----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 56 vizitatori și nici un membru online

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (I)

de părintele Patric Ranson[1]

 

Introducere

Această broşură are drept scop a pune înaintea conştiinţei ortodoxe şi a opiniei publice un exemplu limpede de intoleranţă şi fanatism bisericesc: expulzarea de către Patriarhia Constantinopolului, cu ajutorul poliţiei şi a autorităţilor civile, a unor monahi din Muntele Athos. Vom arăta că acest act nu este justificat nici de canoanele sau rânduielile tradiţiei ortodoxe, nici de legile civile care nu trebuie să intervină în problemele bisericeşti.

Procedând astfel, Patriarhia Constantinopolului arată că are două feţe. În exterior pretinde că a ,,restabilit” dragostea şi că este călăuzită, potrivit cuvintelor patriarhului Athenagora, de ,,ideile umaniste de dreptate, adevăr şi bine, de ideile sociale de pace, colaborare, frăţietate şi unitate”. Dar, în acelaşi timp, în Muntele Athos, loc nobil al conştiinţei ortodoxe şi monahale, ea îşi arată dragostea expulzându-i manu militari[2] pe cei care îi contestă autoritatea. Patriarhia Constantinopolului pretinde oficial că a intrat într-o nouă epocă a istoriei Bisericii, întemeiată pe pace şi dragoste şi acţionează ca şi cum ar fi în plin Ev Mediu apusean – când autoritatea civilă împrumuta braţul său episcopilor feudali şi când seniorul local şi monseniorul se înţelegeau pentru a persecuta orice disidenţă.

În Grecia, patriarhia se plânge regulat în ce priveşte situaţia sa dificilă în Turcia, [rămasă] fără protecţia vreunei autorităţi civile creştine, fără popor şi turmă de la masacrele din Asia Mică comise în 1923-1924 şi diferitele exoduri care au urmat[3]. Dar în singurul ungher de pământ asupra căruia îşi revendică o autoritate, Sfântul Munte Athos, loc al rugăciunii şi păcii duhovniceşti, patriarhia îi izgoneşte şi exilează pe cei care nu i se supun orbeşte.

Nu suntem noi primii care menţionăm situaţia contrară canoanelor ortodoxe ca şi legilor civile care domneşte astăzi în Sfântul Munte Athos. Neîndoios, numeroşi călugări au protestat în Grecia împotriva sorţii care le-a fost făcută. Dar aceste broşuri, scrise în limba greacă sau apărute în publicaţii mici puţin accesibile, au rămas necunoscute cititorilor din occident. Primul care a publicat o lucrare în afara Greciei asupra acestei chestiuni este ieromonahul Maxim de la Marea Lavră. Broşura sa a apărut în Marea Britanie sub titlul Drepturile omului în Muntele Athos. Un apel către lumea civilizată (Human Rights on Mount Athos. An appeal to the Civilized World). Faptul că părintele Maxim de la Marea Lavră[4] nu a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Constantinopolului dă protestului său împotriva persecuţiilor din Muntele Athos o garanţie de obiectivitate suficientă. În ciuda acestui fapt şi în ciuda unui ecou important în presa engleză, nici un monah, cleric sau mânăstire complice la persecuţie împotriva fraţilor lor nu a îndrăznit să-i răspundă public şi nici una din acuzaţiile sale grave împotriva încălcărilor drepturilor omului nu a fost combătută până astăzi. Dar această tăcere nu este cea a isihasmului !

Persecuţia, adică folosirea forţei civile pentru a impune dreptul său bisericesc nu este o tradiţie ortodoxă. Categoric, istoria nu a fost în totalitate lipsită de acest gen de atitudine, dar Biserica Ortodoxă nu a îndreptăţit niciodată utilizarea forţei împotriva ,,disidenţilor”. Părinţii Bisericii chiar au scris adeseori împotriva unei asemenea păreri. Mai cu seamă, ei au fost victimele ei în epoca arianismului, iconoclasmului şi a Conciliului de la Lyon. Unii dintre ei sunt sfinţi în calendarul ortodox care, în trecut, în perioadele marii crize hristologice sau ecleziologice au refuzat pomenirea patriarhilor Constantinopolului: astfel, pentru a nu cita decât 3, dintre mulţi alţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Grigorie Palama.

