----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 54 vizitatori și nici un membru online

Înmormântarea şi cremaţiunea

în lumina cuvântului lui Dumnezeu şi a istoriei (I)

 

de dr. Samuil Taubes

Prim-rabin în Caransebeş

 

Articol apărut în serial, începând din 24 iunie 1928, în Foaia Diecezană,

publicaţie a Eparhiei Ortodoxe Române a Caransebeşului

 

Postăm acest articol, scris de un rabin, fiindcă el constituie o mărturie extraordinar de veridică pentru rânduielile de înmormântare pe care le avem noi, creştinii, şi pe care le-am moştenit de la poporul mesianic. El este extrem de actual, deşi este scris cu aproape 90 ani în urmă, şi pledează pentru înmormântare, monogamie, ca şi împotriva oricărei forme de sinucidere.

 

Un semn negrăit de întristător al timpului nostru, în care omenirea este mai nemulţumită, mai neliniştită şi mai agitată ca oricând, este reîntoarcerea fără doar şi poate la păgânism. Relevez aci în treacăt creşterea budhismului în mijlocul religiunilor monoteiste; relevez cultul din ce în ce mai fără pudoare al nudităţii: exhibiţiile tot mai dezgustătoare ale goliciunilor, cum nici măcar păgânii greci şi romani nu le-au cunoscut în vremea cea mai decadentă a depravaţiunii şi corupţiunii moravurilor lor; relevez năvălirea tot mai înteţită asupra moralităţii în aceşti ani de după război, azi tocmai, când lumea este o mare sală de bolnavi, care umplu aerul cu gemetele lor sfâşietoare şi se zbat în prada a tot felul de suferinţe; relevez ofensiva corupţiei, care atinge puterea de viaţă a societăţii noastre; romanele cu texte tot mai infame şi desfrânate, în care aberaţia cea mai tâmpă se uneşte cu cea mai mârşavă intenţie, aiureli la aşa în dodii ale unei literaturi isterice, care nu mai ştie ce este ruşine cauzată de teama răului moral; şi câte şi mai câte decăderi şi putreziciuni ale situaţiilor false şi nenaturale ale societăţii de astăzi, atât de viermănoasă şi putrezită la miez.

În şirul nespus de lung al acestor simptome din cale afară de patologice şi de grea îmbolnăvire a manifestărilor contemporane, care întreţin pe fiecare om într-o stare de friguri şi care dau societăţii moderne forme înspăimântătoare, precum nu le-au apucat veacurile trecute, aparţine şi mişcarea pentru arderea cadavrelor.

Fireşte, nu avem în dumnezeiasca Scriptură o poruncă a Domnului în forma cu totul generală: ,,Să înmormântezi pe mortul tău în pământ”, precum n-avem bineînţeles o oprire, o interzicere sau o prohibire precisă şi determinată: ,,Să nu arzi pe mortul tău”. Dar şi la alte instituţiuni şi organizaţiuni ale vieţii morale nu găsim o poruncă sau o oprire formală în cuvântul lui Dumnezeu. Astfel bazează bunăoară monogamia pe temei şi principiu biblic, fără ca să fie scris undeva: ,,Tu să ai numai o femeie”; monogamia îşi are rădăcina şi originea în crearea primei perechi de oameni, şi este privită ca o rânduială divină, prin cuvântul grăit de Însuşi Dumnezeu[1]: ,,De aceea bărbatul va lăsa pe părintele său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa” (Facerea 2, 24).

