----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 59 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil (LVIII)

 

Episodul anterior

 

Apoi urmează: ,,Şi a măsurat thee şase de o parte şi şase de altă parte, şi pridvorul porţii întocmai cu trestia” (Iezechiil 40, 6. Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Şi a măsurat pridvorul porţii, care era cât o trestie de lat, adică un pridvor era o trestie de lat”. După cum se va vedea din modul în care tâlcuieşte sfântul, pasajul din Scriptura din 1914 este mai limpede fiindcă vorbeşte despre două lucruri diferite: thee, care înseamnă ‘sală’, ‘încăpere’, şi pridvorul porţii).

7. De ce după ce spune ,,pridvorul porţii” este adăugat imediat ,,un pridvor”, dacă nu pentru a arăta lămurit că alt pridvor este menţionat mai târziu ? Apoi o poartă se înalţă dintr-un pridvor pentru a fi o poartă. Astfel dacă poarta este Domnul, cine este pridvorul acestei porţi dacă nu acei părinţi din vechime din a căror seminţie a binevoit Domnul să se întrupeze ? Precum s-a spus prin Apostolul Pavel: ,,Ai cărora sunt părinţii, şi dintru care este Hristos după trup, care este preste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Romani 9, 5). Cu adevărat trebuie remarcat în acest cuvânt al Apostolului Pavel că au fost numiţi dumnezei şi restul omenirii, precum se spune lui Moisi: ,,Iată eu te-am dat pre tine dumnezeu lui Faraon” (Ieşirea 7, 1). Şi Domnul spune prin psalmistul: ,,Eu am zis: dumnezei sunteţi” (Psalmi 81, 6). Şi din nou: ,,Dumnezeu au stătut întru adunarea dumnezeilor” (Psalmi 81, 1).

Dar una este a fi numit dumnezeu prin viu grai şi alta a fi Dumnezeu prin fire. Şi dacă Moisi este numit dumnezeu pentru faraon dar un dumnezeu în mijlocul tuturor lucrurilor, el nu este numit Dumnezeu peste toate lucrurile. Cu adevărat, Cel care S-a întrupat în pântecele Fecioarei este numit Dumnezeu peste toate.

Aşadar pridvorul porţii este cât trestia deoarece părinţii din vechime înşişi, care L-au putut prevesti pe Mântuitorul nostru proorocind şi trăind cum se cuvine, aveau, ca să spunem aşa, 6 coţi în desăvârşirea lucrării şi o lăţime de palmă în începerea contemplaţiei. Deci fiindcă truda spre desăvârşire şi contemplarea incipientă au făcut sublimă viaţa lor către unitatea credinţei, pridvorul măsura o trestie.

Apoi urmează: ,,Şi tindă întocmai cu trestia de lungă şi de lată” (Iezechiil 40, 7).

8. Haideţi să ne gândim ce se face de obicei într-o tindă şi de acolo să deducem ce se face în Sfânta Biserică. Cu siguranţă o mireasă şi un mire se făgăduiesc (unul altuia) în tindă şi sunt uniţi unul cu altul în dragoste. Prin urmare, ce sunt tindele din Sfânta Biserică dacă nu inimile celor al căror suflet este unit prin dragoste cu Mirele Nevăzut, astfel încât arde cu dorire pentru El, nu doreşte nimic din ce este în lume, socoteşte pedeapsă lungimea acestei vieţi de acum, se grăbeşte să moară şi să se odihnească într-o îmbrăţişare iubitoare la vederea Mirelui Ceresc ?

Aşadar, mintea care este deja astfel nu are nici o mângâiere din actuala viaţă, ci suspină lăuntric, arde, se străduieşte, râvneşte după Cel pe care Îl iubeşte. Însăşi sănătatea trupului său devine puţin importantă deoarece este străpuns de rana iubirii, de unde se spune în Cântarea Cântărilor: ,,Sunt rănită de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2, 5). Atunci rea este sănătatea inimii care nu cunoaşte durerea acestei răni. Cu adevărat, când a început deja să năzuiască către dorinţa cerească şi simte rana iubirii, sufletul care înainte era scârbit de sănătate devine mai sănătos din rană.

