----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (III)

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

Cred că orice discuţie dintre creştinii veacului nostru, despre chestiunile legate de unitatea bisericească, ar trebui să înceapă cu stabilirea unui punct de vedere asupra semnificaţiei evenimentului regretabil din 1054. Ce s-a întâmplat în acel an ? O desprindere sau o dezbinare ? Dacă a fost o dezbinare, atunci înseamnă că după ce timp de un mileniu a existat o singură Biserică, unificată, au luat fiinţă nu una, ci două Biserici. Sunteţi înclinat să daţi un răspuns diferit, anume că în 1054 nu a fost nici o desprindere, nici o dezbinare, că Biserica a rămas una, cuprinzând atât Apusul cât şi Răsăritul, dar având unitatea ei întrucâtva slăbită ca o consecinţă a încetării comuniunii văzute.

Un asemenea răspuns este absolut imposibil de acceptat. Ce s-a întâmplat în 1054 a fost o separare. Cine s-a separat este o altă întrebare; dar cineva s-a separat. Biserica a rămas una, dar fie numai în Răsărit, fie numai în Apus. Acum este cel de-al 863-lea an de la evenimentul din 1054, şi nu există unitate între noi. Latinii erau primiţi în Biserică prin botez, ca păgânii, sau prin taina mirungerii cu sfântul şi marele mir, exact aşa cum obişnuia Biserica primară să-i primească pe arieni, macedonieni, apolinarişti şi eretici similari. Noi avem o misiune anti-latină; în şcolile noastre teologice există de asemenea catedre pentru demascarea latinismului.

Latinii folosesc violenţa, înşelătoria (Bisericile Uniate) şi propaganda pentru a-i converti pe ortodocşi la papism. Papa proclamă indulgenţe pentru oricine care pentru un anumit număr de zile face rugăciuni pentru convertirea schismaticilor răsăriteni. Latini au întrunit concilii, recunoscându-le ca ecumenice; în secolele care au trecut, ei au inventat noi dogme nemaiauzite în Biserica primară. Biserica Răsăriteană a condamnat ca erezii noile dogme ale latinismului.

Haideţi să tratăm un exemplu relativ recent. În scrisoarea sa din 6 ianuarie 1848, adresată răsăritenilor, Papa Pius al IX-lea apără toate minciunile latinismului şi îi invită pe ortodocşi să se întoarcă la adevărata Biserică. Patru luni mai târziu, pe 5 mai 1848, 4 patriarhi răsăriteni împreună cu toţi episcopii din Sinoadele Constantinopolului, Antiohiei şi Ierusalimului, au emis o ,,epistolă circulară a Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici către toţi creştinii ortodocşi”. Odată cu o combatere şi condamnare a scrisorii papale, patriarhii vorbesc despre o întoarcere a Bisericilor separate la trupul Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici. Această epistolă condamnă şi articolul Filioque în cuvinte categorice: ,,Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi răsăriteni şi apuseni, a decretat de demult pentru înaintaşii noştri, şi astăzi din nou învaţă sinodiceşte, că numita dogmă nouă a Sfântului Duh ce purcede de la Tatăl şi de la Fiul este, în fond, erezie, iar susţinătorii ei, oricine ar fi ei, sunt eretici (...); în plus, comunităţile acestora din urmă sunt, de asemenea, eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a fiilor ortodocşi ai Bisericii Soborniceşti cu aceştia constituie o gravă fărădelege pentru turma ortodoxă a Bisericii soborniceşti”[1].

Este atunci posibil să ne imaginăm o asemenea relaţie între Bisericile locale din sânul uneia Biserici Soborniceşti a lui Hristos ? Ar putea fi toate aceste relaţii doar un fleac, un eveniment cotidian, care să nu adeverească câtuşi de puţin rupturile din profunzimile tainice ale trupului lui Hristos ? Să nu luăm decât o ruptură care este universal cunoscută: noi nu ne împărtăşim din acelaşi potir la euharistie. Nu este suficient acest lucru ? Nu este aceasta atunci nimic altceva decât o deficienţă a unităţii văzute ? Dar sfânta taină a Trupului şi Sângelui este punctul central al vieţii mistice a Bisericii. Este centrul tainic al unităţii ecleziastice, aşa cum a învăţat de asemenea Biserica lui Hristos primară, începând cu Sfântul Apostol Pavel şi continuând cu Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu, Sfântul Chiprian al Cartaginei, Sfântul Chiril al Alexandriei şi alţii. După aducerea sfintelor daruri, preotul se roagă în liturghia Sfântului Vasilie cel Mare: ,,Uneşte-ne pre noi unul cu altul, pe noi toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi un potir în comuniune cu Sfântul Duh”. Ce separare mai mare, lăuntrică, nevăzută, tainică, poate exista de îndată ce noi ne-am dezbinat în taina euharistiei ?

