----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre sărbătorile de peste an (I)

 

Deşi toate zilele săptămânii au fost urzite de Dumnezeu la facerea lumii, totuşi ele nu erau deopotrivă în fiinţa şi însemnătatea lor. Chiar atunci la creaţie, ele s-au deosebit între ele însele prin făpturile săvârşite într-însele; căci în ziua întâia Dumnezeu a creat lumina; în ziua a doua cerul; în ziua a treia pământul, cu iarbă, pomi şi arbori; în ziua a patra soarele, luna şi stelele; în ziua a cincea vietăţile din ape şi zburătoarele din aer; în ziua a şasea vieţuitoarele pământului şi apoi pe om, ca stăpânitor peste toate vietăţile din aer, de pe pământ şi din apă[1]; iar în ziua a şaptea, Creatorul S-a odihnit de toate lucrările Sale[2].

Aşa şi în creştinism, toate zilele sunt cu sfinţenie cântate în slujbele liturgice; dar unele din ele au dobândit o însemnătate deosebită prin faptele mari ce s-au săvârşit într-însele, pentru mântuirea şi luminarea noastră. Acestea din urmă sunt mai mult respectate decât cele dintâi şi au fost numite ,,sărbători sau praznice împărăteşti” sau ,,domneşti”. Se numesc împărăteşti sau domneşti aceste sărbători, pentru că ele, în număr de 9, se referă la Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor; iar 4 din aceste sărbători se referă la Maica Sa, Preacurata Fecioară, Împărăteasa cerurilor.

Zilele acestea amintesc evenimentele ce s-au desfăşurat într-însele. Românii numesc sărbătorile ,,zile mari” pentru că ele se deosebesc prin măreţia lor de celelalte zile ale anului. Iar acele zile în care se prăznuiesc sfinţii mari şi mici ai Bisericii sunt iarăşi respectate, dar nu cu strălucirea celor împărăteşti.

 

* * *

 

Întâmplările şi faptele mari petrecute în viaţa popoarelor nu sunt uitate, ci ele se ţin minte şi se lasă moştenire urmaşilor. Aşa sunt faptele eroice, religioase, dobândirea libertăţii ori supunerea la jugul sclaviei. La toate neamurile au fost şi sunt zile mari însemnate, care se sărbătoresc cu solemnitate, şi aduc aminte de evenimente naţionale ori religioase; acestea din urmă însă sunt mai adânc înrădăcinate în amintirea popoarelor. Şi nu a existat popor oricât de vechi a fost el, care să nu fi avut cercul său de sărbători religioase şi naţionale. Egiptenii, evreii, indienii, chinezii, perşii, arabii, fenicienii, grecii, romanii nu au fost lipsiţi de zile mari, aducătoare aminte de fapte de bucurie ori de întristare. Romanii mai ales risipeau bogăţii uimitoare cu amintirea biruinţelor lor războinice. Dar sărbătorile au şi alt rost în fiinţa lumii şi anume: ele dau viaţă naţiunilor, le îmbărbătează, le înveselesc şi aduc schimbare în traiul obişnuit sau de toate zilele.

 

1. Biserica creştină cu atât mai vârtos sărbătoreşte zilele mari în care s-au petrecut evenimente sfinte, ori în care se amintesc bărbaţi sfinţi, asupra cărora s-a coborât cununa cea neveştejită, pentru vitejia lor întrebuinţată în folosul creştinismului. Ea priveşte sărbătorile ca pe nişte timpi de solemnităţi bisericeşti sau ca pe nişte icoane ale bucuriei şi ale sentimentelor curate.

Sărbătorile mari creştine îşi au urzeala lor în timpul înfiinţării Bisericii. Chiar Domnul nostru Iisus Hristos a dat pildă şi învăţătură apostolilor Săi despre modul sărbătoririi Paştelor[3]; iar apostolii Lui au săvârşit urzeala şi au învăţat despre sărbătorirea duminicii[4].

 

036. Despre sarbatorile de peste an I

Cina cea de Taină

Frescă din Mânăstirea Vatopedi, Muntele Athos, începutul secolului XIV

 

Pe temeiul acestor instituiri, urmaşii apostolilor şi-au adus aminte de faptele mari întâmplate înainte de dânşii, şi le cântară în Biserică şi în adunările poporului. Iar prin secolul al IV-lea erau multe sărbători înfiinţate; numărul lor crescu mai pe urmă şi se împodobi cu cântări şi laude dumnezeieşti. Biserica împreună cu împăraţii bizantini evlavioşi întocmiră porunci pentru creştini ca să respecte aceste zile prin încetarea lucrului, prin închinarea în casa Domnului, facerea de milostenie şi înlăturarea petrecerilor şi desfrâului.

