----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 25 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXIV)

 

Episodul anterior

 

Omilia a V-a (Iezechiil 40, 13-16)

1. Menţionând mai sus încăperile, proorocul adaugă că ele erau de şase coţi de o parte şi de alta. Întrebarea mare pentru noi aici este de ce s-a spus mai sus că o încăpere măsura o trestie, despre care el a spus că avea şase coţi şi o palmă, şi mai jos el spune că încăperile măsurau numai şase coţi ? Dacă, într-adevăr, ele măsoară nu o trestie, ci şase coţi, lipseşte palma despre care s-a spus mai sus că este inclusă în măsurătoarea trestiei.

Dar dacă încăperile sunt simţămintele şi gândurile credincioşilor ale căror suflete curate sunt unite în dragoste cu Ziditorul lor, şi acţiunea desăvârşită este exprimată prin cei şase coţi, şi cu adevărat începuturile contemplaţiei prin palmă, trebuie să-i examinăm pe credincioşii Sfintei Biserici Soborniceşti şi curând vom descoperi că există încăperi care măsoară o trestie şi încăperi de numai şase coţi. Deoarece unii credincioşi atât de mult Îl iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu, încât ei sunt atât desăvârşiţi în lucrări cât şi absorbiţi în contemplaţie. Aceştia cu adevărat măsoară o trestie deoarece ei deţin atât cei şase coţi ai faptelor, cât şi palma contemplaţiei.

Alţii într-adevăr Îl iubesc pe Atotputernicul Dumnezeu şi sunt pe deplin instruiţi în faptele bune, dar nu ştiu cum să contemple măreţia Lui într-o înţelegere mai înaltă. Prin urmare, aceştia au şase coţi şi nu şi palma deoarece ei sunt deja uniţi cu El în dragoste, dar despărţiţi de contemplaţie.

Dar după menţionarea încăperilor, se spune despre ei că sunt de un cot de o parte şi de cealaltă, deoarece bineînţeles sufletele credincioase atât din poporul iudeu cât şi din neamuri se unesc în dragoste pentru Ziditorul şi Mântuitorul nostru.

2. Când acelaşi Mântuitor al nostru aşezat pe mânz a intrat în Ierusalim, precum mărturiseşte evanghelistul, ,,mulţi aşterneau veşmintele lor pre cale; iar alţii tăiau stâlpări din copaci şi le aşterneau pre cale. Şi cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pre urmă, strigau zicând: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru 033. Talcuiri la Vechiul Testament LXIVnumele Domnului” (Marcu 11, 8-9). Deci Mântuitorul nostru, aşezat pe un mânz, intră în Ierusalim când călăuzind fiecare suflet credincios, adică animalul Său de povară, Îl conduce către vederea păcii lăuntrice. El şade de asemenea pe animalul Său de povară când El domneşte pretutindeni asupra Sfintei Biserici şi o învăpăiază cu dorinţa pentru pacea cerească.

 

Intrarea Domnului în Ierusalim

Frescă de Teofan Cretanul, Biserica Sfântul Nicolae, Meteora

 

Apoi mulţi aşterneau veşmintele pe cale deoarece ei îşi îmblânzesc trupurile prin înfrânare pentru a pregăti calea Lui către minţile lor sau pentru a da o pildă bună celor care urmează. Apoi alţii tăiau frunziş sau stâlpări din copaci şi le aşterneau pe cale deoarece prin învăţătura lor ei culeg cuvintele adevărului şi învăţăturile Părinţilor din scrierile lor şi venind le aşază cu propovăduire smerită pe calea lui Dumnezeu către duhul ascultătorului. Până şi noi care suntem nevrednici facem acum aceasta. Fiindcă atunci când includem învăţăturile Părinţilor în cuvântul de povăţuire, noi tăiem stâlpări din copaci pentru a le aşterne în calea Atotputernicului Dumnezeu.

Dar cei care mergeau înainte şi cei care veneau pe urmă strigau zicând ‘Osana’. Într-adevăr, poporul evreu mergea înainte, neamurile veneau pe urmă şi deoarece toţi cei aleşi, fie cei care puteau fi în Iudeea, fie cei care sunt acum în Biserică credeau şi cred în Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, cei care merg înainte şi cei ce vin în urmă strigă ‘Osana’. Deoarece Osana în limba latină înseamnă Salve nos (salvează-ne, mântuieşte-ne)[1]. Prin urmare, strămoşii noştri căutau mântuire de la El, şi cei de astăzi o caută şi mărturisesc: ,,Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului”, deoarece nădejdea şi credinţa celor care mergeau înainte şi a celor care veneau pe urmă sunt una.