Justificarea persecuţiei este, în schimb, un fel de tradiţie în Biserica din Apus. Într-adevăr, ea a fost fondată teologic pe scrierile Episcopului Augustin al Hipponei, mai precis pe unele scrisori alcătuite în cursul polemicilor cu donatiştii. Scrisoarea către Vichentie şi Scrisoarea către Bonifatie au fost astfel folosite când a trebuit să exileze sau să silească, ba chiar să ucidă, în timpul războaielor religioase, la Sfântul Bartolomeu[5] şi cu ocazia revocării Edictului din Nantes. Unii protestanţi, precum Calvin la Geneva, s-au servit de aceleaşi texte pentru a-i persecuta pe cei care nu erau în acord cu ei[6].

Ortodoxia nu a cunoscut augustinismul politic[7]. Când s-a pus chestiunea toleranţei, mai ales în secolul al XVIII-lea, după atâtea secole de intoleranţă religioasă, unele voci cu autoritate ecleziastică ortodoxă şi-au ridicat glasul pentru a justifica toleranţa.

Astfel, Evghenie Vulgaris, care a fost călugăr în Muntele Athos şi ulterior episcop al Bisericii Ruse, publica în 1768, în urma traducerii sale a lucrării Eseu istoric despre disensiunile Bisericilor din Polonia (Peri tôn dichonoiôn tôn en taîs ekklesiais tês Polonias) de Voltaire, un text intitulat Schiţă despre îngăduinţă (Schediasma peri tês Anexithreskeias), care a fost reeditat în 1890 la Alexandria de Sfântul Nectarie de Eghina. Vulgaris susţine un concept de toleranţă diferit de cel al lui Locke, Bayle sau Voltaire. Pentru Locke, toleranţa trebuie întemeiată pe separarea puterilor[8]. Pentru Bayle, care critică explicit augustinismul politic în lucrarea sa Comentariu filozofic, toleranţa devine necesară din cauza imposibilităţii oricărui dialog autentic între confesiuni şi între creştini, într-un univers religios marcat de predestinare şi păcatul originar, deci din cauza absenţei libertăţii[9]. Pentru Voltaire, toleranţa este justificată de dreptul natural[10]. Una din tezele lui Voltaire este că, prin esenţă, creştinismul este intolerant; deoarece Voltaire nu face diferenţa dintre creştinism şi augustinismul politic.

Dimpotrivă, Vulgaris pleacă de la teologia ortodoxă, care mărturiseşte sinergia sau colaborarea dintre libertatea omului şi harul dumnezeiesc. Dumnezeu l-a creat pe om liber, i-a dat puterea de temut de a refuza harul şi iubirea Ziditorului său. Biserica mărturiseşte şi propovăduieşte comoara evanghelică, adică îl pune pe fiecare înaintea unei alegeri duhovniceşti: să primească sau să refuze revelaţia şi credinţa dreaptă. Ca urmare, a persecuta, a constrânge, a impune cu forţa ar fi o negare a acestei libertăţi a mântuirii la care face apel Biserica. A folosi o asemenea constrângere ar însemna a priva pe cei care pot liber să-I placă lui Dumnezeu de această răsplată, care este vederea slavei lui Hristos în această lume sau în cealaltă.

Adevărata toleranţă pe care trebuie să o practice creştinul nu este prin urmare cea a indiferenţei, ci o dragoste autentică care îl avertizează pe fiecare că este responsabil înaintea lui Dumnezeu de alegerea sa duhovnicească şi că până şi cea mai mare dragoste şi cel mai înalt adevăr nu pot nimic dacă omul nu se asumă pe sine, dacă nu-şi asumă să colaboreze liber cu Cel care i-a fost revelat şi vestit. Din acest motiv, Hristos spune în Evanghelie: Tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri[11]. Hristos va mărturisi pentru acela care L-a mărturisit deoarece această mărturisire a fost liberă. Adevărul nu este constrângător. Spre deosebire de sistemele filozofice, care concep adevărul după modelul adevărurilor raţionale, necesare şi universale, şi care cred prin urmare că doctrina lor trebuie să fie impusă tuturor – deci dacă trebuie, atunci când constituie ideologii, să fie impuse tuturor – vestirea evanghelică se face în chip smerit ca un ,,cuvânt” pe care fiecare este liber să-l primească sau să-l refuze după exigenţele conştiinţei sale[12].

