----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 46 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (VII)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Dobândirea adevăratei rugăciuni (continuare)

La îndeletnicirea rugăciunii ajută mult, după Sfinţii Părinţi, rugăciunile proprii scurte, care ţâşnesc din inima înflăcărată şi care se potrivesc cel mai mult stării şi nevoilor noastre. Plăcuţii lui Dumnezeu nu doar că îngăduie, ci şi încurajează să adăugăm la pravila de rugăciune propriile noastre scurte rugăciuni. Avva Macarie, de pildă, a fost întrebat de un oarecare cum să ne rugăm şi i-a răspuns: ,,Nu este nevoie de multe cuvinte, ci să ridicăm adesea braţele şi să spunem: ‘Doamne, aşa cum voieşti şi cum ştii, miluieşte-mă !’ Iar când va veni ispita, spune: ‘Doamne, ajută-mă !’ Căci El ştie ce ne trebuie şi după aceasta şi face cu noi”.

Oricine poate să aleagă după nevoia sa o oarecare scurtă rugăciune – fie din Psaltire, fie din cartea de rugăciuni –, ca, de pildă, din cele 24 de scurte rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în cărţile de rugăciuni, la rugăciunile de seară. Credinciosul poate să alcătuiască şi singur o oarecare scurtă rugăciune, care să răspundă trebuinţelor sale duhovniceşti, şi s-o repete adesea, pătrunzând, desigur cu mintea şi cu simţămintele în inima sa, întru cele ce se roagă. Astfel de suspinuri la rugăciune se întâlnesc adesea la Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Casian recomanda stihul 1 din Psalmul 69: Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. La acest stih este de folos să alergăm îndeosebi întru ispitele trupeşti şi în cazul unor necazuri neaşteptate.

Alţii recomandă rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13) ori un alt stih: ,,Doamne, eu ca un om am greşit, dar Tu, ca un Dumnezeu bun, miluieşte-mă”. Unii repetă cea mai scurtă rugăciune: ,,Doamne miluieşte”. Aproape toţi îndrumătorii recomandă însă rugăciunea lui Iisus, care constă din aceste cuvinte: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu aceasta s-au mântuit mulţi, rostind în şoaptă, în fiecare clipă liberă, cu mintea adunată asupra conţinutului acesteia, cu fierbinţeala inimii, cuvintele ei pline de har, având simţirea prezenţei nevăzute a lui Hristos. Unii au mers pe calea desăvârşirii, legând, de pildă, 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu închinăciuni făcute înaintea iconostasului de acasă, împărţindu-le astfel: la 10 închinăciuni, câte o metanie.

Rugăciunea lui Iisus este nespus de valoroasă, căci Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi cere mila Lui, dând totodată conştiinţa smereniei pentru păcatele săvârşite.

Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, rostirea rugăciunii lui Iisus este foarte simplă: stai înaintea icoanelor, într-o stare de rugăciune (cei neputincioşi pot să stea şi aşezaţi), şi îndreaptă luarea aminte a minţii tale către inimă, închipuindu-ţi cu credinţă vie că Dumnezeu este aproape, înaintea ta, că te priveşte şi te ascultă cu atenţie, şi trezeşte simţământul fricii de Dumnezeu, evlaviei şi zdrobirii inimii; cu o asemenea dispoziţie spune încet şi rar rugăciunea lui Iisus fără să-ţi închipui vreun lucru ori chip. Astfel, ne 040. Mestesugul rugaciunii VIIputem ruga o jumătate de ceas ori un ceas întreg. În timpul zilei, orice clipă liberă foloseşte-o pentru rugăciunea lui Iisus. La început, îţi va fi greu să urmăreşti cu atenţie repetarea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Treptat însă, vei dobândi obiceiul de a rămâne în mod conştient în prezenţa lui Dumnezeu cu frică, credinţă şi dragoste.

La aceste îndeletniciri trebuie să veghezi mai cu seamă asupra curăţiei conştiinţei. Omul nu trebuie să săvârşească ceva neplăcut lui Dumnezeu, deoarece aceasta ucide aşezarea cea duhovnicească. Cel ce îngăduie păcatele ascultând pe demoni şi împreună cu aceasta se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus procedează în chip nebunesc, căci vrăjmăşeşte nu împotriva demonilor, ci împotriva lui însuşi. El singur stinge focul pe care doreşte să-l aprindă în inima sa. Apa şi focul nu-şi au locul laolaltă. Patimile şi păcatele sunt, de asemenea, precum este umezeala în lemnul dat focului. Lemnele umede, care nu ard, trebuie mai întâi să le uscăm. În cele duhovniceşti aceasta se face printr-o luptă necruţătoare cu patimile.

Pentru aceasta, omul trebuie întâi de toate să-şi curăţească cât mai des conştiinţa printr-o sinceră spovedanie; şi, în al doilea rând, să lupte el însuşi în timpul rugăciunii cu orice gând sau simţământ păcătos, suspinând cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi cerând iertarea Lui. Cu cât mai sincer şi hotărât este omul, cu atât mai grabnic vine ajutorul lui Dumnezeu. ,,Dacă ne raportăm la rugăciune cu nepăsare – spune Sfântul Teofan –, nicicând nu vom izbândi întru ea. Rugăciunea nu ajunge la desăvârşire singură, ci unită cu celelalte virtuţi. Pe cât ne desăvârşim întru virtuţi, pe atât se desăvârşeşte şi rugăciunea. Cele mai importante virtuţi sunt: frica de Dumnezeu, curăţia, smerenia, frângerea inimii, omorârea patimilor, răbdarea, dragostea. Când acestea sunt dobândite se arată şi toate celelalte, şi împreună cu ele şi rugăciunea”.

Scopul rugăciunii este de a ajunge la necontenita părtăşie cu Domnul ori la permanenta pomenire a Domnului. Aceasta este dată, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, de dumnezeiasca bunătate, nu însă fără conlucrarea noastră. Către ce să ne îndreptăm nevoinţa ? Către aceea ca prin silirea voii noastre să ne constrângem să-L pomenim pe Domnul, crezând că El este aproape, că El este în inimile noastre şi că noi suntem cu El. Cu o asemenea permanentă pomenire a prezenţei lui Dumnezeu trebuie să rostim încet rugăciunea lui Iisus. Nu doar o pronunţare mecanică a cuvintelor acesteia însă, căci o astfel de pronunţare mecanică constituie partea ei din afară. Partea lăuntrică, partea ei esenţială, constă în a sta în mod conştient şi întru trezvia minţii înaintea lui Dumnezeu, întru simţirea din inimă a stării noastre vrednice de plâns, în suspine calde şi în frângerea inimii întru chemarea ajutorului Celui Preaînalt.

Iată, acesta este cel mai bun mijloc de întărire a minţii şi a inimii în aşa-numita pomenire a lui Dumnezeu, ori permanenta pomenire a Domnului. Cel ce ,,a ajuns la aceasta simte cum Dumnezeu străluceşte în sufletul său precum soarele şi-l încălzeşte pe el. Aceasta se petrece ca în cazul luminii din lumea materială: aşază un obiect rece la soare şi el se va încălzi. Tot astfel se încălzeşte şi sufletul din pomenirea Domnului, care este Soarele cel duhovnicesc”.

Să nu ne deznădăjduiască faptul că rugăciunea noastră curge la început mai mult în afară, fiind una împrăştiată, fără participarea inimii şi fără o dorinţă deosebită. Dacă este rostită necontenit, cu silirea voii, dacă ne dăm stăruinţa de a ne întoarce de la rătăcirea minţii către aceasta şi dacă o împlinim după toate regulile arătate mai sus, ţinând cont de curăţirea după rânduială a conştiinţei de păcate, ea se va transforma treptat dintr-o rugăciune exterioară în una lăuntrică, stăpânindu-ne mai întâi mintea, astfel că aceasta va ajunge să se adune şi în cele din urmă va aprinde şi inima.

Aici însă trebuie să facem următoarea remarcă importantă: ajuns la rugăciunea lăuntrică, omul nu trebuie să cadă în înşelare de sine, socotind că a atins cine ştie ce înălţime. Trebuie să luăm aminte la faptul că sporirea întru rugăciune nu are sfârşit. Sfântul Teofan vede în primejdia înşelării de sine o ispită diavolească, ce trebuie îndepărtată îndată, în cel mai hotărât mod. ,,Iată, tu deja eşti un mare nevoitor, un mare rugător”, şopteşte vrăjmaşul. Creştinul în cauză se prinde cu această momeală, se caţără pe catalige înalte şi începe să cugete semeţ despre sine şi să-i înjosească pe alţii. Desigur, în cazul dat, harul îl părăseşte; vrăjmaşul însă îi susţine convingerea că acesta este cu el. Astfel, el cade într-o stare jalnică, ,,gândind că are ceea ce nu are”.

Sfinţii Părinţi au oprit ca omul să se măsoare pe sine cu oricine altcineva întru sporirea duhovnicească. De una ca aceasta trebuie să fugim ca de foc. ,,Acelea pe care trebuie să le căutăm prin rugăciune – scrie Sfântul Teofan – sunt naşterea în inima noastră a permanentei liniştiri şi a simţământului cald al prezenţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să ajungem la extaze ori la trăiri deosebite. Atunci când Dumnezeu trimite anumite simţăminte la rugăciune, să mulţumim pentru ele şi să nu le punem pe seama noastră. Iar când ele ne părăsesc, să nu ne plângem ca de vreo oarecare mare pagubă, ci cu smerenie să coborâm la un simţământ plin de pace către Domnul”.

Potrivit Sfântului Teofan, principala trăsătură a rugăciunii este nu îndulcirea, încălzirea, ci evlavia plină de frica faţă de Dumnezeu şi frângerea inimii, starea cu smerenie înaintea Domnului prin care mintea şi inima fac sforţări să năzuiască către Dumnezeu. ,,Aceste simţăminte – frica de Dumnezeu şi întristarea [după Dumnezeu] ori frângerea inimii şi smerenia inimii – sunt trăsături esenţiale ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi încercare a oricărei rugăciuni: după ele trebuie să judecăm dacă rugăciunea noastră este aşa cum se cuvine ori ba. Când ele sunt prezente, rugăciunea este dreaptă. Atunci când ele nu există, ea nu este dreaptă şi trebuie să o îndreptăm. Dacă ele lipsesc, îndulcirea şi fierbinţeala pot să nască părerea de sine, iar atunci apar mândria duhovnicească şi înşelarea pierzătoare.

Mulţi rătăcesc supraapreciind partea din afară a rugăciunii lui Iisus. După ei, aceasta are o mare putere chiar şi atunci când se rosteşte fără luare aminte. Lucrurile nu stau deloc astfel, cu toate că în perioada deprinderii repetării mecanice a rugăciunii lui Iisus nu se arată fără însemnătate. Omul nu trebuie să facă însă din acest fapt un idol ieftin. ,,Rugăciunea lui Iisus nu este un fel de talisman – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Puterea ei vine din credinţa în Domnul şi din adânca unire a inimii şi minţii cu El. La o asemenea dispoziţie lăuntrică, chemarea numelui Domnului se arată deosebit de lucrătoare. O repetare de la sine a cuvintelor nu are însă nici un fel de însemnătate”.

Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este recomandată fierbinte şi de Sfântul Ignatie Briancianinov. El stabileşte următorul mod de deprindere, în particular, a rugăciunii lui Iisus: ,,Rânduieşte-ţi dintru început să rosteşti câte 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu luare aminte, fără să te grăbeşti. Mai apoi, dacă vezi că poţi să rosteşti mai mult, mai adaugă 100. Cu timpul, după nevoi, poţi să măreşti iarăşi numărul rugăciunilor. Încet şi cu luare aminte. La rostirea a 100 de rugăciuni ai nevoie de aproape jumătate de ceas. Nu rosti rugăciunile cu grabă, imediat, una după alta, ci fă după fiecare rugăciune o scurtă pauză, ca prin aceasta să ajuţi minţii să se adune. Rostirea fără oprire a rugăciunilor răspândeşte însă mintea. În acest caz, ia respiraţia drept paznic mai dinainte împotriva răspândirii: respiră liniştit şi încet; acest mod de a respira preîntâmpină împrăştierea.