În Biserica Ortodoxă, zilele însemnate ale anului se împart în 3 feluri:

 

- praznice împărăteşti

- praznice mijlocii sau ale sfinţilor mari şi

- sărbători mici, adică ale sfinţilor mai puţin însemnaţi.

 

Pe cele 12 praznice împărăteşti le deosebim iarăşi în 3 chipuri:

 

a) praznice cu dată schimbătoare[5] cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, adică Duminica Stâlpărilor, Învierea Domnului, Înălţarea Sa la ceruri şi Pogorârea Sfântului Duh;

b) praznice cu dată fixă cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos, Naşterea Domnului, Tăierea Sa împrejur, Botezul, Întâmpinarea şi Schimbarea la Faţă;

c) praznice cu dată fixă cu privire la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică, Buna Vestire şi Adormirea ei.

 

Deşi aici sunt 13 praznice împărăteşti, dar Învierea Domnului fiind cununa tuturor praznicelor[6], ea stă deasupra celorlalte şi în aşa fel rămân 12. Se zic praznice cu dată schimbătoare 4 praznice dintre acestea, pentru că ele îşi schimbă timpul lor în fiecare an după praznicul Paştilor sau al Învierii Domnului; ori mai bine zis, 3 din ele se învârtesc împrejurul Paştilor, cum se învârtesc unele corpuri cereşti împrejurul soarelui. Celelalte sărbători se numesc cu dată fixă, căci ele cad în fiecare an în una şi aceeaşi zi a lunii. Iar mai vechi dintre toate sunt 3: Învierea Domnului, Înălţarea Sa şi Pogorârea Sfântului Duh.

 

2. Aceste praznice împărăteşti se deosebesc de altele prin măreaţa pregătire ce o face Biserica pentru sosirea lor şi mai ales prin strălucirea slujbei dumnezeieşti ce se săvârşeşte în aceste zile; iar după trecerea praznicului, Biserica iarăşi urmează cu amintirea ei până la încheiere (odovanie). Înainte-prăznuirea acestor sărbători, ziua sărbătorii însăşi şi odovania, după ea[7], au fost împrumutate din Vechiul Testament[8].

Praznicele împărăteşti se disting prin vecernia lor solemnă împreunată cu litie şi cu binecuvântarea pâinilor, a grâului, a vinului şi a untului de lemn, săvârşite în ajunul praznicului. Se mai disting prin privegherea, adică cântarea utreniei în noaptea ajunului sărbătorii şi săvârşirea liturghiei în ziua praznicului în chipul cel mai strălucit. La aceste solemnităţi, citirea se împuţinează, cântarea se înmulţeşte, iar biserica este plină de lumânări aprinse. Dintre aceste zile sfinte, Naşterea Domnului şi mai ales Învierea Sa, ca şi Pogorârea Sfântului Duh au slujba lor dumnezeiască întocmită cu cea mai mare frumuseţe. În toată slujba dumnezeiască a praznicelor se oglindeşte necontenit evenimentul în a cărui amintire s-a înfiinţat solemnitatea.

În sărbătorile mijlocii se amintesc sfinţii cei mari ai creştinismului, Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, hramurile bisericilor etc. Şi zilele acestor sfinţi sunt însemnate prin frumuseţea vecerniei, citirea paremiilor, a litiei, cântarea privegherii, a polieleului, slavosloviei, în tonul solemnităţii şi a podoabei sfinte. Mai ales liturghia se face cu toată frumuseţea cuvenită.

Apoi în sărbătorile mici ni se aduce aminte de Sfinţii Antonie, Eftimie, Haralambie, cei 40 de Mucenici etc. Cultul dumnezeiesc al acestor zile nu este atât de bogat, ca al celorlalte praznice[9].

 

Serbarea duminicii

O sărbătoare care nu intră în rândul celor numite mai sus este ziua duminicii, cu care se începe în creştinism fiecare săptămână şi se repetă de 52 ori pe an, după numărul săptămânilor care alcătuiesc anul. Evreii aveau şi ei sâmbăta pe care o sărbătoreau tot în fiecare săptămână, cum fac şi astăzi, întru amintirea faptului că Dumnezeu, atunci când a făcut lumea, S-a odihnit în această zi de toate lucrurile Lui, a binecuvântat-o şi a sfinţit-o pe ea[10].