Nu există nici o îndoială că relaţii ca acestea sunt de neconceput între Biserici locale. Biserica Sobornicească chiar astăzi este constituită din 16 Biserici locale autocefale. Oare noi îi convertim şi îi primim pe sirienii, sârbii şi românii ortodocşi ? Slujim dumnezeiasca liturghie cu o bucurie aparte dacă avem un ierarh sau preot din altă Biserică locală ca împreună-slujitor. Ce tumult a fost în toată Rusia în urmă cu 4 ani când am fost vizitaţi de Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei ! Entuziasmul poporului, exaltarea duhovnicească a bucuriei care stârneşte lacrimi nu poate fi uitată vreodată, se pare. Când patriarhul a condus slujbe în biserica academiei noastre, noi am trăit chiar acel lucru pe care Domnul nostru ni-l dăruieşte în marea noapte pascală.

În scrisoarea dvs. din 13/26 septembrie, menţionaţi că relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Anglicane devin mai prietenoase şi mai sincere cu fiecare zi ce trece. Este adevărat, dar lipseşte principalul lucru: nu există unitate ecleziastică. Noi am primit reprezentanţi de rang înalt ai anglicanismului la academia noastră, dar cât de diferite au fost acele primiri de cea a patriarhului Antiohiei ! De ce [apare] diferenţa dacă atât Patriarhia046. Unitatea Bisericii III 1 Antiohiei, cât şi Biserica Marii Britanii sunt Biserici locale cu poziţie egală în una Biserică Sobornicească a lui Hristos ? Este de prisos a cita din cuvintele vreunui teolog sau ierarh rus cu scopul de [a arăta] că împărţirile care separă Bisericile creştine nu ajung la ceruri: faptul căderii Apusului din Biserică în 1054 este pentru credinciosul ortodox un eveniment actual de experienţă religioasă.

 

Mitropolitul Filaret al Moscovei (1782-1867, mitropolit între anii 1821-1867)

 

În scrisoarea dvs. din 12/25 iunie 1915, adresată arhiepiscopului Antonie, aduceţi punctul de vedere al binecunoscutului Mitropolit Filaret al Moscovei, care scria într-unul din tratatele sale timpurii: ,,Nici o biserică ce crede că Iisus este Hristosul nu voi îndrăzni să o numesc falsă”. Dar există câteva piedici pentru a recunoaşte ca valid raţionamentul mitropolitului Filaret potrivit căruia Bisericile pot fi ori cu adevăr pur, ori cu adevăr impur. O Biserică cu adevăr impur îmi pare mie a fi în mod evident una falsă, şi nu poate exista o Biserică falsă; o asemenea Biserică încetează să fie o Biserică, devenind o comunitate extra-ecleziastică. Deoarece mitropolitul Filaret nu a participat la euharistia cu latinii; şi nu fac aceasta nici alţi teologi ai noştri, care uneori arată prea mult zel în apărarea doctrinei inacceptabile a unităţii Bisericii, potrivit căreia Biserica una poate cuprinde Bisericile locale care au fost vreme de secole în afara comuniunii una cu cealaltă. Şi acest lucru îmi pare contradictoriu. De ce nu ar sluji atunci cineva liturghia sau nu ar lua parte la euharistie împreună cu un preot din Biserica Romană locală ?

