----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 53 vizitatori și nici un membru online

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (II)
 
O pagină de istorie extrem de puţin cunoscută din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, care
conturează cu şi mai multă limpezime relaţia existentă între Patriarhia Moscovei şi regimul sovietic,
ca şi năzuinţele ambelor părţi de a pune stăpânire de Ortodoxia mondială şi chiar pe întreg creştinismul.
Ce s-a schimbat în Rusia zilelor noastre ? N-am greşi dacă am spune că … mai nimic !

 

Partea I

Planul pentru un congres mondial al Bisericilor avansează

Pregătit într-o vreme în care Armata Roşie avansa victorios către Berlin, planul lui Karpov părea să aibă o mare şansă de succes. El se baza pe alianţa cu Marea Britanie, atribuind astfel un rol major Bisericii Anglicane.

Pe 5 mai 1945, Moscova ura bun venit vicarului de Canterbury, Hewlett Johnson, care încă din 1939 îşi exprimase sentimentele sale pro-sovietice într-o carte intitulată Al şaselea socialist al lumii (The Socialist Sixth of the World). Pe atunci, el era de asemenea ,,vice-preşedintele Societăţii pentru Relaţii Culturale cu URSS şi038. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic II 1 preşedintele Comitetului Comun pentru Ajutor către Uniunea Sovietică, responsabil cu strângerea a mii de lire sterline pentru asistenţa Armatei Roşii”[1].

Kremlinul a fost extrem de grijuliu cu acest musafir, în timpul şederii sale de 2 luni în URSS. I s-a decernat ordinul sovietic Stindardul Muncii (foto) şi a vizitat multe locuri unde străinilor nu le era permis să meargă de la revoluţia bolşevică încoace. Unul dintre ele era Erevan, unde vicarul de Canterbury a asistat la înscăunarea catholicosului, adică a conducătorului Bisericii Apostolice Armene. Evenimentul a fost descris de Johnson ca unul ,,utilizat pentru a promova ideea de unire a celorlalte Biserici Creştine, în opoziţie cu un Vatican anti-sovietic şi reacţionar”. Altă destinaţie a călătoriei sale a fost Georgia; acolo, el a vizitat locul de naştere al lui Stalin în Gory şi Seminarul Teologic din Tbilisi, unde a studiat 038. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic II 2conducătorul sovietic. La sfârşitul şederii sale, pe 6 iulie, Hewlett Johnson a avut o întrevedere de aproape o oră cu Stalin şi Molotov.

Contemporanii au fost nedumeriţi de atenţia cu care Kremlinul l-a înconjurat pe Hewlett Johnson, care nu era o figură semnificativă a Bisericii Anglicane. Istoricii au studiat acest episod, căutând ceva logică în el. În lumina accesului la arhivele sovietice secrete disponibile începând din 1991, pare că vizita vicarului de Canterbury era unul din paşii făcuţi către îndeplinirea planului CABOR de a organiza un congres mondial anti-catolic, programat a avea loc în toamna anului 1945. Şederea musafirului anglican a coincis cu eforturile Kremlinului de a garanta participarea Bisericilor ne-catolice situate în ţările din afara controlului Armatei Roşii. Aceasta a devenit tema centrală a discuţiilor pe care le-au purtat delegaţii Bisericii Ruse în timpul călătoriilor lor în Orientul Mijlociu şi la Londra în iunie 1945.

Cu toate acestea, în ultimele luni de război, în Marea Britanie şi mai cu seamă în sânul Bisericii Anglicane s-au făcut auzite mai multe voci de opoziţie. Ele contestau afirmaţiile mitropolitului Nicolai potrivit cărora atrocităţile de la Katyn au fost înfăptuite de nazişti, nu de sovietici. Vizita pe care arhiepiscopul Garbett a făcut-o la Atena în aprilie 1945 a pus la grea încercare relaţiile sale bune cu Patriarhia Moscovei[2]. În timpul discuţiilor pe care le-a avut cu Arhiepiscopul Damaschin al Atenei, care era pe atunci şi regentul Greciei[3], prelatul anglican a fost impresionat de atitudinea puternic anti-comunistă şi anti-sovietică a gazdei sale. Ierarhul grec a ţinut să-i spună că ,,[regimul] sovietic se folosea acum de Biserica Rusă pentru a-şi extinde influenţa în Balcani”[4]. La rândul său, Garbett a continuat să susţină că ,,renaşterea religioasă din Rusia era larg răspândită şi autentică”. În opinia sa, Biserica Ortodoxă Rusă din Uniunea Sovietică nu era un simplu apendice al statului, ci o instituţie religioasă similară cu Biserica Angliei[5].