Dimpotrivă, am spune noi, în istoria Bisericii, puterile civile au putut să constate că cea mai mare intoleranţă, cele mai violente persecuţii nu puteau mare lucru împotriva libertăţii duhovniceşti a celui care a ales să se unească cu Hristos. Toată istoria mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii este o dovadă pentru aceasta, de la primii mucenici creştini, până la noii mucenici greci din timpul dominaţiei turceşti şi până la noii mucenici ruşi din timpul puterii sovietice şi atee. Istoria dovedeşte că persecuţia este inutilă împotriva creştinilor autentici care preferă Împărăţia lui Dumnezeu unei puteri sau unui rol politic efemer.

Monahii din Muntele Athos care refuză astăzi să pomenească la liturghie numele patriarhului Constantinopolului s-au aşezat în planul libertăţii duhovniceşti. Procedând astfel, ei nu-şi asumă responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu, resping actele patriarhiei pe care le socotesc a fi contrare întregii tradiţii a Bisericii Ortodoxe. Ei nu persecută patriarhia şi nu o împiedică să existe, dar refuză să fie asociaţi cu mărturisirea ei de credinţă de astăzi pe care o estimează a fi, în anumite puncte, opusă celei a Părinţilor şi a Ortodoxiei. Pentru aceasta ei nu sunt nici fanatici, nici fundamentalişti. Fanatic este cel care nu ezită să acţioneze cu violenţă şi să ucidă pentru a-şi impune ideile. Fanatici sunt cei care îi trimit pe ei la poliţie. De asemenea, fundamentalist este în general cel care vrea să impună tuturor şi în special societăţii propria sa concepţie despre tradiţie şi adevărul religios. Fundamentalistul face cruciade[13]. Monahii ,,zeloţi” din Muntele Athos sunt victimele unei cruciade care nu-şi spune numele, pentru că este incapabilă să găsească în istoria Bisericii cea mai mică temelie pentru intoleranţa sa[14].

În occident, fundamentalismul are o altă caracteristică; el presupune paradoxul unei autorităţi pe care o recunoaşte separându-se deplin de ea. Presupune o papalitate infailibilă, pe care o recunoaşte ca atare în materie de dogmă şi de care totuşi se rupe[15]. Or, niciodată în istoria Bisericii Ortodoxe, Patriarhia Constantinopolului nu a fost socotită asemenea unei papalităţi sau un criteriu al credinţei prin sine[16]. Dimpotrivă, a fost adeseori contestată şi numeroşi sunt cei care au fost numiţi mărturisitori separându-se de ea. În mod categoric, în alte momente, a avut un rol decisiv în istoria Bisericii; dar faptul de a se separa de Constantinopol nu a fost niciodată socotit în sine ca un semn de schismă. În funcţie de ceea ce mărturisesc şi propovăduiesc public episcopii unei astfel de patriarhii, a unei asemenea Biserici locale, se vorbeşte sau nu de schismă. În Biserica Ortodoxă, cineva nu este schismatic în raport cu clădiri, cu o Biserică locală, oricare ar fi istoria ei, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu dreapta ei credinţă, adică cu modul în care ea respectă comoara scripturistică şi patristică transmisă şi trăită de-a lungul secolelor[17].

Potrivit tradiţiei ortodoxe, monahii zeloţi au dreptul de a socoti că declaraţiile ierarhilor Constantinopolului nu sunt prea corecte. Dacă ei gândesc astfel, au datoria, potrivit canoanelor, de a nu mai pomeni numele patriarhului şi din acel moment de a nu-l mai recunoaşte (ca patriarh). După cum se vede, canoanele bisericeşti sunt făcute pentru a garanta libertatea duhovnicească întru Hristos, despre care vorbeam la început: ele sunt întemeiate pe sinergie. Fireşte, patriarhia are dreptul de a relata ce vrea pentru a se justifica, dar are datoria de a nu persecuta cu ajutorul poliţiei pe cei care nu ar fi de acord cu ea. Are dreptul de a-şi avea sediul la Istanbul, dar nu şi pe acela de a acţiona ca turcii, în mod tradiţional intoleranţi.

Procedând astfel, Patriarhia Constantinopolului nu numai că se plasează în contradicţie cu rânduielile şi istoria Bisericii Ortodoxe, amintind chiar de epoca tragică în care, după Conciliul de la Lyon (1274), patriarhul Vekkos, ales pentru a pune în aplicare unirea cu latinii, a pus să fie arşi în mânăstirile lor călugării care nu-l pomeneau; ci mai mult, încalcă libertatea de conştiinţă care este un drept recunoscut universal în societăţile noastre democratice. În martie, patriarhul Bartolomeu a spus că el se bucură de unificarea europeană, dar el este primul care nu-i respectă drepturile.

Noi nu-l judecăm ca om. Şi el are dreptul de a-şi face alegerea şi de a prefera să se asemene mai degrabă cu patriarhul Vekkos decât cu Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Fotie. Dar şi noi avem alegerea noastră de făcut, şi dreptul de a rămâne fideli mai degrabă credinţei Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Fotie decât celei a patriarhilor Vekkos şi Bartolomeu.

Poliţia nu este un argument. În schimb, monahii zeloţi au argumente bune, din nefericire adeseori înăbuşite în faşă pentru că nu sunt răspândite în afara Greciei. Cuvântul şi scrierile sunt necesare. Desigur, noi nu ne facem iluzii pentru că există o mulţime de interese în joc în toate aceste chestiuni şi noi ştim, de exemplu, că monahii patriarhiei s-au grăbit să pună mâna pe bunurile abandonate şi pe locurile golite de ocupanţii lor de către poliţie. Nu ne facem iluzii, dar credem că turma creştină are dreptul să fie informată despre activitatea propriei ierarhii, a cărei atitudine anti-creştină în Sfântul Munte nu o cunoaşte. Poate că, înainte ca Domnul să o facă pentru noi toţi în ziua Judecăţii Sale, poporul creştin va merge să ceară socoteală episcopilor cărora se presupune că le-a strigat Axios (Vrednic este !) în ziua hirotonirii lor.

Ortodoxia nu cunoaşte clericalismul. Preotul sau episcopul nu are un drept sau putere care i-ar fi proprie şi în virtutea căreia ar putea chiar recurge la puterea civilă pentru a-şi garanta autoritatea. Nu, el este preot sau episcop dacă este gura Evangheliei, dacă el păstrează comoara cu mare grijă ca pe un lucru care nu este bunul său propriu, ci al Sfântului Duh, al Bisericii, al tuturor creştinilor adevăraţi[18]. Domnul nu i-a cerut să acţioneze ca un despot, ci să slujească: Ştiţi că domnii păgânilor îi domnesc pre ei şi cei mari îi stăpânesc pre dânşii. Iar între voi nu va fi aşa; ci, care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă. Şi care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă; precum şi Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 25-28). Nu este sluga mai mare decât domnul său (Ioan 13, 16). Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35).

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Părintele Patric Ranson (1957-1992) a fost un mare luptător pentru credinţa ortodoxă. Dintre scrierile sale, în limba română nu s-a tipărit decât Noul catehim catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, scrisă împreună cu P.S. Fotie şi arhimandritul Filaret. Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului este ultima sa carte, el murind la scurt timp după apariţia ei, în decembrie 1992, într-un accident de maşină.

De acelaşi autor

GUETTEE sau Întoarcerea la Ortodoxie

Cuvânt înainte la cartea sa în limba franceză ,,Papalitatea”

[2] N.tr.: Prin folosirea forţei armate.

[3] A se vedea

» NENOROCIREA ASIEI

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna

» Pogromul Turciei din 6-7 septembrie 1955

Rolul Marii Britanii, răspunsul Statelor Unite ale Americii şi lecţii pentru astăzi

[4] Marea Lavră este cea mai veche mânăstire din Muntele Athos, întemeiată de Sfântul Cuvios Atanasie în secolul al X-lea.

[5] N.tr.: Se referă la masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu – masacrarea hughenoţilor francezi de către catolici cu acordul tacit al regelui, care a început la Paris în ziua Sfântului Vartolomeu, 24 august 1572.

[6] Se ştie că Jean Calvin a pus să fie ars pe rug Michel Servet, care nega Treimea. Calviniştii au fost adeseori adepţi ai persecuţiilor religioase, deşi ei înşişi au fost victima lor în Franţa. Astfel, pentru Jurieu, mare duşman al lucrării lui Bayle (a se vedea mai jos), catolicii nu au dreptul să persecute pentru că învăţătura lor este falsă, dar calviniştii ar putea să folosească forţa deoarece credinţa lor este dreaptă.

[7] Augustinismul politic este o doctrină politico-religioasă întemeiată pe două principii ale episcopului Hipponei:

1. Biserica are dreptul să recurgă la forţă pentru a-i face să revină în sânul ei pe cei care s-au separat de ea;

2. Aleşii sunt singurii proprietari legitimi ai pământului.

Prima axiomă justifică persecuţiile, cea de-a doua războaiele de cucerire ,,în numele lui Hristos” (Fernando Cortez etc).

