----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii (X)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Lupta cu împrăştierea [continuare]

3) Cum se biruieşte răspândirea minţii pricinuită de demoni ? La această întrebare Sfântul Vasilie cel Mare răspunde astfel: ,,Când diavolul începe să rânduiască vicleşugurile sale şi când se sileşte să aducă în cel ce se linişteşte şi petrece în tăcere, în liniştea sufletului său, gândurile sale precum săgeţile aprinse, căutând pe neaşteptate să-l înfierbânte şi să nască în el amintiri neîncetate şi obişnuinţă către acelea care cândva l-au atras, atunci cu bărbăţie şi cu luarea aminte încordată trebuie să îndepărtăm asemenea atacuri. Cu cât mai multă luare aminte şi veghere a trupului se cer nevoitorului, pe cât este el aplecat de loviturile asaltatorului”.

În acelaşi duh scrie Sfântul Nil Sinaitul: ,,Diavolul zavistuieşte pe omul care se roagă şi întrebuinţează orice viclenii ca să tulbure prin aceasta luarea lui aminte. El naşte neîncetat în amintirea lui gânduri despre felurite lucruri, iar prin trup pune în mişcare toate patimile ca să împiedice nevoinţa rugăciunii şi înălţarea la Dumnezeu”.

Examinând strategia puterilor întunecate, Sfântul Nil Sinaitul ne explică: ,,Când demonii văd că mintea cuiva are osârdie şi râvnă să se roage aşa cum trebuie, ei aduc gânduri despre ceva, de care chipurile ar avea nevoie şi aduc patima. Nu mult după aceasta, ei trezesc amintirea despre acelaşi lucru, aducând în minte cugetarea la el. Astfel, neaflând o rezolvare a ispitei, vin dosădirea şi scârba. După aceasta, când osârdnicul râvnitor al rugăciunii începe să se roage din nou, el îşi aduce aminte de cele cugetate şi de dezlegarea la care în zadar a aspirat. Aceasta o săvârşesc demonii ca să facă rugăciunea fără roadă”. Ca să se înlăture o asemenea primejdie, Sfântul Nil sfătuieşte: ,,Nevoieşte-te să faci mintea ta surdă şi mută şi atunci vei putea să te rogi aşa cum se cuvine”.

În cele din urmă, Sfântul Nil descrie răutatea diavolului împotriva râvnitorilor nevoinţei: ,,După ce întrebuinţează multe viclenii şi nu izbândeşte să împiedice rugăciunea cea cu osârdie, preavicleanul demon îşi slăbeşte asalturile, iar când cel care se roagă uită rugăciunea sa, el se răzbună. Ori îi înfierbântă mânia cu care nimiceşte acea minunată dispoziţie care se dobândeşte prin rugăciune, ori îl înfierbântă cu o oarecare patimă dobitocească şi astfel îşi bate joc de mintea lui” ... ,,Orice luptă pe care o duc împotriva noastră duhurile necurate nu se dă pentru nimic altceva, decât pentru rugăciunea cea duhovnicească. Pentru că aceasta este 048. Mestesugul rugaciunii Xlucrare potrivnică lor şi de nerăbdat, iar pentru noi este de folos şi mântuitoare. Pentru ce demonii doresc să trezească în noi patimi precum: plăcerea pântecelui, desfrânarea, iubirea de arginţi, mânia, reaua amintire şi altele ? Ca să îngreuneze mintea cu acestea şi să nu ne putem ruga aşa cum se cuvine. Căci patimile firii noastre neînţelepte, începând să se arate, nu îngăduie minţii să lucreze cu înţelepciune”.

Toate aceste observaţii l-au condus pe Sfântul Nil la următoarea concluzie duhovnicească: ,,După ce te-ai rugat aşa cum se cuvine, aşteaptă ceea ce nu se cuvine şi stai bărbăteşte păzindu-ţi roada ta. Încă de la început aceasta îţi este sarcina. Să lucrezi şi să păzeşti (potrivit Facerea 2, 15). Pentru aceasta, lucrând (asupra rugăciunii), să nu laşi fără pază pe acelea pe care le-ai dobândit cu trudă. Altfel nu vei avea nici un folos din rugăciune”.