9. Apoi pentru cugetul care-L iubeşte foarte mult pe Mirele său, există de obicei o mângâiere în întârzierea în această viaţă de acum, dacă pentru că este despărţit de vederea sa, sufletele altora se folosesc de cuvântul său şi sunt înflăcărate de tăciunii dragostei pentru Mirele ceresc. El plânge fiindcă se vede pe sine despărţit; este întristat de tot ceea ce percepe pentru că nu-L zăreşte încă pe Cel pe care tânjeşte să-L vadă. Dar, precum am spus, este nu mică mângâiere dacă, când un suflet înflăcărat este despărţit, mulţi sunt adunaţi prin aceasta astfel că mai târziu în timp el zăreşte împreună cu mulţi pe Cel pe care dorea să-L vadă mai devreme singur.

De aceea Mireasa spune din nou în Cântarea Cântărilor: ,,Întăriţi-mă cu flori, umpleţi-mă cu mere, că sunt bolnavă de dragoste” (Cântarea Cântărilor 2, 5). Căci ce sunt florile dacă nu sufletele care încep deja o lucrare bună şi sunt înmiresmate cu dorirea cerească ? Ce sunt merele din flori dacă nu minţile desăvârşite ale oamenilor buni deja care ajung la rodul lucrării bune de la începutul unui ţel sfânt ? Aşadar, cel care este bolnav de dragoste caută să fie lăsat cu florile şi să fie plin cu mere fiindcă dacă nu îi este încă îngăduit să-L vadă pe Cel pe care Îl doreşte, va dobândi multă mângâiere dacă se bucură de progresul altora. Astfel, un suflet rănit de dragostea sfântă este lăsat cu florile şi merele ca să se odihnească în lucrarea bună a aproapelui său când nu reuşeşte încă să contemple chipul lui Dumnezeu.

10. Haideţi să cumpănim, vă rog, ce fel de tindă era mintea Apostolului Pavel care a spus: ,,Că mie a vieţui este Hristos, şi a muri, dobândă” (Filippeni 1, 21), cât de mult s-a unit el însuşi cu Atotputernicul Dumnezeu în iubire, el care a socotit că viaţa lui era doar Hristos şi a muri era dobândă. Astfel, el continuă spunând: ,,Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi; mai bine cu mult mai vârtos” (Filippeni 1, 23). Dar haideţi să vedem cu ce dragoste eşti rănit tu care năzuieşti să te slobozeşti. Între timp, întrucât te vezi despărţit, mă rog, nu ceri să fii lăsat cu florile ? Cu siguranţă tu ceri, pentru că apoi urmează: ,,Iar a rămâne în trup, mai de folos este pentru voi” (Filippeni 1, 24). Şi el spune ucenicilor săi care fac progrese: ,,Căci care este nădejdea noastră, sau bucuria, sau cununa laudei ? Au nu şi voi veţi fi înaintea Domnului nostru Iisus Hristos ?” (I Tesalonicheni 2, 19)

11. De aceea despre aceeaşi încăpere se spune că măsoară o trestie în lungime şi o trestie în lăţime. Cu adevărat lungimea se referă la îndelunga pătimire a aşteptării şi lăţimea la abundenţa dragostei. Prin urmare, orice încăpere este pe atât de lungă pe cât de lată poate fi, deoarece o minte învăpăiată de dorinţa cerească va avea tot atât de multă dragoste pentru a pescui pe aproapele său pe cât arată îndelungă pătimire în aşteptarea lui Dumnezeu, şi poartă cu răbdare amânările lungimii fiindcă lăţimea dragostei sale se măreşte în înaintarea aproapelui.