[8] J. Locke, Scrisori despre toleranţă, 1686-1687. Prima ediţie a fost din 1689. Ediţie critică: R. Klibanski, Paris, 1965; ediţie mai recentă cu prezentarea lui P. Verniere: Geneva, 1980.

[9] Comentariu filozofic despre aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos, ,,Siliţi-i să intre”, în care se demonstrează prin mai multe argumente că nu există nimic mai abominabil decât convertirile forţate şi în care se combat toate sofismele celor care convertesc prin constrângere şi apologia pe care Sfântul Augustin a făcut-o persecutorilor, 1686; reluată în Opere diverse, vol. 2, La Haye, 1727, p. 355 şi urm..N.tr.: Cel mai probabil, se referă la citatul din Scriptură: Nevoiţi-vă [Siliţi-vă] a intra prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24).

[10] Tratat despre toleranţă cu ocazia morţii lui Jean Calas, 1763, în Opere complete, vol. 25, Paris, 1879, p. 39-40. Dicţionarul filozofic, Geneva, 1764, spune: ,,Ce este toleranţa ? Este apanajul omenirii” (art. Toleranţă).

[11] Matei 10, 32-33. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, expresia ,,a mărturisi întru mine”(n.tr.: aşa este în limba franceză) implică sinergia, colaborarea dintre libertatea umană şi harul care dă putere omului. Deci ,,a mărturisi întru Hristos” înseamnă nu a-L mărturisi pe Hristos cum înţeleg eu, ci a-L mărturisi pe Hristos cum înţelege El, şi a mărturisi împreună cu Hristos, cu ajutorul harului Lui.

[12] Tertullian scria: ,,Permiteţi unuia să-L slăvească pe adevăratul Dumnezeu, altuia pe Jupiter; unuia să-şi înalţe mâinile către cer, altuia către altarul credinţei; aceluia să numere, cum spuneţi voi, norii, acestuia panourile dintr-un lambriu; în fine, unuia să se ofere pe el însuşi lui Dumnezeu, altuia să ofere un ţap. Luaţi seamă să nu fie un soi de ateism, de a lua libertatea religiei şi alegerea lui Dumnezeu, de a nu-mi permite să mă închin Dumnezeului căruia vreau să mă închin şi să fiu constrâns să mă închin Celui căruia nu vreau să mă închin. Ce Dumnezeu va primi laude silite ? Un om nu le-ar vrea !” (Apologeticum, 24).

,,O religie, scria el încă lui Scapula, proconsulul Africii, trebuie să fie îmbrăţişată din convingere, nu cu sila; deoarece jertfele aduse dumnezeirii cer consimţământul inimii”.

[13] Acest tip de activism a fost odată pentru totdeauna condamnat de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, care i-a spus lui Petru în Grădina Ghetsimani, unde veneau să-L aresteze: Bagă sabia ta în teacă (Ioan 18, 11).

[14] Mitropolitul Atanasie, care a pus să fie izgoniţi monahii de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie nu le-a dat de altfel nici un fel de argument ecleziastic sau tradiţional.

[15] Au existat diferite căi pentru a atenua contradicţia pe care o asemenea atitudine părea să o ascundă. De exemplu, sedevacantiştii recunosc infailibilitatea papei, dar admit că scaunul Romei este în prezent vacant, actualul papă neocupându-l decât prin uzurpare.

[16] Noţiunea însăşi a unui asemenea centru al credinţei este contrară canoanelor Sinoadelor şi conştiinţei Bisericii.

[17] Ideea de bază este că, pentru ortodocşi, nu există ex opere operato (n.tr.: expresie catolică, care înseamnă în temeiul lucrării săvârşite şi se referă la faptul că tainele Bisericii Catolice îşi trag puterea mai degrabă din lucrarea lui Hristos decât din cea a omului), nu există transmiterea preoţiei în afara mărturisirii credinţei adevărate. A se vedea capitolul 3.

[18] Profesorul Mouratides, profesor de drept canonic la Universitatea din Atena, scrie: ,,Într-un mod foarte fericit, Ortodoxia nu se identifică niciodată cu patriarhii, oricare ar fi ei, spre deosebire de papism. Potrivit faimosului răspuns al patriarhilor ortodocşi către papă, din 6 mai 1848: ,,Păzitorul Ortodoxiei, trupul Bisericii, este poporul însuşi” (Cateheză ortodoxă, V, 17, p. 41). N.tr.: Enciclica din 1848 spune astfel: ,,Păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi”.