Fiindcă exact aşa cum cei dintâi au fost tămăduiţi de aşteptarea Patimii şi Învierii Lui, tot aşa noi suntem mântuiţi de Patima Sa care a avut loc şi de Învierea Sa (care este) veşnică. Pentru că strămoşii noştri din poporul evreu credeau şi Îl iubeau pe Cel care va veni, şi noi credem că El a venit şi Îl iubim şi suntem aprinşi de dor pentru El ca să-L putem privi faţă către faţă. Aşadar încăperile sunt de o parte şi de alta fiindcă ele cuprind inimile celor care iubesc credinţa care este în El de la primele şi până la ultimele zile ale veacului nostru.

Apoi urmează: ,,A măsurat poarta de la zidul tindei până la peretele tindei, lăţimea de douăzeci şi cinci de coţi” (Iezechiil 40, 14 – însă sfântul foloseşte alt citat: ,,A măsurat poarta de la acoperişul ei până la acoperişul încăperii ...”).

3. Am spus deja adeseori că poarta ar putea semnifica credinţa şi această credinţă pe Însuşi Ziditorul şi Mântuitorul nostru, Mijlocitorul dintre Dumnezeu şi oameni, Iisus Hristos, deoarece prin credinţa care este în El este deschisă intrarea vieţii. Dar noi suntem de asemenea îndreptăţiţi să tâlcuim poarta ca fiind Sfânta Scriptură, care deschide aceeaşi credinţă către înţelegerea Mântuitorului nostru, deoarece cu aceasta corect înţeleasă ajungem la înţelegerea adevărurilor nevăzute.

Prin urmare, dacă în acest fragment, precum am spus înainte, poarta este înţeleasă a fi Sfânta Scriptură, trebuie să ne punem întrebarea ce este înţeles prin acoperişul încăperii şi ce prin acoperişul porţii. Dar încăperea are un acoperiş fiindcă minţile celor care iubesc sunt acoperite şi înflăcărarea dragostei este încă tainică. Şi poarta are un acoperiş deoarece întreaga Scriptură a fost cu adevărat scrisă pentru noi dar nu tot ce scrie în ea este înţeles de noi.

4. Astfel multe adevăruri au fost scrise acolo în mod simplu, pentru a hrănii pruncii, dar unele (adevăruri) în învăţături obscure ca ele să-i poată preocupa pe cei puternici, fiindcă lucrurile înţelese cu strădanie sunt mai bine primite. Dar unele lucruri din ea sunt închise astfel ca atunci când nu le înţelegem, recunoscând slăbiciunea orbirii noastre, să putem înainta mai degrabă către smerenie decât către inteligenţă. Deoarece există unele cuvinte care atât se referă la lucruri cereşti încât ele sunt evidente doar pentru acei cetăţeni cereşti care rămân neîncetat în propria patrie, nici nu sunt ele încă dezvăluite nouă, pribegilor.

Fiindcă cel care călătoreşte către un oraş necunoscut şi aude multe despre el pe cale, înţelege într-adevăr unele relatări prin raţiune dar nu le pătrunde pe altele fiindcă nu îl vede încă. Dar cetăţenii înşişi, care sunt în el, văd lucrurile care nu sunt rostite despre el şi le înţeleg pe cele care sunt spuse despre el. Prin urmare, noi suntem încă pe cale, auzim multe relatări despre acea patrie cerească, înţelegem deja unele prin raţiune şi duh şi cu adevărat avem evlavie faţă de altele fără a le înţelege. De aceea este şi scris despre aceeaşi Sfântă Scriptură: ,,Cel ce întinzi cerul ca o piele, cel ce acoperi cu ape cele mai pre deasupra ale lui” (Psalmi 103, 3).

Astfel, cerul este întins ca o piele deoarece Sfânta Scriptură este dezvăluită pentru noi în tâlcuiri prin gurile celor muritori. Dar există ape în ceruri, adică mulţimi înalte, şi anume stâlpi de îngeri printre care cele mai pe deasupra ale aceluiaşi cer sunt acoperite pentru că adevărurile din Sfânta Scriptură, care sunt prea înalte şi obscure, sunt clare doar pentru duhurile îngereşti şi rămân încă necunoscute pentru noi.