Aceeaşi lungime poate însemna de asemenea îndelunga pătimire a răbdării care este arătată faţă de aproapele. Şi pentru că lăţimea semnifică dragoste, care deschide adâncul minţii şi îi primeşte atât pe prieteni, cât şi pe duşmani în iubire, lungimea încăperii este egală cu lăţimea ei deoarece cu cât mai largă devine mintea prin dragoste cu atât mai mare va fi răbdarea prin îndelunga pătimire. Fiindcă fiecare îl rabdă pe semenul său pe cât îl iubeşte. Atunci dacă iubeşti, rabzi; dacă încetezi să iubeşti, încetezi să îngădui. Deci pe cel pe care îl iubim mai puţin, îl îngăduim de asemenea mai puţin, pentru că, odată cu începutul aversiunii, faptele aproapelui se îndreaptă mai iute către o greutate a importanţei pe care aripa dragostei nu o îndulceşte pentru noi.

Apoi urmează: ,,Şi pridvorul de cinci coţi” (Iezechiil 40, 8 – însă citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Şi între încăperi cinci coţi”).

12. El a pomenit mai sus o încăpere, şi apoi spune că sunt 5 coţi între încăperi; în mod evident, deoarece mai multe încăperi fac o încăpere, aşa cum de asemenea mai multe Biserici sunt numite o Biserică. Astfel, în Apocalipsa Sfântului Ioan este scris celor 7 Biserici, prin care este înţeleasă Una Biserică Sobornicească. Aşadar, precum am spus, cei care în Sfânta Biserică însetează cu dragoste fierbinte să-L vadă pe Dumnezeu şi sunt deja uniţi cu El prin dorul lor sunt numiţi încăperi.

Cu toate acestea, există unii în Sfânta Biserică care, neputând să pătrundă subtilităţile şi încă împiedicaţi de cele 5 simţuri ale trupului, au cu atât mai puţină dragoste pentru Cel care a făcut universul pe cât de mult sunt ataşaţi de lucrurile create. Şi într-adevăr ei se străduiesc să se instruiască în teama de Dumnezeu şi să se lupte pentru dragostea de aproapele, să săvârşească trupeşte fapte bune, să-şi răscumpere păcatele cu milostenii, dar pentru că nu ştiu cum să ardă cu dragoste lăuntrică faţă de dorul ceresc, ei sunt încă, ca să zicem aşa, ţinuţi prizonieri de simţurile trupului. Prin urmare, aceştia nu sunt încăperi, dar sunt îngrămădiţi printre încăperi, deoarece prin călăuzirea celor care iubesc în chip desăvârşit vederea lui Dumnezeu, ei sunt conduşi de asemenea către înaintarea în cuget.

Aşadar, sunt 5 coţi între încăperi pentru că cei care nu se înalţă încă de la cele 5 simţuri exterioare către înţelegerea mistică, când sunt printre cei care ard cu duhul dragostei, ca şi cum ar rămâne între încăperi, înaintează în zidirea credinţei şi nu sunt separaţi de măsura zidirii cereşti. Dar acum ei se retrag pentru puţin timp din asalturile simţurilor trupeşti şi, cu cuget deschis imitând dragostea pe care o percep, ei sunt lăţiţi prin aceasta cât încăperile. Lipsa lor de desăvârşire stăruitoare este indicată prin aceea că ei sunt descrişi nu prin 6 coţi, ci prin 5 coţi.

13. Totuşi prin buna lor dorinţă ei sunt menţionaţi a fi în măsurătoarea zidirii duhovniceşti pentru că se spune în glasul Sfintei Biserici prin psalmistul: ,,Cel nelucrat al meu l-au văzut ochii tăi, şi în cartea ta toţi se vor scrie” (Psalmi 138, 15; Sfântul Grigorie foloseşte alt citat: ,,Ochii tăi au văzut fiinţa mea nedesăvârşită, şi în cartea ta toţi se vor scrie”). De aici acelaşi psalmist spune din nou: ,,Binecuvântat-au pre cei ce se tem de Domnul, pre cei mici cu cei mari” (Psalmi 113, 21).

Deci aceştia sunt şi nedesăvârşiţi şi mici; şi deoarece ei ajung să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-l iubească pe aproapele lor, şi din acest motiv ei nu neglijează să facă ce fapte bune pot. Chiar dacă aceştia încă nu înaintează către darurile duhovniceşti astfel încât să-şi întindă sufletele către lucrarea desăvârşită sau contemplaţia învăpăiată, nu se dau înapoi de la dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui lor în măsura în care o pot prinde în duhul lor.

