----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 57 vizitatori și nici un membru online

Despre căderea lui Adam (VII)

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episodul anterior

 

VII. Urmarea călcării poruncii

Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământuri împrejurul trupului (Facerea 3, 7).

Ce-i aceasta ? Oare nu cumva şarpele a spus adevărul ? Căci iată ameninţarea Domnului nu s-a împlinit, iar ceea ce a făgăduit şarpele s-a adeverit. Domnul a zis: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri. Dar iată Eva şi Adam sunt vii. Şarpele a făgăduit: Ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri. Şi iată s-au deschis cu adevărat ... Şi li s-au deschis ochii amândurora. Cugetaţi deci cât de şiret a fost urzită ispita, de vreme ce şi după căderea celor ispitiţi ea pare a se adeveri în faptă.

Dar, fraţilor, să nu ne oprim a cerceta lucrurile numai la suprafaţă, ci trebuie să le aprofundăm în fiinţa şi miezul lor. Pentru strămoşi se pare că s-au împlinit vorbele ispititorului. Dar în ce formă ? În aceea în care făgăduise el ? Cu totul dimpotrivă. Şarpele făgăduise, împreună cu deschiderea ochilor, şi vedere dumnezeiască: Se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 5). Acum însă ce vede omul cu aceşti ochi din nou deschişi ? Vede numai goliciunea şi sărăcia sa, adică ceea ce mai bine nu ar fi văzut niciodată şi ceea ce înainte nu vedea, căci nu era ca acum. Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi (Facerea 3, 7).

Dar vei zice: Despre Adam şi Eva oare tot acele cuvinte se întrebuinţează, care s-au întrebuinţat de către şarpe ? Cu adevărat, tot aceleaşi cuvinte se întrebuinţează, dar în ce înţeles ? Nu în acela în care au fost întrebuinţate de amăgitorul, ci în altul, contrar. Sfânta Scriptură are obiceiul să numească deschiderea ochilor omului acea stare când el vede şi bagă de seamă ceva care de mult era cu el, dar el nu a văzut sau nu a băgat în seamă aceea, întocmai precum zicem şi noi, atunci mi s-au deschis ochii, adică am văzut ceea ce până atunci nu văzusem şi nici măcar nu bănuisem, deşi puteam să văd. Cu deosebire însă întrebuinţăm şi noi asemenea expresie în cazul când descoperim o înşelăciune sau o viclenie vădită, pe care înainte nu o băgasem de seamă, când vedem vreo primejdie până atunci nebănuită, la care suntem împinşi de cineva. Anume în acest înţeles se vorbeşte aici şi de strămoşi, că lor după cădere li s-au deschis ochii; adică ei văzură acum unde-i împinsese şarpele, simţiră şi băgară de seamă că se petrecu o schimbare cu ei pe cât de nefericită, tot pe atât de neobişnuită; că deşi ei sunt aceiaşi în aparenţă, ca înainte, de fapt sunt departe de a fi aceiaşi, ci cu mult mai răi; că ei sunt goi şi au cunoscut că erau goi.

 

037. Despre caderea lui Adam VII

 

Cu toate acestea, este de remarcat că această deschidere a ochilor şi simţul goliciunii se produse nu îndată după ce Eva a gustat din rodul oprit, cum ar fi fost de aşteptat aceasta, ci tocmai acum, după ce a gustat din rod şi Adam. Pentru ce aceasta ? De aceea, negreşit că pentru aceasta era nevoie de o deplină trezire a conştiinţei; iar aceasta nu se putea trezi deodată în toată puterea într-un suflet care era ocupat cu plăcerea produsă de împlinirea dorinţei lui aprinse. Eva, cum am văzut, aflându-se în faţa pomului, atrasă de făgăduinţele seducătoare ale ispititorului, se prefăcuse, ca să zicem aşa, toată în plăcere simţuală, care şi astăzi, cum arată experienţa, întunecă prin puterea sa nu numai ochii sufleteşti, ci şi pe cei trupeşti. În asemenea stare sufletească, conştiinţa nu putu să înceapă lucrearea repede cu putere.