Deci încăperea are un acoperiş fiindcă aproapele încă nu ştie cât de mult este iubit de aproapele său. Poarta de asemenea, adică Sfânta Scriptură, are un acoperiş deoarece noi nu putem încă să pătrundem cu înţelegerea noastră tot ce auzim despre lucrurile cereşti.

5. Aşadar ne rămâne să umblăm zilnic întru sporirea dragostei printre aceste adevăruri pe care le înţelegem. Şi deşi semenii noştri nu văd în noi cât de mult sunt iubiţi de noi, şi noi respectăm cu umilinţă învăţăturile din Sfânta Scriptură pe care nu le înţelegem încă, noi trebuie ca prin fapta bună să fim traşi către cele la care ajungem prin înţelegere. De aceea este spus: ,,A măsurat poarta de la acoperişul ei până la acoperişul încăperii, lăţimea de douăzeci şi cinci de coţi”. Pentru că noi suntem înzestraţi cu cinci simţuri ale trupului, adică văz, gust, miros, auz şi pipăit. Apoi cu adevărat numărul cinci, ridicat la pătrat, dă douăzeci şi cinci. Dar noi nu reuşim în afară să săvârşim nici o faptă hotărâtă de poruncile cereşti fără aceste cinci simţuri trupeşti. Deci duhul stăpâneşte înlăuntru ca judecător peste propriile puteri şi, cu acestea, ca să spunem aşa, slujind sau refuzând, percepe ce fapte de dreptate sau milostenie poate săvârşi în afară.

Aşadar, când duhul este plin de teama de Atotputernicul Dumnezeu, este necesar ca cele cinci simţuri ale noastre să ne slujească drept însoţitori umili în lucrarea bună. Când noi am început prin ele să săvârşim fapte de milostenie, aceeaşi milostenie se deschide zilnic mai mult şi, ca să spunem aşa, se desface faldul unei fapte bune. Apoi cele cinci simţuri sunt ridicate la pătrat când ceea ce este făcut prin ele zilnic în fapte bune este sporit prin progres.

De aceea se spune că lăţimea este de douăzeci şi cinci coţi deoarece teama, încăpăţânarea şi lenea sunt strâmte. Fiindcă oricine se teme să dea pâine celui nevoiaş ca nu cumva să ducă lipsă el însuşi este încă în strâmtorile fricii. Oricine nu oferă haina sa celui care îngheaţă fiindcă doreşte să o aibă doar pentru el însuşi este încă constrâns de îngustimea încăpăţânării sale. Oricine nu face bine fiindcă devine leneş în apatia duhului, însăşi lenea lui este îngustime pentru el.

Ca urmare, a avea respect pentru cei sărmani, a împlini cererile, a da milostenii, a oferi o apărare, şi a nu te teme de ostilitatea nici unui adversar în apărarea aceloraşi sărmani este o mare lăţime a minţii. Aşadar fie ca lărgimea care este între încăpere şi poartă să măsoare douăzeci şi cinci coţi deoarece în acţiunile exterioare ale simţurilor este încercată şi mărturisită câtă bunătate este cuprinsă înlăuntru. Căci ceea ce ai învăţat deja din Sfânta Scriptură şi cât de mult îţi iubeşti în taină aproapele, arăţi în lăţimea faptelor tale bune.

6. Astfel fie ca lăţimea de douăzeci şi cinci coţi să fie între încăpere şi poartă fiindcă mărturia dintre dragoste şi cunoaştere este fapta bună. Dacă aceasta ar lipsi cumva, ar fi cert că nu L-ai cunoscut pe Dumnezeu, nici nu ţi-ai iubit aproapele, adică tu nu ai nici poarta Sfintei Scripturi, nici încăperea dragostei. Şi trebuie notat că se spune că măsurătoarea este făcută de la acoperişul încăperii la acoperişul porţii. Fiindcă smerenia noastră este încercată prin ceea ce este ascuns de noi în Sfânta Scriptură, deoarece orice lucru din ea pe care nu-l înţelegem nu trebuie să-l dezaprobăm cu mândrie, ci să-l respectăm cu smerenie.

De aici este de asemenea scris despre Domnul: ,,Genele lui întreabă pre fiii oamenilor” (Psalmi 10, 4 – sfântul are, în loc de gene, pleoape). Deoarece pleoapele Sale sunt judecăţi care ascund unele lucruri de noi şi dezvăluie altele. Dezvăluindu-le pe acestea, ele (pleoapele) cercetează dacă noi nu suntem înălţaţi prin înţelegere. Ascunzându-le pe acelea, ele cercetează dacă noi nu dispreţuim ceea ce nu reuşim să înţelegem.