Pornind de la aceasta, se întâmplă că ei înşişi sunt de asemenea potriviţi în zidirea Sfintei Biserici, deşi într-un loc mai neînsemnat, deoarece chiar dacă sunt poate mai mici în urmarea din toată inima a învăţăturii, proorociei, darului minunilor şi dispreţului faţă de lume, ei sunt în temelia temerii şi dragostei, în care sunt statorniciţi, deoarece, chiar dacă nu ard cu focul dorului ceresc, sunt înzestraţi cu căldura iubirii în aceleaşi lucruri exterioare pe care reuşesc să le practice şi sunt cuprinşi în zidirile semenilor lor străluciţi.

Astfel, mireasa spune pe drept în Cântarea cântărilor: ,,Pat şi-a făcut luişi împăratul Solomon din lemnele Livanului. Stâlpii lui i-a făcut de argint şi căpătâiul lui de aur, suişul lui de porfiră, înlăuntrul lui ţesătură aleasă din dragostea fetelor Ierusalimului” (Cântarea cântărilor 3, 9-10). Dar nu trebuie crezut că Solomon este marele Împărat, care a avut atâtea bogăţii uriaşe încât greutatea aurului său nu putea fi estimată pe atunci şi argintul nu avea preţ în acele zile, astfel că şi-a făcut un pat [o lectică] de lemn. Dar este un Solomon; este evident de asemenea Făcătorul nostru de pace care Şi-a făcut Luişi un pat din lemnele Livanului. Căci lemnul de chedru de Liban este neputrezitor.

14. Astfel patul [lectica] Împăratului nostru este Sfânta Biserică, care este zidită din Părinţii bravi, adică din cugete neputrezitoare. Ea este numită pe drept lectică fiindcă ea poartă zilnic sufletele la ospăţul Întemeietorului ei. Stâlpii ei sunt făcuţi din argint deoarece propovăduitorii Sfintei Bisericii strălucesc de lumina elocvenţei. Apoi lângă stâlpii de argint este căpătâi de aur pentru că prin cuvintele pline de lumină ale sfinţilor propovăduitori cugetele ascultătorilor găsesc strălucirea limpezimii lăuntrice pe care se pot sprijini. Apoi, ca o consecinţă a cuvintelor limpezi şi grăitoare pe care le aud, ei se odihnesc pe ceea ce devine clar în inimile lor.

Aşadar, stâlpii ei sunt argint şi căpătâiul ei aur întrucât prin lumina cuvântării limpezimea liniştii este găsită în duh. Căci acea strălucire lăuntrică luminează mintea astfel că prin intenţia ei se poate odihni acolo unde nu este necesar darul propovăduirii. Într-adevăr, este scris despre aceeaşi Sfântă Biserică: ,,Aripile porumbiţei sunt cu argint poleite, întru umerile ei cu strălucire de aur” (Psalmi 67, 14). Căci aici plină de duhul milostivirii, ea asemenea porumbiţei are aripi poleite cu argint şi strălucire de aur pe umerii ei, deoarece aici ea îi înzestrează pe propovăduitorii ei cu lumina cuvântării, dar în vremea ce va să vină arată în ea însăşi strălucirea slavei.

Dar pentru ceea ce este arătat a fi slăvit înlăuntru adaugă înfăţişarea înălţării când spune imediat referitor la aceeaşi lectică: ,,Suişul lui de porfiră”. Cu siguranţă, o porfiră adevărată, pentru că este vopsită cu sânge, nu este pe nedrept văzută în culoarea sângelui. Şi deoarece, la începutul Bisericii primare, o foarte mare mulţime de credincioşi a intrat în Împărăţie prin sângele muceniciei, Împăratul nostru a făcut suişul lecticii sale [din] porfiră întrucât calea către slava care este percepută lăuntric este prin suferinţa sângelui.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Episodul urmator