Nu, căderea Romei din Biserică (sau a Răsăritului din Roma) este un fapt existent, care nu ar trebui muşamalizat şi redus la zero. Îi reproşaţi arhiepiscopului Antonie o tendinţă către rigorismul teologic şi afirmaţi că concluziile sale ne transpun într-o atmosferă prea obscură. N-ai ce să faci însă, deoarece tocmai asemenea concluzii corespund pe deplin realităţii. Atmosfera obscură nu a fost creată de rigorismul teologic, ci de aroganţa şi aspiraţia pentru putere din partea episcopului Romei în tot decursul istoriei, aspiraţie de dragul căreia au fost sacrificate pacea bisericească, unitatea şi însuşi adevărul credinţei creştine. Dacă am alege o atmosferă pe care aţi numi-o mai luminoasă, atunci oare una Biserică a lui Hristos nu s-ar transforma într-un fleac lipsit de conţinut ? Cum ar arăta în ochii noştri mireasa lui Hristos dacă părţi din ea ar putea sta în afara comuniunii dintre ele şi chiar ar fi duşmănoase una cu alta ?

Poate apartenenţa la Biserica noastră Ortodoxă să fie împărtăşită de acei sectanţi ruşi, stundişti şi baptişti, care urăsc însuşi numele Bisericii Ortodoxe, care sunt incapabili să ţină o singură întrunire fără să nu insulte Biserica, care ne socotesc idolatri doar pentru că acceptăm dogmele statornicite la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic ? Dar dacă acesta ar fi cazul, unde sunt hotarele Bisericii ? Sau poate că aceste hotare sunt cu totul de prisos ? Totuşi, ele erau acolo în vremea apostolilor, când dintre cei din afară nimeni nu cuteza să se lipească de credincioşi (Faptele Apostolilor 5, 13).

Mie mi se pare că greşiţi numind determinarea şi sinceritatea opiniilor ,,rigorism teologic”. Deoarece determinarea şi sinceritatea de acest fel constrâng pe cineva să recunoască faptul că toate crezurile creştine nu pot aparţine uneia Biserici Soborniceşti a lui Hristos, că doar una dintre ele este adevărata Biserică, toate celelalte fiind doar comunităţi extra-ecleziastice. Pentru mine, singura Biserică adevărată este Biserica Ortodoxă. Puteţi să nu fiţi de acord cu mine în acest punct, şi dezacordul dvs. asupra acestui punct anume îmi va pricinui mult mai puţină mâhnire decât dezacordul dvs. în ce priveşte ideea anterioară. Este mult mai periculos, după părerea mea, a pierde ideea unei singure Biserici adevărate decât aceea de a aparţine unei comunităţi extra-bisericeşti false, deoarece în acest caz cineva încă o socoteşte singura reprezentantă adevărată a Bisericii lui Hristos pe pământ. A exprima chiar în rugăciune ideea că Biserica lui Hristos este, după cum se crede, ,,slăbită şi înlănţuită de vrajbă şi dezacord” – aceasta nu înseamnă a te îndoi de adevărul şi caracterul incontestabil al cuvintelor prooroceşti ale lui Hristos că porţile iadului nu vor birui Biserica întemeiată pe piatra întrupării Fiului lui Dumnezeu Unul-Născut ?

Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine, pentru al cărei proiect faceţi propagandă cu zel, îşi stabileşte ea însăşi un ţel nobil şi măreţ: să doftoricească rănile, să tămăduiască bolile comunităţilor creştine. Pentru ca această bună intenţie să fie încununată de succes însă, este necesar a se ajunge la însuşi miezul bolii, pe cât de profund ar fi, care împovărează şi erodează creştinătatea. Altminteri desfăşurarea tratamentului nu va fi de nici un folos real. Da, dacă toată creştinătatea este privită ca incluzând o [singură] Biserică cu unitate ecleziastică neştirbită, aceasta va fi doar o poziţie superficială referitoare la starea pacientului. Un asemenea punct de vedere va 046. Unitatea Bisericii III 2lăsa netratată boala principală – desprinderea din Biserică care a avut loc fără îndoială în 1054 şi care până în prezent nu a fost corectată nici de protestanţi, nici de anglicani, nici de marianiţi. Nu este suficient ca cineva să se separe de o comunitate extra-ecleziastică; pentru a deveni o Biserică locală este necesară reunirea cu Biserica Sobornicească existentă, cu adevărat una, a cărei unitate nu ar putea şi nici nu va fi vreodată umbrită de nici un fel de păcate ale omenirii.