Ulterior, într-o scrisoare către Ministerul de Externe al Marii Britanii, Garbett şi-a exprimat preocuparea privind soarta postbelică a Bisericii Ortodoxe Ruse, când el se aştepta la o reînnoire a activităţilor anti-religioase ale regimului stalinist. Din aceste motive, arhiepiscopul anglican conchidea că ,,genul de primire pe care delegaţia Bisericii Ruse o va primi aici [în Marea Britanie] va ajuta la întărirea ei, cu condiţia bineînţeles ca noi să fim foarte atenţi să nu facem sau să spunem nimic care arată ca şi cum noi susţinem Biserica criticând statul”[6].

În acelaşi timp, diplomaţii britanici au informat Ministerul de Externe că guvernul sovietic probabil va ,,încuraja Biserica Rusă în încercările de a deveni centrul lumii ortodoxe”. Potrivit unuia dintre aceşti diplomaţi, exista o paralelă între modul în care Republica Franceză ireligioasă din secolul XIX utilizase ordinele catolice în Orientul Mijlociu şi ‘binecuvântarea’ postbelică a Kremlinului dată delegaţilor Patriarhiei Moscovei trimişi în străinătate.

Ţinând cont de aceste avertizări, în cursul vizitei mitropolitului Nicolai la Londra din iunie 1945, guvernul britanic şi Biserica Anglicană au continuat linia lor de prietenie din timpul războiului. Ei au trecut sub tăcere rolul sovieticilor în masacrul de la Katyn şi represiunile religioase reînviate din Rusia. De asemenea, ierarhii ruşi au mers în038. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic II 3 audienţă la regele George al VI-lea la Palatul Buckingham şi s-au întâlnit cu Geoffrey Fisher (1945-1961), noul arhiepiscop de Canterbury, la Palatul Lambeth. Pe 19 iunie, ei au participat chiar la o slujbă anglicană de la Catedrala Westminster Abbey.

 

Mitropolitul Nicolai sosind la dineul care a urmat slujbei ortodoxe de Înălţarea Domnului, găzduită de arhiepiscopul Geoffrey Fisher de Canterbury (stânga) şi decanul Catedralei Saint Paul din Londra

 

Acesta a fost apogeul apropierii dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă Rusă. Drept urmare, trimişii Moscovei au avut impresia că guvernul britanic şi Biserica Anglicană preţuiau profund alianţa cu Uniunea Sovietică, ca şi relaţia cu Patriarhia Moscovei. Planul CABOR pentru un congres mondial anti-catolic al Bisericilor părea mai posibil ca oricând.

Însă în vara anului 1945, prestigiul internaţional crescând al Patriarhiei Moscovei în Orientul Mijlociu şi Balcani a provocat autorităţilor britanice unele îngrijorări. Cu toate acestea, ele nu au considerat necesar să intervină. Potrivit ambasadei lor din URSS, ,,Patriarhia Moscovei are slăbiciunile şi neajunsurile ei şi acestea vor deveni tot mai evidente pentru Bisericile Ortodoxe din Europa de Răsărit şi Levant pe măsură ce se intensifică contactele cu ea. Noi credem că putem lăsa la latitudinea lor să preîntâmpine infiltrarea rusă necorespunzătoare, fără ca noi înşine să încurajăm un conflict direct între propriii protejaţi din Atena şi posibil Istanbul şi protejaţii guvernului sovietic”[7].

Kremlinul a început de asemenea să realizeze că scenariul său pentru un congres mondial al Bisericilor necesita nişte actualizări. Evoluţiile postbelice dezvăluiau că ipoteza lui Karpov – anume că apropierea dintre Patriarhia Moscovei şi Bisericile din statele aliate împotriva hitlerismului ar putea fi transformată cu uşurinţă într-o alianţă anti-catolică – era eronată. Acum ieşea la iveală că planul său concura cu un proiect similar avansat de mişcarea ecumenistă[8]. Mişcarea ecumenistă unea deja multe Biserici necatolice, inclusiv ortodoxe, şi nu manifesta o atitudine anti-catolică. O altă slăbiciune a planului lui Karpov era că nu ţinea cont de specificităţile teologice, ecleziastice şi istorice importante ale diferitelor denominaţiuni creştine; el prevedea doar o unire mecanică a unei varietăţi de Biserici doar pe baza naturii lor non-catolice. În fine, scenariul său nu lua în considerare nici libertatea religioasă, care era o condiţie prealabilă crucială ca societăţile occidentale şi Bisericile lor să-l susţină.

Planul său pentru un congres al creştinătăţii mondiale la Moscova prevedea participarea a 11 Biserici Ortodoxe locale, adică, Patriarhiile [istorice] de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, şi Bisericile Georgiei, Bulgariei, Greciei şi Finlandei[9]. Este neclar de ce Karpov a inclus Biserica Ortodoxă a Finlandei în lista Bisericilor autocefale, ca participant separat la această întrunire. Fiind autonomă, această Biserică trebuia să fie reprezentată de Biserica mamă Rusă, eventual reprezentanţii săi puteau să facă parte din delegaţia Patriarhiei Moscovei.

Dar situaţia Bisericii Finlandeze era mai complicată de atât: din 1923, Patriarhia Constantinopolului pretindea de asemenea că este Biserica mamă a finlandezilor ortodocşi. Era neîndoios o încălcare a jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei, care putea fi scuzată, la nevoie, de faptul că în timpul persecuţiei bolşevice scaunul patriarhal rus nu a putut purta de grijă eparhiilor sale din străinătate, nici nu a putut răspunde necesităţilor Bisericilor dependente de ea. Însă după 1943, când guvernul sovietic a dat dovadă de o atitudine favorabilă faţă de Biserica Ortodoxă Rusă, s-a pus problema întoarcerii Bisericii Ortodoxe a Finlandei în sânul Bisericii sale mamă istorice. Astfel, după victoria asupra Germaniei naziste, patriarhul Alexie I a întreprins paşii pentru reunirea finlandezilor ortodocşi cu Patriarhia Moscovei. În ultimele luni de război, acest ţel părea a fi cu totul realizabil.

În acelaşi timp, preşedintele CABOR omitea din lista Bisericilor Ortodoxe locale pe cele ale Poloniei, Albaniei şi Ciprului, în ciuda largii lor recunoaşteri ca fiind autocefale în perioada interbelică. Reţinând poziţia Patriarhiei Moscovei, potrivit căreia eparhiile ortodoxe din Polonia aparţineau jurisdicţiei sale, absenţa Bisericii Ortodoxe Poloneze de pe lista lui Karpov nu este o surpriză. Absenţa celorlalte două Biserici din listă ar putea fi explicată prin lipsa de claritate privind soarta postbelică a Albaniei şi Ciprului.

De asemenea, planul prevedea participarea celor mai influente Biserici care se aflau în afara controlului Armatei Roşii. Participarea lor era esenţială, deoarece ele aveau autoritatea necesară pentru a da o aparenţă canonică promovării Patriarhiei Moscovei la statutul de lider mondial al creştinătăţii. Acest scop nu putea fi atins cu ajutorul puterii militare sovietice.

Deci, când planul pentru un congres creştin mondial a eşuat, a fost înlocuit cu unul nou, care se baza din nou pe Ortodoxie. Acest nou plan prevedea convocarea unui sinod pan-ortodox sub egida patriarhului Alexie. De această dată, Consiliul a încredinţat Patriarhiei Moscovei aspectele ecleziastice şi canonice ale acestei întreprinderi.

 

Partenie Filipescu

 


[1] S.M. Miner, Războiul sfânt al lui Stalin: religie, naţionalism şi alianţe politice, 1941-1945 (Stalin’s Holy War: Religion, Nationalism and Alliance Politics, 1941–1945), Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2003, p. 303.

[2] Arhiepiscopul Cyril Forster Garbett, de York, îi cunoştea personal pe ierarhii moscoviţi din acea vreme; în septembrie 1943, el a condus prima delegaţie anglicană care a vizitat Moscova în acea epocă, la sugestia mitropolitului Nicolai de a face un schimb de vizite între Biserica Angliei şi Biserica Ortodoxă Rusă, sugestie socotită benefică de britanici, care doreau ca alianţa anglo-sovietică să funcţioneze. Arhiepiscopul Garbett s-a întors entuziast de la Moscova, iar vizita sa a avut o influenţă foarte mare asupra opiniei publice (,,Biserica Angliei şi ’Divizia Religiilor’ în timpul celui de-al doilea război mondial: relaţiile Stat-Biserică şi alianţa anglo-sovietică” (The Church of England and 'Religions Division' during the Second World War: Church-State Relations and the Anglo-Soviet Alliance), Journal of International History, 2000, nr. 4).

[3] Arhiepiscopul Damaschin al Atenei (1891-1949) a fost întâistătătorul Bisericii Greciei între anii 1941-1949, regent al Greciei între anii 1944-1946, mai precis de la izgonirea forţei de ocupaţie germane până la întoarcerea regelui George al II-lea în Grecia, prim-ministru pentru foarte scurt timp în 1945.

[4] D. Kirby, Biserică, stat şi propagandă (Church, State and Propaganda), Hull, United Kingdom: University of Hull Press, p. 131-132.

[5] Există posibilitatea ca discuţia pe care Garbett a purtat-o cu arhiepiscopul Damaschin să fi avut şi scopul de a-l face pe interlocutorul său să spună mai multe despre ceea ce ştia. Garbett nu era nicidecum un susţinător orb al renaşterii religioase din Rusia; în particular, se exprima cu multă prudenţă cu privire la ceea ce văzuse şi percepuse în Rusia. El dorea pur şi simplu ca alianţa anglo-sovietică să funcţioneze în detrimentul germanilor şi socotea că Biserica Angliei, al cărei reprezentant era, este datoare să ajute statul britanic în iniţiativa sa.

[6] Miner, p. 307.

[7] Kirby, p. 147.

[8] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 195–197.

[9] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 29, p. 101-109.