Deci prin cuvintele pe care nu le spunem semenilor noştri prin propria noastră dragoste suntem într-adevăr încercaţi înaintea lui Dumnezeu. Dragostea este simulată în gurile unora, dar adevărată în inimile altora. Şi adeseori de dragul dragostei este arătat ceea ce nu există şi nu este arătat ceea ce există.

Prin urmare, faptele noastre bune mai mult decât limba noastră mărturisesc dragostea noastră faţă de aproapele nostru, astfel că el vede în însăşi fapta bună că este iubit. Şi când nu putem face pe cât de mult ne dorim tainele dragostei noastre sunt suficiente pentru Atotputernicul Dumnezeu. Deci fie ca lăţimea să fie mare între acoperişul încăperii şi acoperişul porţii, astfel ca din tainele dragostei noastre în numele aproapelui nostru, chiar din smerenia cunoştinţei, de asemenea de dragul lui Dumnezeu, noi să putem întotdeauna să facem bine în măsura în care înţelegem şi putem.

7. Poarta poate fi înţeleasă şi ca însăşi intrarea în Împărăţia cerească. Şi acum încăperea are un acoperiş şi poarta are un acoperiş deoarece nu se vede limpede cât de mare este dragostea noastră pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, nici nu se cunoaşte când vom fi conduşi din această lume către pacea vieţii veşnice. Pentru că Ziditorul nostru a dorit ca ziua morţii noastre să fie ascunsă de noi, astfel încât fiind mereu necunoscută să poată fi socotită a fi ziua de mâine, şi cu cât mai înflăcărat este el în acţiune cu atât mai nesigur este fiecare cu privire la chemare.

De aceea, lăţimea de douăzeci şi cinci coţi se întinde de la încăpere la poartă deoarece prin dragostea pe care noi am zămislit-o odată pentru Dumnezeu şi aproapele nostru, trebuie să facem neîncetat ce putem în felurite moduri chiar până la intrarea în Împărăţie.

Aşadar, lăţimea este mare de la acoperişul încăperii până la acoperişul porţii fiindcă de la harul cu care începem să-L iubim pe Dumnezeu, până la aceeaşi dragoste care ne deschide intrarea Împărăţiei cereşti, noi trebuie să ne lăţim pe noi înşine în îndeletnicirea cu faptele bune, pătimind cu răbdare potrivniciile, cheltuindu-ne de bunăvoie bunurile, iubindu-i pe cei de la care pătimim, renunţând la ceea ce avem, necăutând ceea ce nu avem, iubind pe semenii noştri ca pe noi înşine, crezând cele bune despre ei, plângând pentru păcatele lor ca şi cum ar fi ale noastre.

Astfel, mare este lăţimea unei asemenea minţi în care nu există strâmtori ale urii. Cu adevărat ştim din învăţăturile sfinte ce lăţime am zămislit din dragostea de Dumnezeu şi aproapele. Fiindcă înţelegem în mod cuvenit aceşti douăzeci şi cinci coţi ai lăţimii dacă suntem dispuşi să-i discutăm potrivit cu Sfânta Scriptură.

Deci s-a spus că încăperile aveau şase coţi şi omul a fost creat în ziua a şasea; şi în acea zi se spune că Domnul a isprăvit toate câte au făcut. Din acest motiv se obişnuieşte ca numărul şapte să fie folosit pentru desăvârşire. Şi pentru că noi recunoaştem orice lucrare bună prin cele patru cărţi ale Sfintei Evanghelii, dacă înmulţim şase cu patru obţinem douăzeci şi patru. La acest număr este adăugat unu întrucât Cel prin care oricine face binele este Unul. Aşadar această lăţime trebuie desfăşurată în douăzeci şi cinci coţi pentru că orice lucrare bună este recunoscută, precum am spus, prin cele patru cărţi ale Sfintei Evanghelii şi desăvârşită în cunoaştere şi mărturisire a Unuia Dumnezeu.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Latinescul Osana provine din termenul ebraic hosi’a-nna, care înseamnă ,,mântuieşte, te rugăm”, tradus în română cu ,,O Doamne, mântuieşte” (Psalmi 117, 24).

 

Episodul urmator