele Eusebiu Stephanou scrie: ,,Nu-mi puteam ascunde zâmbetul larg de pe faţă care în orice minut ar fi putut izbucni în râs – un râs al Sfântului Duh care stârnea în mine o uşurare reconfortantă”[3].

Ar putea fi aduse foarte multe exemple despre această reacţie cu adevărat bizară la o experienţă ’spirituală’, şi unii apologeţi harismatici au o întreagă filozofie a ,,veseliei duhovniceşti” şi ,,nebuniei pentru Dumnezeu” pentru a o explica. Dar această filozofie nu este câtuşi de puţin creştină; în întreaga istorie a gândirii şi trăirii creştine nu s-a pomenit vreodată de un asemenea concept ca ,,râsul Sfântului Duh”. Aici probabil se dezvăluie mai limpede ca oriunde altundeva că mişcarea harismatică nu este defel creştină în orientarea religioasă; această experienţă este pur lumească şi păgână, şi unde nu poate fi explicată în termeni de isterie emoţională (pentru părintele Eusebiu, într-adevăr, râsul a furnizat ,,uşurare” şi ,,eliberare” de ,,un sentiment intens de conştienţă şi stinghereală” şi ,,devastare emoţională”), poate fi datorată doar unui grad de ,,posedare” de către unul sau mai mulţi zei păgâni, pe care Biserica Ortodoxă îi numeşte diavoli.

Iată, de exemplu, o experienţă de ,,iniţiere” comparabilă a unui şaman eschimos păgân: ,,Neprimind iniţierea, începeam uneori să plâng şi să mă simt nefericit fără să-mi dau seama din ce cauză. Apoi, fără nici un motiv, mă schimbam brusc şi simţeam o bucurie mare, inexplicabilă, o bucurie atât de puternică încât nu mă puteam abţine să nu încep să cânt un cântec puternic în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: bucurie, bucurie ! Şi a trebuit să folosesc întreaga putere a glasului meu. Şi atunci în mijlocul unui asemenea acces de bucurie misterioasă şi copleşitoare am devenit şaman ... Am putut vedea şi auzi într-un mod cu totul diferit. Dobândisem iluminarea ... şi nu numai că puteam vedea prin întunericul vieţii, dar aceeaşi lumină strălucitoare radia şi din mine ... şi toate duhurile pământului, văzduhului şi mării veneau acum la mine şi se făceau duhurile mele ajutătoare”[4].

Nu este surprinzător că ,,creştinii” creduli, expunându-se voit unei astfel de experienţe păgâne, o vor interpreta cu toate acestea ca pe o experienţă ,,creştină”; psihologic, ei sunt încă creştini, deşi spiritual ei au intrat pe tărâmul atitudinilor şi practicilor vădit necreştine. Care este opinia tradiţiei ortodoxe ascetice cu privire la un astfel de lucru precum ,,râsul Sfântului Duh” ?Sfinţii Varsanufie şi Ioan, pustnici din secolul al VI-lea, dau răspunsul ortodox lipsit de echivoc unui monah ortodox care era chinuit de această problemă (Răspunsul 451): ,,În frica de Dumnezeu nu există râs. Scriptura spune despre nebun că atunci când râde, îşi înalţă glasul său (Înţelepciunea lui Isus fiul luiSirah 21, 22); şi cuvântul nebunului este întotdeauna plin de tulburare şi lipsit de dar”.

Sfântul Efrem Sirul învaţă la fel de limpede: ,,Râsul şi îndrăzneala sunt începutul stricării sufletului. Dacă vezi acestea în tine, cunoaşte că ai ajuns în adâncurile păcatelor. Nu înceta să te rogi lui Dumnezeu ca El să te izbăvească din această moarte ... Râsul îndepărtează de noi acea binecuvântare care este făgăduită celor ce plâng (Matei 5, 4) şi distruge ceea ce s-a clădit. Râsul Îl supără pe Sfântul Duh, nu aduce nici un folos sufletului, necinsteşte trupul. Râsul alungă virtuţile, nu are aducere aminte de moarte sau de gândul la chinuri”[5]. Nu este evident cât de tare se poate rătăci cineva din cauza necunoaşterii învăţăturilor de bază ale creştinismului ?

Cel puţin la fel de comun ca râsul, ca reacţie la ,,botezul” harismatic, este ruda sa apropiată din punct de vedere psihologic, lacrimile. Acestea apar la indivizi şi, foarte adesea, la grupuri întregi în acelaşi timp (în acest caz cu totul separat de experienţa ,,botezului”), răspândindu-se molipsitor fără nici un motiv vizibil[6]. Autorii ,,harismatici” nu găsesc raţiunea pentru aceasta [izbucnirea în lacrimi] în ,,conştientizarea păcatului” care are astfel de urmări la protestanţii care fac parte din mişcare; ei nu oferă nici un motiv, şi pare să nu fie nici unul, cu excepţia faptului că această experienţă o are pur şi simplu cineva care este expus atmosferei ,,harismatice”.