Până acuma nu s-a zgâlţâit încă la această orânduială dumnezeiască; nu s-a îndrăznit încă de a o arăta ca o datină străbună, care poate fi reformată[2]. Sinuciderea nu este nicăieri oprită în mod formal în Sfânta Scriptură; rezultă însă lămurit din porunca: ,,Tu să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Leviticul 19, 18), că porunca a cincea interzice nu numai uciderea aproapelui, ci şi sinuciderea. Şi povestirile biblice despre sfârşitul tragic al regelui Saul, Ahitofel etc[3], ne învaţă destul de clar că sinuciderea este o călcare voluntară a legii divine. Duelul nu este pomenit asemenea ca imoral, dar învăţăturile Scripturii despre răzbunare – care aparţine numai lui Dumnezeu şi nu omului – despre reconciliere, despre adevărata onoare etc, ne arată cu prisosinţă că duelul este o vină mare, pe care omul nu trebuie nicicând să o săvârşească. Luptele gladiatorilor – ale sclavilor sau mercenarilor la Roma, care se luptau în amfiteatru cu fiare sălbatice – nu sunt de asemenea reprobate nicăieri în Biblie, dar este uşor de înţeles şi este învederat că aceste lupte sălbatice nu aparţin nicidecum la desfătări sufleteşti permise; ele au şi fost într-atât de aprig şi neîncetat combătute până ce au dispărut.

Aşa nu este atinsă în Sfânta Scriptură nici chestiunea dacă trebuie să aibă loc înmormântare sau cremaţiune, fiindcă aceasta nici nu constituie din capul locului o chestiune pentru acei care au credinţă nestrămutată în Scriptura Domnului cel din Ceruri, deoarece după cele ce Vechiul şi Noul Testament şi întreaga enormă literatură bisericească – cum vom vedea mai la vale – ne învaţă despre aceasta, nici că mai încape vorba şi se înţelege de la sine că înmormântarea este o prescripţiune biblică şi nu numai o veche datină; că cremaţiunea atât de lugubră şi sinistră este după doctrina religioasă neadmisibilă, pentru că printr-însa porunca divină a înmormântării rămâne neîndeplinită, pentru că încenuşarea este după părerea profeţilor o barbarie şi o înjosire a morţilor, cu un cuvânt: arderea cadavrelor nu corespunde voinţei lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Înmormântarea este o rânduire dumnezeiască, care îşi are rădăcină adâncă în Sfânta Scriptură; putem zice şi de dânsa: ,,Stă scris”. Înmormântarea îşi are fundamentul ei statornic în cuvântul pe care Însuşi Dumnezeu l-a grăit lui Adam în grădina Edemului: ,,Întru sudoarea feţei tale să mănânci pâinea ta, până ce vei deveni iarăşi pământ, din care eşti luat; că pământ eşti şi ai să devii pământ” (Facerea 3, 19). Aceasta este rădăcina dogmei, trebuie numai să nu zgâlţâim acest cuvânt divin, ci să-l privim ca un adevăr incontestabil. Aci este spus de două ori cu vorbă clară şi în chip foarte lămurit că omul are să devie pământ; în textul original ebraic stă, ambele dăţi, cuvântul ,,a te reîntoarce”; omul să se reîntoarcă după moarte la aceeaşi materie din care l-a format Dumnezeu; el este format nu din cenuşă, ci din ,,praful pământului”[4] şi cuvântul ,,a te reîntoarce” indică un procedeu natural şi exclude absolut o procedare silnică şi brutală omenească.043. Inmormantarea si crematiunea I

Aşa este voinţa certă a Sfântului, Atotputernicului, Zelosului Tată în Ceruri, ca morţii să-i urmeze putrefacţie, ea aparţine doar la consecinţele păcatului şi la spaimele morţii[5] şi prin arderea cadavrelor se intenţionează de a se înlătura tocmai groazele putrefacţiunii; aceasta înseamnă a te răzvrăti contra vrerii lui Dumnezeu şi asta este un lucru periculos şi o acţiune primejdioasă.

 

Mormântul Sfântului Prooroc Zaharia

 

Traducerea Septuagintei lămureşte şi ea foarte clar acest procedeu natural rânduit de Dumnezeu. Ea glăsuieşte: ,,Până ce tu te vei reîntoarce la pământ, din care ai fost luat” (căci eşti pământ şi te vei duce la pământ); mai cu seamă prin expresiunea ,,că tu te vei reîntoarce” se respinge fără doar şi poate colaborarea altor oameni. Şi Vulgata pare a fi protestat contra cremaţiunii prin traducerea ei: Donec revertaris in terram – in pulverem reverteris.

În Scriptura divină Iov[6] reia, într-o formă ceva schimbată, cuvântul lui Dumnezeu din Facerea, care este pentru chestiunea noastră de o însemnătate capitală. El zice: ,,Aminteşte-ţi doar, că tu m-ai făcut din lut (literal: ,,ca lut”) şi mă vei face iarăşi pământ (praf), literal: mă vei reîntoarce în pământ. (Iov întrebuinţează acelaşi verb: sub, dar în forma cauzativă). Aci este spus limpede că este exclusiv numai treaba lui Dumnezeu de a reîntoarce pe om la pulbere; se încalcă deci vădit în drepturile dumnezeieşti, dacă întrebuinţăm un alt proces de distrugere decât cel natural, orânduit de Cel de sus[7].

Şi Elihu se referă la acest cuvânt dumnezeiesc, de vreme ce zice: ,,Omul în pulbere s-ar reîntoarce” (Iov 34, 15)[8]. Şi în Eclisiastul lui Solomon se spune: ,,Totul este făcut din praf şi se întoarce la praf” (Eclisiastul 3, 20). Şi în capitolul 12 din Eclisiast citim încă o dată cuvântul: ,,Praful trebuie să se întoarcă iarăşi la pământ, cum a fost” (Eclisiastul 12, 7). În toate cele trei pasaje este întrebuinţat acelaşi verb: sub, a te reîntoarce, ca în Facerea 3, 19, o mărturie că ele se sprijină pe acest străvechiu cuvânt dumnezeiesc. Solomon îl menţine şi-i dă pecetea: ,,Stă scris”. În Psalmi avem încă o indicare asupra pedepsei decretate de Dumnezeu; divinul cântăreţ zice: ,,Spiritul său [al omului] ieşi-va [va pleca de la el], el se reîntoarce la pământul său” (Psalmi 145, 3). Şi aci stă iaşub; cenuşa produsă artificial nu este însă pâmăntul său [al omului] din care a ieşit.

Şi Sirah se sprijină pe Facerea: ,,Totul ce vine din pământ, trebuie să devie iar pământ” (Sirah 40, 13); tot aşa: ,,Dumnezeu a făcut omul din pământ şi-l face iarăşi pământ” (Sirah 17, 1).

 


[1] A se vedea Matei 19, 5.

[2] Astăzi, după aproape un secol, se ‘propovăduieşte’ că monogamia este cu neputinţă fiindcă omul ar avea înscris în gene să fie infidel. S-a încercat a se demonstra – pe baza statisticilor, dar mai degrabă a îndoctrinării oamenilor cu diverse ideologii, dintre care cea mai vătămătoare în această privinţă a fost feminismul – că bărbatul este incapabil să aibă o singură femeie întreaga lui viaţă şi este înclinat către poligamie. În realitate, se încearcă a se justifica, chiar a se ‘găsi’ baze ştiinţifice pentru poligamie, concubinaj, dar şi sodomie, prin propovăduirea neîncetată a amorului liber.

[3] A se vedea I Împăraţi 31, 4; II Împăraţi 17, 23.

[4] Facerea 2, 7. În Scriptura din 1914 scrie ţărână.

[5] Iov 18, 14.

[6] Iov 10, 9.

[7] Aici se cuvine precizat şi faptul că Dumnezeu alege ca pe unii oameni să nu-i reîntoarcă la pulbere, ci îi proslăveşte cu trup nestricăcios.

[8] Scriptura din 1914 spune: ,,Tot pământeanul în pământ va merge, de unde s-a şi zidit”.