----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului (LXIV)

 

Episodul anterior

 

143. De aceea, s-a spus că atât păcatul trupului cât şi al sufletului şi-a avut începutul în strămoşii noştri. Când firea trupului este ispitită, sufletul, tulburat, suferă împreună cu el. Dar dacă el ar fi stăpânit pofta trupului, ar fi stins încă dintru început izvorul, pătruns, ca să spunem aşa, de patima îndrăzneaţă a trupului pe care sufletul intoxicat, împovărat cu greutăţi neobişnuite, a pricinuit-o cu tăria sa pervertită. Într-adevăr, acel desfrâu mai violent şi îndrăzneţ este adus, ca să spunem aşa, de imboldul puternic, dar sufletul caută să acţioneze într-un mod mai degrabă blând decât impetuos. Astfel, din acestea a crescut puterea motrice a feluritelor dorinţe.

144. Dar când sufletul se întoarce în sine, urmărit de ruşine faţă de vlăstarul său diform, el se leapădă de urmaşii săi degeneraţi, renunţând la patimi, nesuferind păcatul. Mai mult, trupul, copleşit de cazne grele, secătuit de potrivnicie şi de dobânda exorbitantă a pagubei jalnice, când se mâhneşte că este străpuns ca şi cu spinii lumii de dorinţele sale pe care le-a născut din sine, se grăbeşte să se dezbrace de omul vechi (potrivit Coloseni 3, 9), pentru a se lepăda de el, ca nu cumva un vlăstar pe cale să piară să părăsească un părinte nechibzuit.

Din nou, impulsul iraţional al poftelor, ademenind cu o falsă splendoare a frumuseţii şi cu ispitirile plăcerii, a luat în stăpânire trupul ca într-o tovărăşie. Astfel, precum o noră a trupului şi sufletului, plăcerea s-a căsătorit cu imboldul dorinţei pervertite.

145. Aşadar, atâta vreme cât conglăsuirea de nedespărţit şi de neseparat rămânea într-o casă (potrivit Luca 12, 52) cu păcatele împreună, se pare că nu există dezbinare. Cu adevărat, când Hristos a trimis pe pământ focul (potrivit Luca 12, 49) cu care să ardă fărădelegile trupului sau sabia (potrivit Matei 10, 34) care face cunoscut ascuţişul autorităţii manifeste, prin care tainele duhului şi ale măduvei sunt străpunse (potrivit Evrei 4, 12), atunci carnea şi duhul, înnoite prin tainele renaşterii, uitând ceea ce au fost, încep să fie ceea ce nu fuseseră, se despart ele însele de vechiul lor păcat, deşi altădată iubit, şi dizolvă, ca să spunem aşa, legătura cu posteritatea risipitoare, astfel că părinţii sunt împărţiţi împotriva fiilor (potrivit Luca 12, 53), în timp ce simţământul desfrânat este lepădat prin sobrietatea trupului, şi sufletul fuge de tovărăşia cu vinovăţia, nici nu rămâne un loc pentru acea plăcere exterioară de care se bucură din afară.

146. Fiii sunt de asemenea împărţiţi împotriva părinţilor (potrivit Luca 12, 53) în timp ce păcatele vechi slăbesc controlul unui om mântuit la vârstă înaintată şi patima celui mai tânăr piere de regula evlaviei precum disciplina unei case serioase. Nu este nepotrivit să cugetăm că aceia se împart ei înşişi, deoarece ei devin mai buni ca părinţii lor, mai ales pentru că El a spus generaţiei mai tinere: ,,Oricine vine către mine şi nu urăşte pre tatăl său şi pre mamă şi pre muiere şi pre feciori şi pre fraţi şi pre surori, încă şi pre sufletul său, nu poate fi ucenic al meu” (Luca 14, 26). Şi astfel, potrivit formei simple a înţelegerii, fiul care Îl urmează pe Hristos este preferat părinţilor păgâni deoarece religia depăşeşte îndatoririle respectului.

147. Astfel, de asemenea, potrivit unei tâlcuiri mai profunde, deoarece păcatul este născut în trup şi lucrează ca şi cum ar fi în pântecele trupului, despre care apostolul a spus: ,,Iar de fac aceasta care nu voiesc eu, iată nu fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte întru mine” (Romani 7, 20). Când Sângele Domnului, vărsat pentru păcatele acestei lumi, a anulat fărădelegile (potrivit Ioan 6, 53-55), s-a transformat dintr-o piatră de poticnire în har – deoarece păcatul s-a înmulţit ca harul să poată prisosi (potrivit Romani 5, 20) –, şi se întâmplă că pocăinţa născută din păcat îndeamnă la convertirea scopului şi la dorirea harului duhovnicesc. Astfel, ceea ce îmi era mie spre moarte va fi spre mântuire (potrivit Romani 7, 10). Aşadar, păcatul curăţit în Apa Izvorului este despărţit de carnea în care a fost zămislit, şi pe câtă vreme fiecare doreşte să se căiască pentru fărădelegea sa, râvna pentru cunoştinţă decurge din vină.