Părinţii ortodocşi, aşa cum notează episcopul Ignatie [Briancianinov], învaţă că lacrimile însoţesc adeseori cea de-a doua formă de înşelare duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul, vorbind despre cauzele multe şi diferite ale lacrimilor, unele bune şi altele rele, avertizează: ,,Să nu te încrezi în izvoarele lacrimilor tale înainte ca sufletul să-ţi fi fost curăţit în chip desăvârşit” (Treapta 7:35); şi despre un soi de lacrimi el afirmă categoric: ,,Lacrimile fără cugetare sunt proprii doar unei firi lipsite de raţiune, şi nu uneia cu raţiune” (Treapta 7:17).

În afară de râs şi lacrimi, şi adeseori împreună cu ele, există un număr de alte reacţii fizice la ,,botezul Sfântului Duh”, incluzând căldură, multe feluri de tremurături şi con­torsionări, şi căderi pe podea. Ar trebui subliniat că toate exemplele date aici sunt din rândul protestanţilor şi catolicilor obişnuiţi, şi nicidecum din cele ale extremiştilor penticostali, ale căror experienţe sunt mult mai spectaculoase şi lipsite de inhibiţie.

,,Când mâinile au fost puse pe mine, am simţit imediat ca şi cum tot pieptul meu încerca să se ridice în capul meu. Buzele au început să-mi tremure, şi creierul meu a început să se dea peste cap. Apoi am început să rânjesc”. Altul era ,,lipsit de emoţie după eveniment, dar [a simţit] o mare căldură în trup şi o mare uşurare”. Altcineva oferă această mărturie: ,,De îndată ce am îngenuncheat, am început să tremur ... Brusc m-am umplut de Sfântul Duh şi am înţeles că ’Dumnezeu este adevărat’. Am început să râd şi să plâng în acelaşi timp. Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că era prosternat înaintea altarului şi eram plin de pacea lui Hristos”. Altul spune: ,,Când am îngenuncheat mulţumind în linişte Domnului, D. zăcea prosternat şi brusc a început să se înalţe prin puterea cuiva nevăzut. Printr-o intuiţie care trebuie să fi fost inspirată dumnezeieşte ... am ştiut că D era mişcat cât se poate de evident de Sfântul Duh”. Altul: ,,Mâinile mele (de obicei reci din cauza circulaţiei proaste) au devenit umede şi calde. Căldura m-a învăluit”. Altul: ,,Ştiam că Dumnezeu lucra în mine. Puteam simţi o furnicătură distinctă în mâinile mele, şi de îndată am fost scăldat într-o transpiraţie rece”[7].

Un membru al ,,Mişcării lui Iisus” spune: ,,Am simţit că ceva izvorăşte în mine şi deodată am vorbit în limbi”[8]. Un apologet ,,harismatic” subliniază că astfel de experienţe sunt tipice pentru ,,botezul Sfântului Duh”, care ,,a fost adeseori marcat de o experienţă subiectivă care l-a adus pe cel care a primit botezul la un nou şi minunat sentiment de apropiere de Domnul. Acesta cere uneori o atât de mare exprimare a închinării şi dragostei faţă de Dumnezeu, încât nu poate fi păstrat în hotarele restricţiilor uzuale impuse de eticheta societăţii noastre occidentale. În astfel de mo­mente, unii au fost văzuţi tremurând violent, ridicându-şi mâinile către Domnul, ridicând vocea peste nivelul obişnuit, sau chiar cad pe podea”[9].

Nu ştim ce să ne mire mai mult: de totala incompatibilitate a unor astfel de sentimente şi experienţe isterice cu orice cât de cât duhovnicesc; sau de incredibila frivolitate care-i conduce pe astfel de oameni înşelaţi către a atribui contorsionările lor ,,Sfântului Duh”, ,,in­spiraţiei dumnezeieşti”, ,,păcii lui Hristos”. Este limpede că aceştia sunt oameni care nu numai că sunt cu totul neexperimentaţi şi lipsiţi de călăuzire pe tărâmul duhovnicesc şi religios, ci ei sunt complet analfabeţi.Nu se cunoaşte în întreaga istorie a creştinismului ortodox astfel de experienţe ,,extatice” produse de Duhul Sfânt. Este doar nebunie când unii apologeţi ,,harismatici” îşi permit să compare aceste experienţe copilăreşti şi isterice, care sunt la îndemâna absolut oricui, cu descoperirile dumnezeieşti de care s-au învrednicit marii sfinţi, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în Insula Patmos.