Dumnezeu Însuşi a poruncit poporului evreu prin Proorocul Moisi: Ziua a şaptea este Sâmbăta Domnului Dumnezeului tău, să nu faci într-aceea nici un lucru, nici tu şi feciorul tău şi fata ta, sluga ta şi slujnica ta, boul tău, înjugătorul tău şi tot dobitocul tău, şi străinul cel ce locuieşte cu tine. Că în şase zile au făcut Dumnezeu cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt într-însele, şi în ziua a şaptea au odihnit; pentru aceea au binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi o au sfinţit pre ea (Ieşirea 20, 10-11).

Iar în ziua ce urmează după sâmbătă, adică în ziua duminicii, a înviat Domnul din mormânt; deci întru această mântuitoare amintire sărbătorim noi duminica în creştinism. Pentru aceea, ziua aceasta a fost numită de Biserică ,,ziua Domnului” (ήμέρα Κυρίου, dies Domini) sau ,,ziua domnească” (ήμέρα κυριακη, Dies Dominica), ,,cea dintâi a sâmbetelor” sau ,,ziua soarelui” etc.

 

1. Cum că ziua duminicii a fost sărbătorită din timpul apostolilor şi până în zilele noastre, voi aduce pentru aceasta dovezile trebuincioase. În Faptele Apostolilor (20, 7), citim că în prima zi a sâmbetelor, adică duminica, adunaţi fiind ucenicii să frângă pâine sau să săvârşească sfânta liturghie. Iar la începutul secolului al II-lea, Sfântul Ignatie Teoforul scrie magnezienilor: ,,Nicidecum să nu mai serbaţi sâmbăta, ci vieţuiţi după ziua Domnului”[11]. În acelaşi secol, Sfântul Iustin Filozoful zice că ,,în ziua soarelui[12], toţi se adună într-un loc pentru frângerea pâinii”[13]. În secolul al III-lea, respectul pentru această zi îl mărturisesc Clement Alexandrinul[14], Tertulian[15] etc. Ei arată şi modul sărbătoririi cu săvârşirea sfintei liturghii, fapte de milostenie etc.

Ziua duminicii era în vechime, ca şi acum, zi de bucurie şi de învăţătură sfântă; de aceea creştinii erau datori să vină la biserică cu deosebire în această zi pentru ascultarea slujbei şi a predicii. În legătură cu acestea, cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic prin canonul 19 îndatorează pe proistoşii bisericeşti ca ,,în toate zilele dar mai cu deosebire în duminici să înveţe pe credincioşi cuvintele evseviei (bunei cinstiri)”. Acelaşi sinod în canonul 80 hotărăşte ca episcopul, preotul, diaconul şi mireanul, lipsind de la biserică 3 duminici la rând ,,nici o nevoie grea având”, de va fi cleric caterisească-se; iar ,,de va fi mirean să se oprească de la împărtăşire”.

Faţă de această măsură, mulţi dintre creştini veneau la biserică în fiecare duminică, dar ieşeau mai înainte de vreme, ceea ce a făcut pe mulţi ierarhi să-i mustre pentru aceasta[16]. Dar cu mult înainte de cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, şi anume chiar în zilele Sfântului Ioan Gură de Aur, obişnuiau creştinii să iasă din Casa Domnului mai înainte de sfârşitul slujbei. De aceea sfântul ierarh unora ca aceştia le zice într-o cuvântare a sa: ,,Cei ce ies din biserică mai înainte de sfârşit, sunt ca Iuda”[17].

 

2. Postul este icoana întristării şi a pocăinţei; pentru aceea el a fost oprit în ziua duminicii de canonul 64 apostolic care învaţă: ,,Dacă vreun cleric s-ar afla postind în ziua duminicii sau sâmbăta, afară de una (Sâmbăta Mare) numai, să se caterisească; iar de va fi mirean să se afurisească”[18]. Această poruncă a fost dată împotriva ereticilor gnostici ca marcioniţii iviţi în secolul al II-lea şi ebioniţii vieţuitori în acelaşi timp pe lângă Marea Moartă; apoi împotriva montaniştilor prisciliani din secolul al II-lea, împotriva maniheilor din secolul al III-lea ş.a. Deşi aceşti eretici s-au ivit în primele veacuri creştine, urmaşii lor au vieţuit cu mult mai târziu decât timpul ivirii acestor erezii.