148. Năzuinţa de asemenea pentru lucruri rele şi simţământul înflăcărat al lăcomiei este transformată prin Cuvântul lui Dumnezeu într-o dorinţă pentru mila şi dragostea dumnezeiască şi în aceeaşi fire urmează o disciplină felurită, şi acea poftă a sufletului şi trupului dobândeşte pentru sine o desfătare în tainele cereşti mult mai mult decât înainte. Deoarece duhul este hrănit de cunoştinţa lucrurilor şi, purtat spre înalt prin contra-făgăduinţa sigură a fericirilor viitoare, el dispreţuieşte lucrările vechi ale sufletului; căci ,,omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă. Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă” (I Corinteni 2, 14-15).

149. ,,Când mergi cu pârâşul tău la domn, pre cale, dă lucrare să te izbăveşti de el; ca nu cumva să te tragă la judecător şi judecătorul te va da temnicerului, şi temnicerul te va arunca în temniţă. Zic ţie, nu vei ieşi de acolo, până nu vei plăti şi filiarul cel mai de apoi” (Luca 12, 58-59).

Şi Evanghelistul Matei spune aceasta în termeni generali (potrivit Matei 5, 25-26), pe câtă vreme Evanghelistul Luca vorbeşte mai specific; deoarece Matei a crezut că a fost spusă pentru nevoia de a se împăca fraţii care se ceartă, dar Luca o leagă de pocăinţă şi ispăşire pentru fiecare păcat. Aşadar haideţi să discutăm cine este pârâşul, cine este domnul, cine este judecătorul şi cine este temnicerul, şi haideţi să ne gândim ce este filiarul pe care cineva, dacă nu îl plăteşte, va fi trimis la temniţă.

150. Şi, într-adevăr, potrivit lui Matei, pârâşul este cel cu care ţi se pare că nu ai conglăsuire în această viaţă (potrivit Matei 5, 25; 18, 19), cel care aduce împotriva ta acuzaţia duşmăniei îndelungate, înaintea Judecătorului viitor al viilor şi morţilor (potrivit Faptele Apostolilor 10, 42; II Timotei 4, 1), dar potrivit Evanghelistului Luca, pârâşul nostru este în principal cel care seamănă ademenirile păcatelor ca el să poată avea tovarăşi în pedeapsă (potrivit Luca 12, 58). Pe aceştia i-a avut drept tovarăşi în greşeală şi, prin urmare, îi caută a fi complici la vină pentru ca el să poată trăda vinovăţia spre pedeapsă. Apostolul Petru ne avertizează să ne păzim de el, spunând: ,,Potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită” (I Petru 5, 8).

151. Pârâşul nostru, potrivit Evanghelistului Matei (potrivit Matei 5, 25), este toată practica virtuţii şi învăţătura proorocilor şi apostolilor care ne sileşte la învăţături mai aspre şi la demonstrarea unei vieţi mai austere, la care se cuvine să consimţim, astfel încât noi să o putem imita în lucrările noastre, ca nu cumva vreo îndărătnicie de-a noastră să fie remarcată că s-a abătut de la ea. Potrivit Sfântului Luca, însă, nimeni nu este un pârâş mai mare decât propria noastră greşeală, care ne acuză cu dovada vieţii noastre, nu atât încât un viitor avocat să poată cere verdictul pentru orice acuzaţie, ci cât fapta noastră ne acuză înaintea Judecătorului tuturor lucrurilor atunci când este găsită a fi străină de practica virtuţii şi învăţăturile apostolice.

152. Astfel, pentru noi pârâşul este toată practica păcatelor; pârâşul este pofta; pârâşul este zgârcenia; pârâşul este orice răutate; pârâşul este orice gând rău; în cele din urmă, pârâşul este o conştiinţă rea, care ne tulbură aici şi ne va acuza şi trăda în viitor, precum mărturiseşte apostolul, spunând: ,,Împreună mărturisindu-le lor cunoştinţa lor, şi cugetele lor întru sine pârându-se sau şi dându-şi răspuns de îndreptare” (Romani 2, 15 – în citatul folosit de sfânt nu este cunoştinţă, ci conştiinţă). Dar dacă conştiinţa ne trădează pe toţi, cu atât mai mult lucrarea faptelor noastre este prezentă înaintea lui Dumnezeu, care, manifestă în trupul nostru, va fi examinată în ziua de apoi şi taina cugetelor noastre va fi citită, scrisă fiind, în inimile noastre !

Atunci haideţi să avem grijă ca în cursul acestei vieţi să putem fi sloboziţi de acţiunile rele ca de un pârâş rău, ca nu cumva când vom merge cu pârâşul nostru la Judecător el să condamne greşeala noastră pe cale (potrivit Luca 12, 58).