Dacă termini să te rogi cu rugăciunea lui Iisus, nu te deda mai apoi la gânduri deşarte şi la visări, care sunt înşelări şi amăgiri, ci petrece vremea până la somn, aşa cum ai învăţat, întru nevoinţa rugăciunii. Când te aşezi în pat, repetă rugăciunea şi adormi rostind-o. Obişnuieşte-te ca la trezire, primul tău gând, primul tău cuvânt şi prima ta faptă să fie rugăciunea lui Iisus. În timpul slujbei de la biserică este folositor să te îndeletniceşti cu rugăciunea lui Iisus, ferindu-ţi mintea de răspândiri; acest fapt o va ajuta să pătrundă întru cântarea bisericească şi în citire. Străduieşte-te să te obişnuieşti astfel ca rugăciunea lui Iisus să devină neîncetata ta rugăciune, fiind foarte la îndemână pentru scurtimea ei”.

Sfântul Paisie Velicikovski recomandă călduros ca permanent să ne ocupăm cu rugăciunea lui Iisus: ,,Dacă stai în picioare, dacă eşti aşezat, dacă mănânci, ori călătoreşti, ori săvârşeşti vreun alt lucru – scrie el –, repetă necontenit această rugăciune, silindu-te cu osârdie către ea, căci aceasta loveşte pe vrăjmaşii nevăzuţi asemenea unui ostaş cu o lance puternică. Întipăreşte-o pe ea în gândul tău, nu înceta să o săvârşeşti în orice loc: la biserică, la lucru ori pe cale. Iar când obosesc limba şi buzele tale, atunci roagă-te doar cu mintea. Din îndelunga rostire cu limba, cu luare aminte, a rugăciunii se naşte rugăciunea minţii, iar din rugăciunea minţii cea a inimii.

Rugăciunea lui Iisus trebuie să se spună cu glas tare, nu puternic însă, ci într-atât încât doar tu singur să o auzi. Nu se cuvine ca în timpul rugăciunii gândul să se abată încoace şi încolo către lucrurile stricăcioase ale lumii, ci cu osârdie să se adune doar întru rugăciune. Căci rugăciunea nu este nimic altceva în afară de o înstrăinare de lumea văzută. Pentru aceasta, trebuie să ne închidem mintea în rugăciune. Unde stă trupul, acolo şi mintea să fie cu noi şi nu să rătăcească cine ştie pe unde în timpul rugăciunii. Această rugăciune cere luare aminte lăuntrică, înfrânare, îndepărtare de oameni, fuga de grijile deşarte şi de tulburare”.

Mersul la cinematograf şi la teatru, participarea la felurite distracţii şi petreceri, ascultarea neîncetată la radio şi privitul la televizor sting flacăra rugăciunii. ,,Şi cum o lumânare nu poate să ardă în bătaia vântului şi în ploaie, tot astfel rugăciunea nu poate să ardă în mulţimea feluritelor impresii”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul.

Dacă îngrămădeşte în sufletul său mulţime de impresii, bine ar fi ca omul să lase pentru puţină vreme rugăciunea, să ia Sfânta Scriptură, ori Vieţile sfinţilor, ori vreo altă carte ortodoxă atrăgătoare, să-şi dispună cu ea inima lui şi doar atunci să păşească spre rugăciune. Iar când omul se simte strâmtorat în sufletul său pentru mulţimea păcatelor, trebuie să se grăbească să se mărturisească, căci nu există o mai mare piedică pentru înaintarea în rugăciune decât patimile care s-au sălăşluit în inimă. Fiecare păcat ridică un zid între om şi Dumnezeu. Doar după curăţirea păcatelor omul va putea iarăşi cu uşurinţă şi cu îndrăzneală să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu, să grăiască cu El şi să aibă folos din rugăciune.

 

Episodul urmator