Între alte rătăciri, ereticii învăţau că Hristos nu S-a născut cu fire omenească şi, pentru a se deosebi de practica generală a creştinismului, gnosticii posteau sâmbăta, iar ceilalţi eretici duminica. Poruncă aspră a dat şi Sinodul din Gangra prin canonul 18 împotriva celor ce postesc duminica ,,pentru păruta nevoie ori din superstiţie”. Cu toate acestea, Biserica îngăduia postul în această zi, acolo unde nu era vreo umbră de gânduri eretice sau superstiţioase. Aşa au postit din motive de evlavie sfinţii asceţi ca Antonie cel Mare, Pavel Tebeul, Macarie cel Mare ş.a., pe care Biserica îi laudă pentru ale lor virtuţi[19]. Totuşi Tertulian zice celor ce nu intră în tagma asceţilor: ,,În ziua duminicii, nu este îngăduit a posti sau a ne ruga în genunchi”[20]. Asemenea şi cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic prin canonul 90 opreşte plecarea genunchilor în această zi[21].

Deşi era zi de bucurie, în timpul duminicii, creştinii nu aveau voie a cădea în desfrânări cum făceau păgânii la sărbătorile idolatre şi evreii în sâmbăta lor. Orgiile evreieşti numite ,,luxus sabbatarius”[22], făptuite de dânşii în ziua sâmbetei erau vestite în lume. Sfântul Constantin cel Mare, după cererea Bisericii, opri în legiuirile sale judecăţile (altercationibus) în această zi[23], dădu ordin ostaşilor să meargă la biserică[24], şi opri lucrul câmpului în ziua duminicii[25]. Împăratul Teodosie cel Tânăr, ca şi cel Bătrân, opri pentru această zi strângerea dărilor (birurilor) cetăţeneşti[26], negoţul[27], şi spectacolele publice ca teatrele, circurile, paiaţele, mimii, precum şi tot felul de petreceri în felul acesta[28]. Sfântul Ioan Gură de Aur numea aceste spectacole ,,adunări diavoleşti”[29]. Chiar dacă ziua împăratului ar fi căzut duminica, solemnitatea ei se făcea în altă zi[30].

 

3. După cum am văzut, rugăciunile nu se făceau duminica în genunchi, ci stând în picioare, întru aducerea aminte de Învierea Domnului. Aşa învaţă Sfântul Irineu, Clement al Alexandriei, Tertulian, Sfântul Chiprian, Sinodul I Ecumenic, Sfântul Ilarie de Poitiers, Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Epifanie, Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin, Sfântul Ioan Casian, cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic etc.

Unii dintre ereticii gnostici iudaizanţi ca nazarenii şi ebioniţii apăruţi în secolul al II-lea sărbătoreau şi sâmbăta pe lângă ziua duminicii. Împotriva unora ca aceştia, Sinodul din Laodiceea prin canonul său 29 învaţă: ,,Nu se cuvine a iudaiza şi a serba sâmbăta, ci a lucra în această zi şi a protomisi (prefera) duminica ... iar de se vor afla iudaizanţi, anatema să fie”.

Prima poruncă a Bisericii ne povăţuieşte să ne rugăm lui Dumnezeu cu deosebire ,,în fiecare duminică şi sărbătoare”[31]. Iar popoarele creştine vechi şi moderne au întocmit şi ele legiuiri frumoase cu privire la respectarea acestei zile.

În cultul nostru dumnezeiesc, înşirarea duminicilor anului începe cu Duminica Sfintei Învieri şi apoi toate se rotesc împrejurul ei până ce se termină cu Duminica Floriilor. Cântările din Octoih sunt pline de bucurie duhovnicească în ziua duminicii şi ne amintesc necontenit de Învierea Domnului. Rânduiala cultului din această zi o aflăm mai ales în cele 4 cărţi însemnate şi anume: Octoih, Minei, Triod şi Penticostar, care sunt nelipsite la slujba dumnezeiască.

Se cuvine însă să sărbătorim duminica nu cu desfrânări şi petreceri deşarte, ci cu încetarea oricărui lucru lumesc, cu mergerea la biserică în haine de sărbătoare, ajutorarea săracilor şi citirea cărţilor sfinte.