Aceşti sfinţi au căzut cu faţa la pământ înaintea adevăratului Dumnezeu (fără contorsionări şi cu siguranţă fără să râdă), în timp ce aceşti pseudo-­creştini reacţionează pur şi simplu la prezenţa unui duh invadator şi se închină numai la ei înşişi. Stareţul Macarie de la Optina scria unei persoane aflate într-o stare asemănătoare: ,,Crezând că vei găsi dragostea lui Dumnezeu în sentimente mângâietoare, tu nu-L cauţi pe Dumnezeu, ci pe tine însuţi, adică propria mângâiere, în timp ce eviţi calea suferinţelor, considerându-te pierdut fără consolări duhovniceşti”[10].

Dacă aceste experienţe ,,harismatice” sunt câtuşi de puţin experienţe religioase, atunci ele sunt experienţe religioase păgâne; şi de fapt ele par să corespundă exact experienţei de iniţiere mediumnică a posedării de către un duh, care este produsă de ,,o forţă lăuntrică care creşte înlăuntru încercând să preia controlul”[11]. Desigur, nu toate ,,botezurile cu Sfântul Duh” sunt la fel de extatice ca unele din aceste experienţe (cu toate că unele sunt chiar mai extatice); dar aceasta concordă de asemenea cu practica spiritistă: ,,Când duhurile întâlnesc un medium prietenos sau înclinat către supunere sau pasivitatea minţii, ele intră fără zgomot ca în propria lor casă; când, dimpotrivă, psihicul [persoanei] este mai puţin înclinat din cauza vreunei rezistenţe, sau lipsit de pasivitatea minţii, duhul intră mai mult sau mai puţin forţat, şi aceasta este adeseori reflectată în contorsionările feţei şi tremurul membrelor mediumului”[12].

Însă această experienţă de ,,posedare de către un duh” nu ar trebui confundată cu adevărata posedare demonică, caz în care un duh necurat sălăşluieşte permanent în cineva şi produce tulburări fizice şi psihice care par să nu fie indicate în sursele ,,haris­matice”. ,,Posedarea” mediumnică este temporară şi parţială, mediumul consimţind să fie folosit pentru o activitate particulară de către duhul invadator. Dar textele ,,harismatice” însele spun cât se poate de clar că aceste experienţe – când ele sunt autentice şi nu doar produsul autosugestiei – nu presupun doar dezvoltarea unei aptitudini mediumnice, ci posedarea reală de către un duh. Aceşti oameni par să fie îndreptăţiţi să se numească ,,plini de duh”, dar este cert că nu cu Sfântul Duh sunt ei plini !

Episcopul Ignatie dă mai multe exemple de astfel de reacţii fizice care însoţesc înşelarea duhovnicească: un monah care tremura şi scotea sunete ciudate, şi socotea aceste semne ca fiind ,,roadele rugăciunii”; alt monah pe care l-a cunoscut episcopul, care ca rezultat al metodei sale extatice de rugăciune simţea o asemenea căldură în trupul său, încât nu avea nevoie de haine călduroase iarna, şi această căldură putea fi simţită chiar de cei din jur.

Ca principiu general, scrie episcopul Ignatie, cel de-al doilea tip de înşelare duhovnicească este însoţit de ,,o căldură fierbinte, materială a sângelui”; ,,comportamentul asceţilor latini, cuprinşi de înşelare, a fost întotdeauna extatic, din cauza acestei călduri fierbinţi, extraordinar de materiale” – starea unor astfel de ,,sfinţi” latini precum Francisc de Assisi şi Ignatie de Loyola. Această căldură materială a sângelui, semn al celor înşelaţi duhovniceşte, trebuie deosebită de căldura duhovnicească pe care o simt cei ca Sfântul Serafim de Sarov, care a dobândit cu adevărat Sfântul Duh. Dar Sfântul Duh nu se dobândeşte prin experienţe ,,harismatice” extatice, ci pe calea lungă şi anevoioasă a ascetismului, ,,calea suferinţelor” de care vorbea stareţul Macarie, în sânul Bisericii lui Hris­tos.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Ranaghan, p. 28, 64.

[2] Sherill, p. 113, 115.

[3] Logos, aprilie 1972, p. 4.

[4] Lewis, p. 37.

[5] Filocalia, ediţia rusă, Moscova 1913, vol. II, p. 448.

[6] Sherill, p. 109, 117.

[7] Ranaghan, p. 67, 91, 34, 29, 30 şi 102.

[8] Ortega, p. 49.

[9] Lillie, p. 17.

[10] Stareţul Macarie de la Optina, Harbin, 1940, p. 100 (în rusă). Potrivit Stareţul Macarie de la Optina, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1995, p. 326.

[11] Koch, Robia ocultă şi eliberarea, p. 44.

[12] Blackmore, p. 97.

 

Episodul urmator