În general, Sfinţii Părinţi sfătuiesc: când simţi în timpul rugăciunii că răspândirea ta, cât şi mişcările trupeşti şi preaputernice ale gândurilor păcătoase vin nu din grija de multe a sufletului tău, ci din zavistia demonilor, să nu te descurajezi şi să nu încetezi să te rogi ! Dimpotrivă, sporeşte luarea aminte în rugăciune, săvârşeşte lucrarea ta binecuvântată, însă păzeşte şi cele dobândite. Smereşte inima ta în convorbirea cu Dumnezeu, satură-te cu hrana părtăşiei cu Dumnezeu şi nu-ţi întoarce luarea aminte către demoni. Când te rogi cu osârdie, ei nu pot să se apropie de tine, deoarece pentru aceştia este de nerăbdat focul rugăciunii. Ia aminte doar la una: să nu-ţi pricinuieşti tu însuţi răspândirea. Căci răspândirea adusă de tine îţi va pricinui rele mult mai mari decât răspândirea venită de la demoni.

Semn sigur în această privinţă – că răspândirea este pricinuită de demoni şi nu vine de la tine – este neînvoirea ta cu gândurile care se împrăştie. Semn despre aceasta este încă lupta ta hotărâtă împotriva răspândirii gândurilor. Semn despre aceasta este şi durerea ta, faptul că scârbeşti prin rugăciunea ta necurată pe Dumnezeu. Demonii se năpustesc asupra ta, însă ei nu pot să rămână până la sfârşitul rugăciunii osârdnice celei împotrivitoare din partea ta. Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Dacă tu te rogi neîncetat Împăratului celui ceresc împotriva duşmanilor sufletului care se năpustesc asupra ta ... îndrăzneşte ! Nu-ţi va trebui prea multă nevoinţă. Vrăjmaşii tăi îndată se vor îndepărta de la tine pentru că aceste duhuri necurate nu doresc să primeşti prin rugăciune cununile luptei împotriva lor. Arşi de aceste rugăciuni ca de foc, ei vor fugi de la tine”.

Astfel, plăcuţii lui Dumnezeu au biruit răspândirea gândurilor. Tot astfel şi noi, asemănându-ne lor, să dobândim biruinţe în lupta pentru rugăciune cu mintea adunată.

 

 

Condiţii ca rugăciunea noastră să fie ascultată

Pentru ca rugăciunea noastră să fie ascultată trebuie neapărat ca ea să răspundă anumitor condiţii.

 

1. Prima dintre acestea este să o împlinim cu o credinţă sinceră în Dumnezeu. Dacă rugăciunea este o convorbire cu Ziditorul, este limpede că omul trebuie să aibă o raportare dreaptă la El, ca Dumnezeu personal, viu şi care aude rugăciunile noastre.

Mulţi, astăzi, când este vorba de credinţă, spun: ,,Noi nu contestăm faptul că există o Putere”. Însă cum este acea Putere ei nu-şi dau osteneala să afle. Această credinţă generală şi nedefinită în ceva neclar într-o asemenea Putere nu este nicicum îndeajuns ca să-l facă pe om un adevărat credincios şi să-l înveţe să se roage. Şi electricitatea este o putere, şi aceasta o mare putere în natură, însă cine se roagă la electricitate ? Şi cine aşteaptă să fie auzit de ea ?! Nu, credinţa noastră în Dumnezeu trebuie să fie luminoasă, limpede, dreaptă, dreptslăvitoare, adică aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură, atunci când ne insuflă că fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Doar credinţa, luminoasă, din inimă, dreaptă şi puternică într-un Dumnezeu în Treime ne aşază într-o vie părtăşie cu El, Făcătorul universului, Proniatorul oricărei făpturi şi Mântuitorul sufletelor noastre păcătoase. Fără o asemenea credinţă nu există o legătură cu Părintele nostru cel ceresc.

Şi dacă în lumea fizică un semnal al unui emiţător radio trimis dintr-un loc anume poate să se audă în aceeaşi clipă într-un alt colţ al globului pământesc, cu cât mai repede poate să ajungă rugăciunea până la Dumnezeu, cu condiţia ca ‘emiţătorul’ sufletului credincios să fie îndreptat în acea direcţie.

Multe pot să fie vătămările ‘aparatului’ nostru duhovnicesc de rugăciune. Însă cea mai primejdioasă dintre ele – şi chiar fatală – este îndoiala în credinţă. Dacă ea pătrunde în minte şi se sălăşluieşte în inimă, aceasta poate însemna sfârşitul rugăciunii. Dacă îndoiala rodeşte însă în necredinţă, atunci se tulbură pe deplin întreaga viaţă duhovnicească, încetează orice legătură cu Dumnezeu şi omul rămâne în întunericul îndepărtării de Dumnezeu. Pentru aceasta, omul trebuie să se păzească din destul de îndoială şi necredinţă. Înainte de rugăciune, el trebuie să izgonească din inima sa orice clătinare în credinţă, amintindu-şi că sămânţa îndoielii este semănată de diavol. Vrăjmaşul mântuirii noastre ne insuflă puţinătatea credinţei ori chiar necredinţa, ca să ne rupă de rugăciune. Deci dacă simţim că îndoiala s-a strecurat în mintea noastră, să ne frângem inima şi să spunem cuvintele: Crez, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24) şi atunci să începem să ne rugăm.

Sfântul Ioan de Kronstadt ne îndeamnă fierbinte să păşim cu grabă către rugăciune până ce nu am ajuns la ceaţa îndoielii: ,,Dacă nu ai credinţă tare şi plină de îndrăzneală în Cel Preabun, în Preaputernicul Dumnezeu, nu te grăbi să te rogi Lui ca să-ţi dăruiască vreun bine, altfel diavolul te va vătăma şi te va răni cu puţina credinţă ori cu necredinţa, spre a nu fi împlinită rugăciunea ta şi tu vei pleca de la faţa lui Dumnezeu ruşinat, umilit şi întunecat”.

În lupta cu îndoiala pot să ne ajute următoarele sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt:

a) noi ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască bunurile care există, pe care El le-a făcut pentru noi, pe care fie le-am pierdut, dacă le-am avut, fie putem să le primim, dacă nu le-am avut până acum, căci El este Ziditorul a toate şi ca un Domn Atotputernic poate să ne dea toate;

b) noi cerem lucruri cu putinţă, dar la Dumnezeu chiar cele cu neputinţă sunt cu putinţă. La aceasta, El este bun şi îndurător şi este gata să ne dea ceea ce cerem.

Sfântul Ioan de Kronstadt adaugă la bunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu şi înţelepciunea Lui, care poate, dăruind, să aleagă pentru noi acel bine care este mai bun şi mai potrivit stării noastre sufleteşti şi trupeşti.

,,Este rău – spune Sfântul Ioan de Kronstadt – dacă chiar în timpul rugăciunii inima ta se arată neputincioasă în credinţă şi nu rămâne în ea; atunci nu cugeta că vei primi acel lucru pentru care te rogi lui Dumnezeu; nu cugeta, deoarece tu L-ai scârbit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu dă darurile Sale celor care L-au scârbit. Domnul a spus: Şi toate, oricâte veţi cere întru rugăciune, crezând, veţi lua (Matei 21, 22); aceasta înseamnă că dacă cereţi fără credinţă, cu îndoială, nu veţi primi. Dar dacă aveţi credinţă şi nu vă îndoiţi – cum spune Domnul – puteţi să mutaţi chiar munţii din locul lor (potrivit Matei 21, 21) ... Astfel, orice om trebuie să ceară cu credinţă şi nicicum să se îndoiască, după cuvintele Sfântului Apostol Iacov: Să ceară cu credinţă, nimic îndoindu-se. Pentru că cel ce se îndoieşte, asemenea este cu valul mării care de vânturi se aruncă şi se învăluieşte. Ca să nu gândească omul acela că va lua ceva de la Domnul (Iacov 1, 6-7).

Inima care se îndoieşte că Dumnezeu poate să dea cele cerute este certată pentru îndoiala ei. Aceasta întru boală se topeşte şi este chinuită de îndoială ... Îndoiala este hulă împotriva lui Dumnezeu, ea este înşelare plină de cutezanţă a inimii ori a celui care s-a cuibărit în inimă, duhul minciunii, potrivnic duhului adevărului. Teme-te de aceasta ca de un şarpe plin de otravă ... Adu-ţi aminte că în timpul rugăciunii Dumnezeu aşteaptă de la tine un răspuns clar la întrebarea care se află în sufletul tău: crezi oare că poate să facă aceasta ? Da, trebuie să răspunzi din adâncul inimii tale: crez, Doamne (Marcu 9, 24). Şi atunci îţi va fi după credinţa ta”.

 

Episodul urmator