153. Astfel, El spune de asemenea, potrivit Evanghelistului Matei: ,,Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti pre cale cu dânsul” (Matei 5, 25); în greacă spune ,,ευνοων”, adică ,,bun”. Atunci, dacă trebuie să ne eliberăm de lanţurile diavolului în timp ce suntem în această viaţă, el nu va fi condamnat din pricina noastră şi noi vom fi străini de lanţurile sale. Aşadar, psalmul 79 are scris (ca titlu) ,,Pentru asirieni”. Tu eşti pe deplin conştient de pârâş şi acţionezi în numele acelui asirian, adică al necredincioşilor, dacă tu te descotoroseşti de cursele lui şi arăţi această bunătate, astfel ca el să scape de pedeapsa greşelii şi morţii tale. Dar dacă tu te lipeşti de lanţurile sale, el te va preda ca pe un apărător la domn (potrivit Luca 12, 58), acelaşi fiind atât acuzator, cât şi trădător.

154. Cine este domnul (potrivit Luca 12, 58), dacă nu Cel care are toată puterea şi care cere pentru Sine măreţia solemnă a timpului deplin şi desăvârşit, către care sfântul prooroc, încrezându-se în cunoaşterea de către el a faptelor bune şi netemându-se de pârâş, se grăbeşte spunând: ,,Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu” (Psalmi 41, 2). Deci acest domn va preda prizonierul Judecătorului (potrivit Luca 12, 58), Celui, într-adevăr, căruia El i-a dat putere asupra celor vii şi celor morţi (potrivit Faptele Apostolilor 10, 42; II Timotei 4, 1), şi i-a dat-o prin fire, nu prin har; deoarece El nu a primit puterea pe care nu o avea, ci pe care a luat-o din substanţa Tatălui atunci când a fost născut.

Cel care l-a arătat pe acuzator ţi-l arată pe acest Domn şi Judecător şi arată când va fi dezvăluit El. El spune: ,,În ziua când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor după evanghelia mea prin Iisus Hristos” (Romani 2, 16). Aşadar acest Judecător este Iisus Hristos, prin care sunt mustrate tainele şi este dată pedeapsa pentru fapta rea.

155. Vrei să cunoşti că Hristos este Judecătorul care predă temnicerului şi trimite la temniţă (potrivit Luca 12, 58) ? Întreabă-L pe El, nu, citeşte că El a spus în Evanghelie: ,,Luaţi-l pre dânsul, şi-l aruncaţi întru întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13). Mai mult, El Însuşi i-a indicat pe temnicerii Săi în alt loc când spune: ,,Aşa va fi la sfârşitul veacului. Vor ieşi Îngerii şi vor despărţi pre cei răi din mijlocul celor drepţi. Şi îi vor arunca pre ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13, 49-50).

156. Ne rămâne acum să înţelegem ce simbolizează filiarul (potrivit Luca 12, 59). Şi o taină a înţelegerii duhovniceşti este văzută a fi exprimată în numele unui obiect banal. Deoarece exact aşa cum cei care plătesc bani achită o datorie, nici datoria pentru interes nu a fost anulată până când nu este înapoiată întreaga sumă până la ultima monedă a întregului capital prin orice fel de plată, tot aşa pedeapsa pentru păcat este achitată în schimbul dragostei sau prin orice fel de îndreptări ale faptelor viitoare.

157. Mai mult, nu este lipsit de folos că el menţionează nu două monezi, precum în alt loc (potrivit Luca 12, 6), nici un ban (potrivit Matei 10, 29), nici un dinar (potrivit Matei 20, 2), ci un filiar (potrivit Luca 12, 59; 21, 2); deoarece schimbul legat de filiar este răsplata când unul este plătit înapoi, şi celălalt semnifică o datorie achitată. Astfel, aici, fie păcatul este răscumpărat cu preţul dragostei, fie pedeapsa este suprimată prin comutarea greşelii.

158. Apoi, ne amintim că filiarul se obişnuieşte a fi dat la băi; exact aşa cum fiecare primeşte acolo dreptul de a se spăla prin plata aceasta, tot aşa, aici, îl primeşte pe acela (dreptul) de a se curăţi, deoarece păcatul fiecăruia este curăţit prin felul de pedeapsă prescrisă, de vreme ce acela care greşeşte este supus pedepselor atâta timp cât el suferă consecinţele greşelii sale (potrivit Luca 12, 59).

159. Dar pentru acei galileeni al căror sânge Pilat l-a amestecat cu jertfele lor (potrivit Luca 13, 1), simbolul pare să se refere la aceia care sub constrângerea vrăjmaşului aduc jertfă în mod necurat. ,,Rugăciunea lui să se facă întru păcat” (Psalmi 108, 6), precum este scris despre Iuda trădătorul, care, în mijlocul jertfelor, a plănuit trădarea Sângelui Domnului (potrivit Ioan 13, 18).

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator