----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (IV)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
5
 
  • Starea Bisericii Romei – Cele trei facţiuni, adunările şi episcopii lor – Damas apelează la puterea împărătească împotriva lor – Indiferenţa lui Damas şi a altor episcopi apuseni faţă de ortodocşii din Răsărit – Petru al Alexandriei le face cunoscute nenorocirile din Biserica sa – Atrocităţile lui Valens – Sfântul Vasilie şi prigonitorii – Valens silit să-i respecte pe Sfinţii Vasilie şi Grigorie Teologul – Relaţiile lui Vasilie cu Biserica Armeniei şi alte Biserici răsăritene – El se plânge de apuseni – Epistolele sale către Petru al Alexandriei şi Eusebiu de Samosata – Epistola sa către Ambrozie al Milanului – Episcopatul lui Ambrozie – El îi ţine partea lui Damas – Sinodul de la Roma în favoarea lui Damas
  • Moartea lui Valentinian – Împăraţii Valentinian al II-lea şi Graţian – Decretele lui Graţian în favoarea scaunului Romei – Moartea lui Valens – Teodosie, împărat al Răsăritului – Epistola Sfântului Vasilie către Teodosie
  • Moartea lui Vasilie – Grigorie Teologul rosteşte panegiricul său – Viaţa lui Grigorie în singurătate – Epistolele sale – Grigorie Teologul este chemat la Constantinopol – Luptele lui împotriva arienilor – Maxim Cinicul hirotonit necanonic episcop al Constantinopolului – Sosirea lui Teodosie în acest oraş – Grigorie Teologul aclamat episcop al Constantinopolului – Convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic în acest oraş – Grigorie Teologul la Sinod – El părăseşte acest scaun – Urările sale de rămas bun – Istoria, hotărârile şi canoanele celui de-al II-lea Sinod Ecumenic

Anii 374-381

 

Partea a IV-a

Sfântul Grigorie nu venise în acest oraş pentru a fi episcop, ci pentru a apăra credinţa şi a-i îndruma pe credincioşi în alegerea unui întâistătător atunci când circumstanţele vor permite alegerea unuia. Prima sa grijă a fost de a-i abate pe credincioşi de la discuţiile religioase pe care erezia le făcuse la modă şi care răsunau fără încetare chiar în locurile publice, în mijlocul festinurilor şi sărbătorilor; femeile însele luau parte activă la acestea, şi nici fecioarele nu puteau să se abţină să nu discute despre taine. Se făcea din aceste discuţii ceva asemănător unei arte sau meserii; şi erau unii care făceau concursuri între ei.

Sfântul Grigorie i-a făcut pe credincioşi să înţeleagă că astfel de discursuri nu se cuveneau pentru toată lumea; că nu trebuiau ţinute oriunde, nici oricând, nici în faţa oricărui soi de persoane. Dar pentru ca să nu fie luat în seamă pentru intenţiile sale, el le-a expus credincioşilor dogma ortodoxă şi a răspuns la toate obiecţiile ereticilor în măreţele sale Discursuri teologice, despre care noi am vorbit anterior.

Discursurile sale nu au fost numai pentru credincioşii care-l ascultau; ereticii le citeau şi mulţi au fost uluiţi de elocvenţa şi logica care străluceau în ele, şi mai cu seamă de dragostea pe care marele orator o arăta faţă de oameni respingând erorile într-un mod imbatabil.

Dintre eretici, mulţi erau de bună credinţă, păcătuiau doar din neştiinţă, şi se arătau foarte credincioşi. Ei au vrut să-l asculte pe atletul ortodoxiei, şi au mărturisit dogma sănătoasă. Alţii se duceau să-l asculte pe Sfântul Grigorie din curiozitate; alţii, în fine, pentru a-l combate. Curând, auditoriul său a fost, spune el însuşi, asemenea unei mări agitate, în care se manifestau cele mai contradictorii sentimente.