 

Mitropolitul Antonie Hrapoviţki (1863-1936), mitropolit de Kiev şi Galiţia, ulterior întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora între anii 1920-1936

 

Mă voi întoarce acum la chestiunea pe care aţi tratat-o sumar în cea de-a doua scrisoare a dvs. către arhiepiscopul Antonie şi căreia i-aţi dedicat în întregime cea de-a treia scrisoare a dvs.. Interpretarea unităţii Bisericii creştine aşa cum a fost expusă de mine şi anterior de arhiepiscopul Antonie nu pare să reprezinte pentru dvs. învăţătura actuală a Bisericii Ortodoxe. Dvs. deduceţi o astfel de învăţătură din practica Bisericii Ortodoxe privind primirea latinilor convertiţi. Dvs. scrieţi:

,,Biserica Ortodoxă admite că există creştini în alte Biserici ale lui Hristos, care alcătuiesc o parte a trupului mistic al lui Hristos şi care nu necesită o a doua renaştere pentru a intra în ea. De vreme ce Biserica Rusă se abţine de la a reboteza şi remirunge pe latini atât în cazurile de convertire în masă, cât şi în cazurile de convertire individuală, trebuie să tragem concluzia că această practică este sugerată de convingerea profundă că nu există necesitatea de a înfăptui încă o dată tainele săvârşite de clerul latin; şi de vreme ce există o astfel de convingere, înseamnă că Biserica Rusă recunoaşte oficial validitatea unora dintre Bisericile creştine care s-au separat de Ortodoxie. Îmi este cu neputinţă să-mi imaginez că Biserica Rusă aderă la asemenea teorii pe care le respinge în practică. Nu cred că Biserica Rusă ar admite în sânul ei persoane nebotezate doar pe baza principiului iconomiei (οίκονομία). Teoria iconomiei nu poate transforma un păgân sau un evreu într-un creştin fără a-l boteza. În opinia mea, Biserica Ortodoxă nu îi rebotează pe latini şi nu îi rehirotoneşte pe preoţii lor pur şi simplu pentru că ea recunoaşte validitatea botezului şi hirotoniei lor”.

Aici discutaţi o chestiune care merită un studiu minuţios în aspectul său istoric şi dogmatic şi o dezbatere amănunţită. Din nefericire, în teologia noastră, această chestiune a fost încâlcită de neînţelegeri şi uneori chiar de studii tendenţioase.

Numesc tendenţios ,,studiul istoric, dogmatic” al lui A. Serafimov Despre primirea creştinului neortodox în Biserica Ortodoxă (Kiev, 1864), care tratează această problemă în amănunt şi în care scopul autorului nu este o investigaţie istorico-dogmatică nepărtinitoare a chestiunii, ci polemică împotriva bezpopovţilor[2] schismatici.

Prezentând interpretarea voastră privind practica noastră faţă de latini, dvs. înşivă indicaţi de asemenea un argument puternic împotriva ei: ,,Dacă sfintele taine date în afara Bisericii Ortodoxe sunt valide, atunci avem câteva semi-Biserici în loc de o Biserică a lui Hristos”. Dvs. înşivă admiteţi cu sinceritate rară că acest argument merită a fi analizat extrem de serios de teologi. Dvs. scrieţi: ,,Regret că nu aparţin celor care ar putea să-l respingă cu un răspuns strict logic”. În ce mă priveşte, eu cred că nimeni nu ar putea să dea un răspuns pe jumătate satisfăcător la acel argument. Şi tonul său îmi pare a avea o semnificaţie întrucâtva mai înaltă. Dacă sfintele taine sunt valide în afara uneia Biserici a lui Hristos, dacă plinătatea vieţii bisericeşti în har nu este limitată la hotarele Bisericii, atunci există câteva Biserici şi nu semi-Biserici, atunci ar trebui renunţat la cel de-al nouălea articol din Crezul nostru.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848. Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni”, pct. 5.

[2] N.tr.: Bezpopovţii sunt o ramură a Bisericii de Rit Vechi, numiţi popular lipoveni, care au renunţat la a avea preoţi (după cum le arată şi numele, ‘fără preoţi’). A se vedea serialul nostru Litera omoară, iar Duhul face viu. Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii, în special episoadele I şi IV.

 

Episodul urmator