Cu Adam se petrecu contrariul, el nu fusese la pom, nu suferise atâta arsură produsă în suflet de dorul rodului lui şi nu fusese supus direct ademenirilor vorbelor frumoase ale şarpelui; tocmai de aceea într-însul se trezeşte repede şi conştiinţa, îndată după călcarea poruncii. De asemenea şi strămoaşa noastră avusese acum destulă vreme să iasă din tulburarea sufletului şi să revină la starea obişnuită a cugetelor şi simţirilor. În asemenea stare conştiinţa nu zăboveşte să-şi arate drepturile sale asupra amândurora. Şi odată cu trezirea conştiinţei li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi.

Aşadar cea dintâi urmare a păcatului în strămoşii noştri, observată de ei, fu simţul goliciunii, nu a vreunei dureri sufleteşti sau trupeşti, ci al goliciunii. Dacă desfacem acest simţ în părţile ce-l alcătuiesc, atunci el dă din sine două simţiri: una trupească – simţirea dependenţei de stihiile de dinafară, şi una sufletească – simţirea unei ruşini şi a unei nelinişti lăuntrice. Că în simţul adevăratei goliciuni exterioare participă sau predomină acum simţul ruşinii lăuntrice, se vede de acolo că Moisi vorbeşte de starea strămoşilor de dinainte de păcat: Şi erau amândoi goi ... şi nu se ruşinau (Facerea 2, 25). Înseamnă că acum se ruşinau şi nu mai voiau să-şi vadă goliciunea. Şi că afară de ruşine simţeau acum şi nevoia de a se apăra de stihii, aceasta ne-o arată haina cu care va îmbrăca Domnul pe păcătoşi căci ea nu va fi imaginară, ci de piele, adică în stare de a-i apăra de schimbările vremii. Altfel ea ar fi fost prea rea, adică dacă ar fi trebuit să-i apere numai de ruşine.

Dar de unde veni această schimbare aşa de mare în strămoşii noştri, că ei, care mai înainte nu cunoşteau goliciunea lor, acum nu numai că au cunoscut-o, ci au început să caute şi mijloace de a o acoperi ? Este limpede că de la păcat. Cum şi prin ce păcatul a produs goliciunea ? Prin aceea că a lipsit pe om de prezenţa în el a harului dumnezeiesc, care pătrunzând şi umplând toată fiinţa lui îl face neatins de nimic şi mai presus de toate cele de jos. Acum, după călcarea voii lui Dumnezeu, această dumnezeiască putere şi acest veşmânt supraceresc îl părăsi pe om şi el rămase acum, ca să spunem aşa, singur, numai cu sine şi deci neîndestulat şi gol. Această singurătate nefirească şi vrednică de plâns a produs o extraordinară schimbare în starea lui.

Dar afară de lipsirea de har prin păcat, se mai produse în om încă un rău nu mai puţin vătămător, şi anume dispăru din om unitatea şi ordinea între însuşirile lui: trupul nu mai voi să se supună sufletului, voinţa se abătu de la conştiinţă, dorinţele se împotriviră minţii. Prin această dezbinare din firea sa şi prin această slăbire a puterilor sale, omul se lipsi până şi de acea putere pe care o avea în sine după însuşi firea sa înaltă şi asemănătoare lui Dumnezeu. Întrucât însă raportul lui cu lumea din afară şi cu lucrurile depindea de raportul său cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, odată cu denaturarea acestui din urmă raport, imediat s-au schimbat, prin necesitate, şi raporturile lumii faţă de el. Rămânând în aşa-zisa lui nevinovăţie şi bună stare de la început, toate celelalte făpturi şi lucruri, involuntar şi inevitabil s-au dovedit potrivnice şi duşmănoase omului de îndată ce el deveni călcător de lege, şi deci şi dezorganizat şi neputincios.

De aceea a trebuit să se producă în om o mulţime de fenomene neplăcute pentru dânsul, care mai întâi de toate s-au arătat prin simţul ruşinii şi al goliciunii, adică al lipsei şi al neputinţei: au cunoscut că erau goi. Goi de harul dumnezeiesc, care nevăzut acoperea pe strămoşii noştri ca şi cu o haină; acum însă se depărtase de ei cum se depărtează lumina de pământ când între el şi soare se pune un corp opac; goi de nevinovăţie şi curăţenia lor, care de asemenea le slujea drept acoperământ, acum însă erau pierdute; goi de dominaţia peste stihii şi lumea văzută, care începu să stea în raporturi duşmănoase cu fiinţa lor trupească.

Acest nou simţ dureros al privaţiunii şi goliciunii fu aşa de puternic, încât nefericiţii strămoşi începură îndată să caute mijloace, dacă nu să se izbăvească de el cu totul, cel puţin să-i micşoreze puterea prin vreo acoperire a trupului lor. Şi şi-au cusut pestelci (Facerea 3, 7). Nu o haină întreagă, care aşa de îndată nu le era la îndemână de făcut, ci numai pestelci, pentru care puteau folosi ca material frunzele din pomii raiului. O astfel de haină satisfăcea cel puţin simţul goliciunii trupeşti, încât li se părea acoperământul cel mai potrivit. Până la aşa sărăcie şi împuţinare ajunsese deodată stăpânul lumii cel asemenea cu Dumnezeu ! Privind cu mintea la Adam şi Eva, cum rup ei cu grabă frunze de arbori şi cu mâini neexperimentate încă la asemenea lucru îşi fac tulburaţi pestelci, nu se poate să nu oftezi cu durere şi să nu plângi soarta lor nefericită, căci aceste mici pestelci exprimau perfect de bine toată adâncimea căderii lor.

Şi totuşi vedeţi voi oare, fraţilor, de unde şi-au luat început toate hainele noastre ? Ele sunt o urmare a necurăţiei voinţei noastre şi a călcării voinţei lui Dumnezeu. Ele sunt rodul supunerii noastre oarbe ademenirilor şarpelui şi a duşmăniei nebune cu Dumnezeu. Ele sunt de atunci doliul perpetuu, pe care-l purtăm pentru pierderea stării noastre de nevinovăţie şi de fericire de la început. Dar noi, îndobitociţii de astăzi, uitând de toate acestea, ne îngăduim să ne mândrim cu hainele; am prefăcut în lucru de distincţie şi fală ceea ce trebuia să servească pentru noi de reproş şi mustrare pentru totdeauna. Ah, a ne mândri cu mulţimea hainelor nu este oare acelaşi lucru cu a ne mândri cu numeroase semne ale robiei noastre, ale neputinţei noastre şi ale căderii noastre ? Strămoşii, îmbrăcându-se apoi cu haină, fără îndoială, totdeauna îşi aduceau aminte cu oftat de acea stare fericită, când erau goi şi nu se ruşinau.

Aşa ar trebui să procedăm şi noi cu toţii. Când dimineaţa te îmbraci cu haina, adu-ţi aminte de întâiul păcat al nostru, căci s-a făcut haina de neapărată trebuinţă pentru tine. Când seara dezbraci aceeaşi haină, du-te cu gândul la viitoarea înviere din morţi, când iarăşi nu are să fie nevoie de nici o haină. Prin această îndoită amintire de bună seamă se va micşora, dacă nu va dispare cu totul, nenorocita plăcere a ta de a te fuduli cu mulţimea hainelor frumoase. Tu vei purta haina ca o necesitate tristă şi vei înceta de a mai căuta onoruri în ceea ce pentru fiecare din noi trebuie să servească drept ruşine şi mustrare.

Să privim acum problema de care ne ocupăm din altă latură. Făgăduinţa ispititorului, cum am văzut, nu s-a împlinit nicidecum, ci a avut urmări contrare; dar nu s-a împlinit, se pare, nici ameninţarea lui Dumnezeu, căci El a zis: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Dar strămoşii noştri, deşi au căzut sub simţul goliciunii, deşi au căzut într-o stare înjosită, au rămas vii şi nu au murit; ba chiar vor rămâne pe pământ un timp de 10 ori mai lung decât vieţuim noi, strănepoţii lor. Dar ce înseamnă oare toate acestea şi cum se pot împăca toate acestea cu adevărul ? Foarte uşor dacă iarăşi vom pătrunde cu luare aminte şi în cuvântul lui Dumnezeu, şi în însuşi miezul cuvântului. Negreşit, nu fără scop s-a zis în ameninţarea lui Dumnezeu, nu simplu veţi muri şi gata sau vă veţi pierde viaţa, ci cu moarte veţi muri, ceea ce dă a înţelege un fel de abundenţă, de felurime şi de continuitate a morţii.

Strămoşii noştri, potrivit cu organizarea multiplă a firii omeneşti, în adevăr aveau să fie expuşi pentru vinovăţia lor nu la una, ci la mai multe morţi, dintre care una avea să urmeze după cealaltă, ca rezultând unele din altele, până ce avea să se termine totul cu mormântul şi cu stricăciune. Astfel duhul omenesc era aşteptat de moartea sa, sufletul avea să se supună morţii sale şi, în sfârşit, şi trupul era aşteptat de moartea sa, dar fiecare separat, potrivit cu însemnătatea sa în alcătuirea omului. Fiecare aştepta o moarte deosebită şi nu în acelaşi timp, ci treptat şi succesiv.

Deci moartea duhovnicească, care este cea mai însemnată şi mai grozavă dintre morţi, căci din ea decurg toate celelalte, a urmat îndată după călcarea poruncii, nu în aceeaşi zi, ci chiar în aceeaşi clipă, căci omul păcătos, călcând porunca lui Dumnezeu, a murit tot atunci cu duhul vieţii celei în Dumnezeu, s-a lipsit de har şi odată cu aceasta de cel mai înalt principiu al activităţii sale, a încetat de a mai respira Duhul lui Dumnezeu şi a pierdut adevărata fericire şi viaţa veşnică. Moartea, de asemenea, n-a întârziat să-şi arate grozava sa faţă şi în sufletul omului prin aceea că toate însuşirile sufleteşti s-au despărţit, s-au denaturat, au slăbit şi oarecum au murit în minte, iar în înţelegere se ivi întuneric şi neştiinţă; în judecată răsări şovăire şi neregularitate; în imaginaţie se întinse necuviinţă şi dezordine; în memorie, uitare şi confuzie de noţiuni; în simţire, frică şi nemulţumire; în dorinţă, necurăţenie şi stricăciune. Trupul omului, ca partea cea mai grosieră a fiinţei lui, se părea că a suferit mai puţin stricăciunea şi pieirea sa, dar totuşi şi-a căutat îndată stricăciunea sa, prin aceea că a început să aibă nevoie de haină de apărare, semn că asupra lui începuse acţiunea unei puteri duşmănoase şi distructive.

Astfel omul întreg – de la duh până la trup, de la puterile şi însuşirile superioare până la cele inferioare – căzu sub influenţa morţii, potrivit cu ameninţarea dumnezeiască, îndată după păcătuirea sa; numai că această stăpânire – după însăşi întinderea sa – nu se manifestă pretutindenea şi peste tot deodată, ci treptat. Pentru o mai bună lămurire a acestui adevăr, să ne închipuim că cineva ar fi fost ameninţat pentru o anumită nelegiuire să i se aprindă imediat casa şi incendiul într-adevăr ar fi început îndată după nelegiuirea lui, dar nu s-ar fi terminat într-o singură zi, ci în mai multe, pentru că clădirea din pricina mărimii ei n-a putut să ardă într-o singură zi; va zice oare cineva după aceasta că ameninţarea nu s-a împlinit ? Întocmai aşa s-a întâmplat cu noi; firea omenească făcută după chipul lui Dumnezeu cuprindea în sine aşa de multe lucruri, încât moartea cu toată lăcomia ei nu a putut imediat să pătrundă deopotrivă în toate alcătuirile ei şi să pună stăpânire pe toate părţile până într-atâta încât imediat să prefacă însuşi trupul iarăşi în pământul din care fusese luat.

Dar, va mai zice poate cineva, ameninţarea lui Dumnezeu cu moartea: Ori în ce zi veţi mânca din el, nu s-ar fi împlinit întocmai şi în toată puterea asupra noastră; noi totuşi pare că suntem cruţaţi pentru ceva, şi ni s-a dat oarecare amânare a plăţii datoriei pentru păcat, adică a morţii. Da, dacă nu te satisface ceea ce s-a spus mai sus, apoi şi noi suntem gata să convenim cu plăcere că în cazul acesta nu s-a procedat cu noi cu toată asprimea, căci ce s-ar fi întâmplat cu noi în cazul contrar ? Dar această indulgenţă faţă de noi nu serveşte nicidecum drept contrazicere a adevărului cuvintelor aceluia care ne ameninţă cu moartea. Căci pricina îngăduinţei nu este slăbiciunea celui ce ne ameninţă, că adică el nu ar fi putut împlini ameninţarea sa, ci alta, cu totul alta. Care ? Aceea că în acea clipă când noi, gustând din pom şi călcând porunca, chiar pentru aceasta ne-am expus morţii, dar în aceeaşi clipă zic, s-a arătat pentru noi şi mijlocitorul şi apărătorul, un apărător al cărui glas nu se putea să nu fie ascultat de însăşi dreptatea dumnezeiască, pentru că el nu numai că a mijlocit pentru noi, cum fac oamenii, nu numai că s-a rugat pentru noi, dar a luat asupra sa păcatele noastre şi pedeapsa pentru ele, adică moartea noastră.

Voi ştiţi, fraţilor, cine este acest mare apărător şi binefăcător al nostru: Acesta este Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, acest al doilea Adam, cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel, care aşa de mare binefăcător este încât a înlocuit pentru tot neamul omenesc pe Adam cel dintâi. El a luat asupra Sa încă din Eden şi păcatul nostru, şi moartea noastră, ca apoi la plinirea vremii arătându-Se pe pământ în trup să Se urce pentru noi ,,cum S-a şi urcat” pe cruce şi prin moartea Sa să omoare pentru noi atât păcatul omenesc, cât şi moartea omenească, ca izbăvindu-ne cum zice apostolul de păcat şi de blestem să vieţuim prin dreptate (Romani 6, 10).

După o astfel de mijlocire cu totul neaşteptată pentru noi, dar şi cu totul atotputernică şi binefăcătoare, era firesc să se schimbe toate pe neaşteptate în soarta noastră. După ridicarea de pe noi a călcării poruncii din Eden, s-a ridicat şi pedeapsa Edenului: moartea din această pricină nu a mai avut asupra noastră drepturile sale de mai înainte; căci păcatul nostru, trecând asupra Mijlocitorului şi Răscumpărătorului nostru, a pierdut faţă de noi puterea de osândire. Din pricina aceasta noi am fi ptuut să fim cu toţii eliberaţi de moartea trupească, dacă ea nu ar fi fost de trebuinţă pentru noi înşine din multe puncte de vedere, dar mai cu seamă pentru a sluji înfrânării senzualităţii noastre, ca stavilă a poftelor noastre, iar în caz contrar, când păcatul nu s-ar fi curmat în om prin moarte, răul (cum se exprimă Sfântul Ierarh Grigorie Teologul) să nu devină nemuritor.

De aceea, moartea ce ni s-a lăsat pentru binele nostru este acum pentru credincioşii care cred în Răscumpărătorul nu atât o pedeapsă, pe cât o stavilă, un ajutor şi o doctorie: prin ea se pune capăt tuturor neajunsurilor şi amărăciunilor fiinţei noastre de exilaţi pe pământ; prin ea se săvârşeşte în sânurile pământului curăţirea firii noastre, molipsită de otrava păcatului; prin ea, în fine, sufletul nostru se întoarce oarecum la izvorul cel dintâi al fiinţei lui, la Dumnezeu, ca de la El la învierea de obşte să primească din nou împreună cu trupul o deplină naştere din nou, o viaţă şi o fericire veşnică.

Să cădem, fraţilor, înaintea Răscumpărătorului nostru şi să-I mulţumim pentru binefacerea arătată nouă tuturor încă în Eden, să-I mulţumim şi să ne aducem aminte cui datorăm noi viaţa, după ce căzusem din pricina păcatului în stăpânirea morţii. Amin.

 

Episodul urmator