La discursurile sale, Sfântul Grigorie adăuga exemplul celor mai austere virtuţi. El practica frugalitatea unui monah şi stătea departe de toate desfătările. Aproape întotdeauna închis în casa lui, el părea mereu trist şi nu era nici măcar supărat că era socotit puţin amabil în societate. I se reproşa că are o masă prea modestă, haine prea simple, o atitudine lipsită de măreţie. Grigorie nu era mişcat de aceste reproşuri şi nu se jena să-i critice pe episcopii care credeau că se pun în valoare prin fast, luxul veşmintelor şi delicateţea mesei lor. Cât despre el, lui îi plăcea să trăiască ca un adevărat filozof creştin. Îi plăcea să-şi petreacă noaptea rugându-se şi cântând psalmi cu câteva persoane evlavioase.

În mijlocul Constantinopolului, el ducea aceeaşi viaţă ca un chinovit din Tebaida, îndeplinindu-şi toate îndatoririle unui adevărat păstor.

Fanaticii ereziei nu i-au iertat atacurile şi succesele sale. Ei asmuţeau populaţia împotriva lui, care-l urmărea câteodată cu lovituri de pietre. Ei îmi plăteau cu aceste pietre, spune Grigorie, dogma sănătoasă pe care le-am adus-o, dar ei au avut grijă să nu le arunce cu prea multă iscusinţă şi să nu mă rănească decât în locuri unde loviturile nu erau mortale. În ajunul Sfintelor Paşti, ereticii s-au repezit către Biserica Anastasia în momentul în care acolo se săvârşeau sfintele taine. Ei au comis atrocităţi şi cele mai oribile profanări. Sfântul Grigorie a fost prins şi dus înaintea prefectului. Dar nevinovăţia sa era atât de răsunătoare, încât el a ieşit glorios din tribunal, şi fără să fi suferit nici un tratament rău.

Persecuţiile au fost curând oprite prin proclamarea lui Teodosie ca împărat. Grigorie era de un an la Constantinopol atunci când, botezat de episcopul Tesalonicului, Teodosie a dat faimosul edict prin care poruncea ca toţi cei care nu urmau dogma învăţată de Damas al Romei şi Petru al Alexandriei, să fie urmăriţi şi condamnaţi ca eretici. Acest decret, trimis special la Constantinopol, a făcut să adere la Biserica Ortodoxă toţi ambiţioşii care nu aveau altă credinţă decât cea care le era de folos să o mărturisească în exterior.

Circumstanţele l-au silit pe Sfântul Grigorie să se arate îngăduitor. Aproape toţi episcopii cedaseră, intraseră în comuniune cu alţi episcopi suspecţi sau îşi puseseră semnătura pe decrete pe care fuseseră siliţi să le retracteze. Nu era de mirare că un număr atât de mare de laici s-a lăsat descumpănit. Cum să-i deosebeşti pe cei care erau de bună credinţă de cei care mărturiseau o credinţă sau alta doar din ambiţie sau pentru alte interese ?

Cu toate acestea, dacă Grigorie era îngăduitor faţă de cei care greşiseră, el se arăta aspru în privinţa episcopilor cu credinţă rea care au luat locurile episcopilor legitimi sub Constanţiu şi Valens; care nu aveau nici o virtute episcopală; a căror viaţă se risipea în fast şi confort.

Noi vom reveni la aceste critici ale lui Grigorie şi le vom compara cu cele ale lui Ieronim şi Ioan Gură de Aur, atunci când vom prezenta lipsurile interne care afectau Biserica la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui de-al V-lea.

În timp ce Sfântul Grigorie lucra pentru a reînvia Biserica Ortodoxă a Constantinopolului, el s-a lăsat înşelat de un filozof din secta cinicilor pe nume Maxim. Deşi creştin, Maxim purta toga albă şi toiagul sectarilor lui Diogene. El era foarte neruşinat şi imoral; dar nu era mai puţin făţarnic, şi a ştiut atât de bine să se prefacă la Constantinopol încât Grigorie l-a primit în intimitatea sa şi l-a lăudat chiar în plină biserică.

Maxim nu venise la Constantinopol decât pentru a-i înşela pe credincioşi şi a face să fie ales episcop. El urzea intrigi cu episcopii egipteni, şi Petru al Alexandriei, care-i făcuse Sfântului Grigorie elogii atât de măreţe, s-a pronunţat împotriva lui şi a intrat în complot. Unii episcopi egipteni au sosit la Constantinopol şi au profitat de o boală a lui Grigorie pentru a ocupa în secret biserica în timpul nopţii. Acolo, în prezenţa câtorva marinari de pe vasul care-i adusese, ei l-au hirotonit pe Maxim episcop al Constantinopolului.

Ceremonia nu se terminase încă când preoţii lui Grigorie au intrat în biserică. Curând, tot oraşul ştia ce se petrecuse; au alergat la Biserica Anastasia; credincioşii erau profund mâhniţi; ereticii şi cei indiferenţi râdeau de înfăţişarea lui Maxim, care îşi păstrase părul său roşcat pentru a-i da un aer de adevărat cinic.

Întrerupţi în lucrarea lor, episcopii egipteni s-au dus să continue hirotonirea lor în casa unui cântăreţ din flaut în prezenţa câtorva indivizi rău famaţi. Ei au tăiat în cele din urmă faimosul păr al lui Maxim, şi Grigorie însuşi l-a luat peste picior pe această temă şi i-a spus că după o nenorocire atât de mare nu mai avea decât să se spânzure.

Ceea ce l-a mâhnit mai cu seamă pe Sfântul Grigorie a fost plecarea unui preot şi a câtorva credincioşi care s-au raliat intrusului Maxim. Dar numărul lor nu a fost mare, şi ortodocşii au fost atât de indignaţi de conduita lor şi de cea a episcopilor egipteni încât au vrut să-l silească pe Grigorie să accepte titlul de episcop al Constantinopolului, uzurpat de Maxim. Grigorie s-a folosit de toată elocvenţa sa şi a rugat poporul cu cea mai mare stăruinţă pentru a nu i se da acest titlu. El se gândea chiar să fugă, dar credincioşii l-au convins să rămână, făgăduind că nu-l vor sili să accepte titlul de episcop al Constantinopolului până la sosirea mai multor episcopi care erau în drum spre acest oraş.

Maxim şi episcopii egipteni alungaţi din Constantinopol s-au dus la Thessalonic pentru a cere sprijinul lui Teodosie. Dar acest prinţ i-a alungat cu dispreţ. Atunci ei s-au întors în Alexandria, şi Maxim a arătat o asemenea lipsă de respect faţă de episcopul Petru încât prefectul l-a alungat din oraş şi Petru a înţeles greşeala pe care a comis-o favorizând uzurparea scaunului lui Grigorie de un astfel de om. El i-a cerut iertare sfântului episcop, iar Grigorie nu şi-a mai amintit decât de virtuţile pe care Petru le vădise în chip strălucit.

Lucrurile erau în această stare la Constantinopol atunci când Teodosie a sosit în oraş la 24 noiembrie 380. Grigorie s-a prezentat înaintea lui, împăratul l-a îmbrăţişat, i-a vorbit cu bunătate şi l-a avertizat că poporul din Constantinopol a făcut pe lângă el astfel de cereri încât el nu poate să nu-l roage să accepte titlul de episcop al acestui oraş. Grigorie nu a îndrăznit să refuze, deşi întrevedea dificultăţile pe care le-ar fi avut de depăşit.

Teodosie l-a întrebat pe episcopul arian Demofil dacă vroia să adere la credinţa de la Niceea, iar acesta a răspuns că nu consimte cu nici un preţ. Atunci împăratul i-a poruncit să dea toate bisericile ortodocşilor. Această ştire i-a tulburat profund pe arieni, obişnuiţi de atât de mult timp să domine. Bărbaţi, femei, copii s-au răspândit pe străzi plângând şi cerând cu strigăte mari bisericile lor. Pentru a menţine ordinea, Teodosie a plasat soldaţi în jurul bisericilor şi a apărut curând cu Sfântul Grigorie stând alături de el. Sfântul episcop era atât de slab, încât abia respira. Atunci când a intrat în biserică, mulţimea l-a aclamat cerând ca el să fie episcop. Neavând puterea de a se face auzit, unul dintre preoţii săi a spus, în numele său, că nu trebuia pentru moment decât să-I mulţumească lui Dumnezeu, iar restul va veni la timpul său. Teodosie nu a putut decât să admire o asemenea modestie, şi întreg poporul nu s-a mai gândit în acea zi decât să-L laude pe Dumnezeu pentru biruinţa adevărului.

În ciuda furiei lor, arienii nu au îndrăznit să se revolte şi bisericile au fost date ortodocşilor fără să se verse o picătură de sânge. Cât despre ei, ei puseseră stăpânire altădată pe biserici omorând multe mii de credincioşi.

Stăruinţele au continuat pe lângă Grigorie pentru a accepta în cele din urmă titlul de episcop al Constantinopolului; i se dădea chiar acest titlu, dar el îl socotea nelegitim atâta vreme cât nu i-l acordaseră episcopii.

Noi am văzut că el vroia să aştepte sosirea episcopilor care veneau la Constantinopol pentru marele sinod care trebuia să aibă loc acolo în anul 381. Încă de la urcarea sa pe tron, Teodosie concepuse proiectul de a convoca un sinod pentru a pune capăt tuturor discuţiilor care tulburau Răsăritul.

În anul 380, el a trimis scrisorile pentru convocarea acestuia şi episcopii au plecat de îndată către Constantinopol[1]. Episcopii arieni au fost de asemenea convocaţi, ca cei ortodocşi. Ei au fost la sinod în număr de 36; cei ortodocşi au fost în număr de 150.

Toţi s-au dus întâi la palatul lui Teodosie, care le-a adresat cele mai binevoitoare cuvinte[2] şi i-a rugat, cu sentimentele unui fiu pentru părinţii săi în credinţă, să se ocupe în mod activ de chestiunile care vor fi supuse deliberării lor.

Primele sesiuni ale sinodului au fost prezidate de Meletie al Antiohiei[3]. S-au ocupat întâi de alegerea unui episcop pentru scaunul Constantinopolului. Hirotonia nelegitimă a lui Maxim a fost anulată, şi Grigorie a fost rugat să accepte titlul pe care întregul oraş i-l oferea. El fusese numit episcop al Sasimei şi dreptul canonic interzicea mutarea de pe scaun pe altul. Dar el nu a putut să ocupe scaunul pentru care îl hirotonise Sfântul Vasilie şi care a fost ocupat de un alt episcop, hirotonit de Antim. Prin urmare, nu se putea spune că el îşi schimba realmente scaunul. În plus, legea era pur ecleziastică şi un Sinod Ecumenic putea, într-o circumstanţă particulară, să nu o aplice.

Grigorie a cedat rugăminţilor episcopilor şi a fost de atunci episcopul legitim al Constantinopolului.

Meletie, care l-a binecuvântat în ziua în care s-a urcat pe scaunul oraşului imperial al Răsăritului, a murit la puţin timp după aceea. Moartea sa a constituit o durere adâncă, mai cu seamă pentru Grigorie care moştenise sentimentele marelui Vasilie pentru sfântul episcop al Antiohiei. Trupul Sfântului Meletie a fost îmbălsămat, învelit în in şi mătase şi depus în Biserica Sfinţilor Apostoli, aşteptând să fie transportat la Constantinopol. I s-au făcut funeralii fastuoase; o mulţime imensă a asistat la ele şi corurile cântau psalmi în mai multe limbi. Episcopii cei mai elocvenţi din sinod au rostit elogiul său funebru[4]. În timpul ceremoniilor s-au pus pânze albe pe chipul sfântului episcop şi s-au împărţit poporului care le păstra cu respect, în memoria unui sfânt care, spunea Sfântul Grigorie de Nyssa, era în cer, rugându-se pentru Biserică şi neştiinţele poporului lui Dumnezeu.

Se putea crede că moartea lui Meletie va pune capăt schismei din Antiohia. Într-adevăr, Paulin era ortodox ca Meletie, şi toată lumea îl cinstea pentru marea sa virtute. Cei mai apropiaţi prieteni ai lui Meletie şi în special Grigorie Teologul îl respectau pe Paulin şi ar fi vrut ca el să fie recunoscut universal ca episcop legitim de către toţi ortodocşii.

Cu câtva timp înainte de sinod, Paulin[5] a refuzat să se înţeleagă cu Meletie sub pretextul că el fusese hirotonit de arieni şi Meletie însuşi îl condamnase pe Paulin. De aici lupte foarte aprinse în urma cărora ar fi fost făcut acest acord între preoţii celor două tabere: la moartea unuia dintre cei doi episcopi, toţi ortodocşii să-l recunoască pe cel care a rămas în viaţă ca episcop legitim. Preoţii se angajau chiar să refuze episcopatul dacă le-ar fi fost oferit. Printre ei era Flavian. Numai câţiva luchiferieni, ataşaţi de Paulin, au refuzat să fie de acord cu acest compromis.

Mai mulţi episcopi ai Sinodului de la Constantinopol nu au recunocut legitimitatea unui astfel de acord; Grigorie îi caracterizează numindu-i turbulenţi şi răuvoitori[6].

În calitatea sa de episcop al Constantinopolului, Sfântul Grigorie a prezidat sinodul după moartea lui Meletie. El a lăsat ca discuţiile să aibă loc liber între cei care se opuneau lui Paulin şi cei care erau călăuziţi de iubirea pentru pace. El a luat cuvântul la sfârşit, s-a pronunţat în favoarea lui Paulin şi s-a exprimat astfel[7]:

,,Iubiţii mei, mi se pare că voi nu examinaţi lucrurile în acelaşi mod şi nu judecaţi rezonabil când vorbiţi despre adevăratul motiv care trebuie să conducă discuţiile noastre. Într-adevăr, voi nu ţineţi cont decât de un oraş; aceasta dă luptei mai multă ardoare şi pentru continuarea acestei lupte voi contaţi pe punerea mâinilor pe care o voi face noului ales. Eu am gânduri mai înalte pe care voi nu aţi putea să le găsiţi greşite. Aruncaţi-vă ochii asupra acestui vast univers stropit de râurile de sânge scump al lui Dumnezeu, care a pătimit în trup de om, care S-a jertfit pentru a fi preţul libertăţii noastre; stropit încă de sângele altor victime. Să presupunem că universul ar fi împărţit din cauza a doi îngeri. Cei care sunt în chestiune (eu o spun cu regret) nu sunt vrednici de acest nume; şi dacă ar fi doi îngeri, nu ar trebui să dea ocazia unei lupte atât de deplorabile.

În timp ce dumnezeiescul episcop Meletie era în mijlocul nostru şi noi nu ştiam cum să-i facem pe apuseni să-l recunoască, din cauza vechii lor iritări, putea părea că noi ignorăm nedreptăţile lor cu atât mai mult cu cât ei se pretindeau apărătorii canoanelor. Un om blând este un leac contra mâniei şi dobândeşte încrederea cuiva părând că ignoră nedreptăţile sale. Dar astăzi, când furtuna s-a potolit şi Dumnezeu ne-a dat pacea, ce trebuie să facem ?

Ascultaţi cuvintele mele; ele sunt prudente şi valorează mai mult decât acelea ale oarecăror episcopi tineri. Eu cred că cel pe care trebuie să-l lăsăm pe scaunul Antiohiei este cel care-l ocupă acum. Ce rău ar fi dacă noi l-am plânge puţin mai mult timp pe cel pe care l-am pierdut ? Bătrâneţea celuilalt va pune curând capăt luptei; este cea mai bună ieşire pe care ne-am putea-o dori. Paulin va muri curând şi, potrivit dorinţelor sale, sufletul său se va întoarce la Cel care i l-a dat. Atunci, printr-un consimţământ comun al poporului şi episcopilor şi cu insuflarea Sfântului Duh noi vom da un episcop acestui ilustru scaun.

Prin acest mijloc noi ni-i vom apropia pe străini; căci eu văd că Apusul este considerat străin; şi noi vom aduce pacea într-un mare oraş şi unui mare popor”.

Grigorie face apoi apel la înţelegere şi încheie spunând că dacă s-ar putea crede că vorbeşte astfel în propriul său interes, el ar fi fericit să părăsească scaunul episcopal pentru a se retrage în singurătate, obiectul dorinţelor sale statornice.

De îndată ce a terminat de vorbit, episcopii tineri care provocaseră discuţia au început să flecărească ca nişte gaiţe şi să bâzâie ca nişte viespi. Bătrânii cinstiţi care alcătuiau adunarea, în loc să-i pedepsească, s-au lăsat antrenaţi de opinia lor. Principalul lor argument era că Răsăritul trebuia să biruiască Apusul. Biserica Apuseană îl recunoscuse pe Paulin; Răsăritul nu trebuia deci să-l recunoască.

Sfântul Grigorie condamnă pe bună dreptate acest motiv ridicol şi se miră că cei mai buni episcopi au cedat în faţa câtorva tineri fără creier în această problemă. Sinodul l-a numit episcop al Antiohiei pe Flavian şi tot oraşul, cu excepţia micii turme a lui Paulin, a aderat la această alegere. Atunci Grigorie a părăsit adunarea şi a anunţat că va renunţa la scaunul său. L-au rugat să rămână acolo în interesul credinţei, când episcopii egipteni şi macedonieni au sosit la sinod[8]. Grigorie a fost fericit să-i vadă sosind pe adversarii cu dinţi de mistreţ, chip sălbatic şi ochi scânteietori. El spera că ei îl vor elibera dintr-un scaun pe care nu-l acceptase decât cu regret.

Printre egipteni se aflau fără îndoială episcopii care veniseră la Constantinopol pentru a-l hirotoni pe Maxim Cinicul. Ei nu-şi schimbaseră opinia, ca episcopul Petru, în legătură cu acest intrigant; episcopul Alexandriei, care era în fruntea lor, Timotei, fratele lui Petru, era partizan declarat al lui Maxim şi apolinarist[9]; prin urmare, el nu era dispus să se despartă de sufraganţii săi pentru o chestiune personală. Macedonienii fuseseră preveniţi în ce-l priveşte pe Grigorie de Damas, episcopul Romei, care-şi ascundea antipatia faţă de acest mare bărbat sub frumoasele aparenţe ale legalităţii. După el[10], nu era permis transferul unui episcop de pe un scaun pe altul. Dar adevăratul său motiv era că nu-l iubea pe prietenul apropiat al acelui Vasilie care înfierase fastul şi orgoliul episcopului Romei. Grigorie îşi permitea aceleaşi critici ca prietenul său.

Sinodul a fost foarte agitat în legătură cu demisia lui Grigorie. Mânia era mai puternică decât raţiunea; s-a făcut apel la legi care nu-l priveau deloc pe marele episcop; nu se ştia nici măcar cine-l aşezase pe locul său; dar ei vroiau să fie nesuferiţi cu cei care-l aleseseră şi care alcătuiau partea cea mai cinstită a adunării[11]. Printre ei[12] se numărau Eladie, succesorul Sfântului Vasilie cel Mare pe scaunul Cezareei; Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta, fraţii aceluiaşi Vasilie; Amfilohie al Iconiei, Optim al Antiohiei din Pisidia, Diodor de Tars, Pelaghie al Laodiceei, Evloghie al Edessei, Acachie de Bereea în Siria, Isidor de Cyr, Chiril al Ierusalimului şi nepotul său, Ghelasie al Cezareei Palestinei. Cea mai mare parte a acestor episcopi sunt cinstiţi ca sfinţi de Bisericile Răsăritului şi Apusului. Ei se ţineau departe de egipteni, duşmani declaraţi ai lui Grigorie, şi s-au reunit sub preşedinţia acestui preacinstit episcop.

Dar Grigorie nu ţinea într-atât la scaunul său pentru a fi un subiect de dezbinare. De aceea el i-a convins chiar pe prietenii săi să-l părăsească şi să se înţeleagă cu ceilalţi episcopi pentru a-i alege ca succesor un om recomandabil prin virtuţile sale. În prezenţa tuturor episcopilor, el a ţinut această cuvântare[13]: ,,O, voi, pe care Dumnezeu v-a adunat pentru a lucra spre slava Sa, nu ţineţi prea mult cont de ce mă priveşte şi ocupaţi-vă de lucruri mult mai importante. Eu voi fi Iona; aruncaţi-mă în mare pentru a salva corabia. Cu toate că, în realitate, eu nu aş putea fi cauza furtunii, aruncaţi-mă afară, eu voi găsi ospitalitate undeva. Fiţi măcar de acord asupra acestui punct. Împotriva voinţei mele am fost pus pe acest scaun; voi fi fericit să-l părăsesc. Doar de Tine, Treimea mea, mă preocup ! Cât aş vrea să văd în acest scaun o gură închinată apărării tale ! Iar voi, membri ai acestei adunări, primiţi urările mele de rămas bun şi amintiţi-vă de lucrările mele”.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 6; Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VIII-a, c. 5.

   [2] Teodoret (cartea a V-a, c. 6 şi 7) relatează un fapt extraordinar referitor la Sfântul Meletie al Antiohiei. Teodosie ar fi văzut în vis că el îi vestea tronul Imperiului Răsăritului. El nu-l văzuse niciodată pe episcopul Antiohiei, dar trăsăturile celui pe care-l văzuse în vis i-au rămas gravate în imaginaţie. Atunci când episcopii s-au prezentat la palat, el a interzis să-i fie arătat Meletie; dar el l-a recunoscut de îndată, şi după ce l-a privit cu evlavie, l-a sărutat pe ochi, pe gură, pe piept, pe cap şi pe mâna dreaptă care l-a încoronat împărat.

   [3] Se ştie că Meletie nu era în comuniune cu episcopul Romei, care nu-l recunoştea decât pe Paulin ca episcop ortodox al Antiohiei.

   Teologii latini au pretins că Damas, episcopul Romei, a convocat sinodul, dar această aserţiune este atât de falsă încât alţi teologi mai instruiţi şi mai sinceri au mărturisit că Damas nu a făcut nimic pentru convocarea sa. Printre aceştia din urmă, noi îi vom cita pe Tillemont (Mem. Eccl., tomul IX, Viaţa Sfântului Grigorie, art. 69); Hefele (Histoire des conciles, cartea a VII-a, § 95). Pentru a face să se creadă că episcopul Romei a convocat sinodul şi că el l-a prezidat prin legaţii săi, falsificatorii latini au dat ca fiind a Sinodului Ecumenic din 381 o epistolă a unui alt Sinod de la Constantinopol unde se spune că acest sinod a fost reunit la rugămintea lui Damas. Noi vom da mai târziu această epistolă după Teodoret (Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 9). Se găseşte în actele celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic că împăratul Teodosie şi Damas s-au opus macedonianismului, şi că Grigorie Teologul şi Nectarie, succesorul său, au convocat împotriva lor Sinodul de la Constantinopol; dar acest text nu dovedeşte nimic în favoarea convocării de către Damas, dimpotrivă. Grigorie şi Nectarie nu au convocat sinodul, ci l-au prezidat; aceasta a vrut să spună cel de-al VI-lea Sinod.

   Pentru a dovedi că Sinodul a fost prezidat prin legaţi de Damas, s-au fabricat acte în care s-au desemnat ca legaţi Paschasinus, Lucentius şi Bonifacius. Falsificatorul nu a fost abil, deoarece cele trei personaje nu au fost legaţii episcopului Romei decât 70 ani mai târziu, la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic.

   Damas ştia că sinodul a fost convocat; dar el nu vorbeşte despre el decât ca despre o adunare în care el nu avea nici un amestec (Damas, Epist. V, ad Aschol.).

   [4] Nu mai deţinem decât cuvântarea Sfântului Grigorie de Nyssa. A se vedea această cuvântare şi Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, de la versetul 1572 la 1582.

   [5] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 5; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 3.

   [6] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1584.

   [7] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1591 şi urm..

   [8] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1800 şi urm..

   [9] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8; Damas, Epist. VII, ad oriental episcop.

   [10] Damas, Epist. V şi VI ad Aschol.

   [11] Sfântul Grigorie Teologul, loc. cit.

   [12] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [13] Sfântul Grigorie Teologul, Carmina 1 de seipso, versetul 1828 şi urm..

 

Episodul urmator