 


[1] Facerea 1, 3-28.

[2] Şi au săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care au făcut; şi s-au odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale, care au făcut. Şi au binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi o au sfinţit pre ea (Facerea 2, 2-3).

[3] Ioan 13, 1-11.

[4] I Corinteni 16, 2.

[5] A se vedea O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, capitolul IV. Esenţa calendarului bisericesc, unde sunt explicate ciclul neschimbător al sărbătorilor care au o dată calendaristică fixă (ciclul Mineiului), şi ciclul schimbător al sărbătorilor care sunt legate de Învierea Domnului şi au dată variabilă (ciclul pascal).

[6] După cum cântăm în canonul Învierii, alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin: ,,Această numită şi sfântă zi una a Sâmbetelor împărăteasă şi Doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare este a sărbătorilor ...” (Irmosul de la cântarea a 8-a).

[7] Praznicele împărăteşti pot avea înainte-prăznuire mai mare sau mai mică, unele de o zi ca Întâmpinarea Domnului sau Schimbarea la Faţă, altele de 3 zile ca Botezul Domnului sau de 5 zile ca Naşterea Domnului. În general, odovania este de 8 zile, doar Învierea Domnului are o după-prăznuire foarte lungă, de aproape 40 zile, până în marţea de dinaintea Înălţării Domnului.

[8] III Împăraţi 8, 1-67; Ioan 11, 55.

[9] Iar în celelalte zile de rând ale anului, când nu cade vreo sărbătoare oarecare, Biserica nu încetează a lăuda pe sfinţii din aceste zile, cărora nu li s-a afierosit vreo sărbătoare. Aceştia sunt cuvioşii, mucenicii, mărturisitorii şi pustnicii mai mici, toţi cei care intră în rândul acestora. Slujba din zilele de rând ale anului este mai scurtă; iar liturghia fără solemnitate.

Dar să nu uităm cuvintele Sfântului Ierarh Ioan Maximovici care a spus unui elev că ,,nu există prooroci mici !”, încercând să-l înveţe că pentru Dumnezeu nu există ,,prooroci mici” sau ,,prooroci mari”, pentru El toţi sunt la fel de însemnaţi (A se vedea Un nebun pentru Hristos. Sfântul Ierarh Ioan Maximovici).

[10] Facerea 2, 2-3.

[11] [Sfântul Ierarh] Ignatie, Epist. ad Magnes., n. 9.

[12] Nu se face referire la soare ca astru şi închinătorii la astru, ci la Soarele Dreptătii, Hristos.

[13] [Sfântul] Iustin Mucenicul, Apol. I, c. 67. Asem. Apol. II, conf. p. 67.

[14] Clement Alexandrinul, Stromatele VII.

[15] Tertullian, Apologeticus, c. XVI.

[16] De aceea canonul 9 al sfinţilor apostoli hotărăşte: ,,Toţi credincioşii cei ce intră (în Biserică) şi aud Scripturile dar nu îngăduiesc la rugăciune şi la sfânta împărtăşire ... să se afurisească”.

[17] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. in psalm. 144.

[18] Canonul 64 apostolic. Aceste cuvinte le citim şi în Constituţiile apostolice, cartea a V-a, cap. 20.

[19] A se vedea canonul 64 apostolic cu tâlcuirea lui în Pidalion.

[20] Tertullian, De corona militis, cap. III.

[21] A se vedea şi tâlcuirea acestui canon în Pidalion.

[22] Bingham, Orig. s. antiq. eccles., tom IX, p. 34.

[23] Codex Theodosius, cartea a II-a, tit. VIII. De feriis., leg. I.

[24] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a IV-a, cap. 18 şi 19.

[25] Leon, Novell. LIV.

[26] Codex Theodosius, cartea a VIII-a, tit. VIII. De executoribus, leg. I.

[27] Codex Theodosius, cartea a VIII-a, tit. VIII. De executoribus, leg. III.

[28] Codex Theodosius, cartea a XV-a, tit. V. De spectaculis, leg. II; Codex Justinianus, cartea a III-a, tit. XII. De feriis., leg. XI.

[29] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. VI in Genes.

[30] Bingham, Orig. s. antiq. eccles., tom IX, p. 13-51.

[31] A se vedea cele 9 porunci bisericeşti în Confesiunea ortodoxă, partea I.