----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (III)

de ieromonah Serafim Rose

 

Partea a II-a

I. Problema adevărului [continuare]

Prin urmare, logica ne poate duce până aici: negarea sau punerea la îndoială a adevărului absolut conduce – dacă cineva este consecvent şi onest – în abisul solipsismului şi iraţionalului; singura poziţie care nu implică contradicţii logice este afirmarea unui adevăr absolut care susţine şi protejează toate adevărurile mai mici; şi acest adevăr absolut nu poate fi atins prin mijloace umane, relative. În acest punct logica ne părăseşte şi noi trebuie să intrăm într-un univers cu totul diferit al discursului dacă vrem să înaintăm. Una este să afirmi că nu există nici o barieră logică în afirmarea adevărului absolut şi cu totul altceva este să-l afirmi efectiv. O asemenea afirmaţie nu se poate baza decât pe o singură sursă; problema adevărului trebuie să vină la finalul problemei Revelaţiei.

Mintea critică ezită în acest punct. Trebuie să căutăm în exterior ceea ce nu putem atinge prin puterea noastră fără ajutorul nimănui ? Aceasta este o lovitură dată mândriei – îndeosebi acelei mândrii care trece astăzi drept „modestie” ştiinţifică care „se aşază în faţa faptului ca un copil mic” şi totuşi refuză să accepte orice arbitru al faptului în afara raţiunii omeneşti mândre. Cu toate acestea, există o revelaţie aparte – Revelaţia dumnezeiască, Revelaţia creştină – pe care raţionalistul o respinge atât de mult; el nu neagă alte revelaţii.

Într-adevăr, omul care nu acceptă pe deplin şi în mod conştient o învăţătură coerentă a adevărului ca cea pe care o oferă Revelaţia creştină este silit – dacă are vreo pretenţie de a cunoaşte ceva – să caute o asemenea învăţătură altundeva; aceasta a fost calea filozofiei moderne, care a sfârşit în obscuritate şi confuzie deoarece nu ar accepta niciodată cu sinceritate faptul că ea nu poate oferi ceea ce poate fi dat numai din exterior. Orbirea şi confuzia filozofilor moderni cu privire la principiile primordiale şi dimensiunea absolutului au fost consecinţa directă a presupunerii lor iniţiale: inexistenţa Revelaţiei; fiindcă această presupunere i-a orbit efectiv pe oameni la lumina soarelui şi a făcut obscur tot ceea ce fusese odinioară limpede la lumina lui.

Pentru cel care orbecăie în acest întuneric există o singură cale, dacă nu va fi tămăduit de orbirea sa; şi aceasta este să caute puţină lumină în mijlocul întunericului de aici de jos. Mulţi aleargă la lumânarea pâlpâitoare a „bunului simţ” şi a vieţii convenţionale şi acceptă – deoarece trebuie să meargă înainte cumva – opiniile curente ale cercurilor sociale şi intelectuale din care fac parte. Dar mulţi alţii, găsind această lumină prea slabă, se îngrămădesc în jurul lanternelor magice care proiectează imagini multicolore, înşelătoare, care sunt cel puţin năucitoare; ei devin adepţii acestui sau acelui curent politic, religios sau artistic pe care ,,duhul veacului” le-a aruncat în joc. În realitate, nimeni nu trăieşte decât prin lumina unei revelaţii, fie că ea este adevărată sau falsă, fie că slujeşte la a lumina sau a umbri. Cel ce nu trăieşte prin Revelaţia creştină trebuie să trăiască printr-o revelaţie falsă; şi toate revelaţiile false duc în iad.

Am început această explorare cu întrebarea logică: ,,Ce este adevărul ?” Această întrebare poate – şi trebuie – să fie formulată dintr-un punct de vedere cu totul diferit. Scepticul Pilat a pus întrebarea, cu toate că nu cu seriozitate; ironic pentru el, el L-a întrebat pe Însuşi Adevărul. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine (Ioan 14, 6).

Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 32). Adevărul în acest sens, Adevărul care dăruieşte viaţă veşnică şi libertate, nu poate fi dobândit prin mijloace omeneşti; poate fi doar revelat de sus de Cel care are puterea de a face aceasta.

Calea către acest Adevăr este una îngustă, şi cei mai mulţi oameni – deoarece călătoresc pe calea cea ,,largă” – o pierd. Cu toate acestea, nu există om – fiindcă aşa l-a creat pe om Dumnezeu, care este Adevărul – care să nu caute acest Adevăr. În capitolele următoare, noi vom examina multe absoluturi false, zei falşi pe care oamenii i-au născocit şi s-au închinat la ei în epoca noastră idolatră; şi vom descoperi că ceea ce este probabil cel mai frapant cu privire la ele este că fiecare dintre ele, departe de a fi o ,,nouă revelaţie”, este o diluare, o distorsionare, o pervertire sau o parodie a Unicului Adevăr către care oamenii nu pot decât să năzuiască chiar în greşeala şi blasfemia şi mândria lor.

Noţiunea de Revelaţie dumnezeiască a fost discreditată întru totul de cei care trebuie să se supună poruncilor „duhului veacului”; dar este cu neputinţă a stinge setea de adevăr pe care Dumnezeu a sădit-o în om pentru a-l conduce la El, şi care poate fi satisfăcută doar prin acceptarea Revelaţiei Sale. Până şi cei care se declară satisfăcuţi cu adevărurile „relative” şi se consideră prea „sofisticaţi” sau „oneşti” sau chiar ,,smeriţi” pentru a urmări absolutul – până şi ei obosesc, în cele din urmă, să se hrănească cu picanteriile nesatisfăcătoare la care ei înşişi s-au limitat în mod arbitrar, şi tânjesc după o hrană mai substanţială.

Însă, întreaga hrană a Adevărului creştin este accesibilă doar prin credinţă; şi principalul obstacol pentru o asemenea credinţă nu este logica, aşa cum susţine opinia modernă facilă, ci o altă credinţă, opusă. Noi am văzut într-adevăr că logica nu poate tăgădui adevărul absolut fără să nu se tăgăduiască pe sine, logica care se instituie împotriva Revelaţiei creştine este doar slujnica altei ,,revelaţii”, a unui ,,adevăr absolut” fals, anume nihilismul.

În paginile următoare noi vom caracteriza ca „nihilişti” oameni care, după câte se pare, au vederi foarte diferite: umanişti, sceptici, revoluţionari de toate nuanţele, artişti şi filozofi din şcoli variate; dar ei sunt uniţi într-o misiune comună. Fie în ,,criticismul” pozitivist al adevărurilor şi instituţiilor creştine, în violenţa revoluţionară împotriva Vechii Ordini, în viziunile apocaliptice ale distrugerii universale şi începutul unui paradis pe pământ, fie în strădaniile ştiinţifice obiective în scopul unei „vieţi mai bune” în această lume – presupunerea tacită fiind că nu există o altă lume –, ţelul lor este acelaşi: anihilarea Revelaţiei dumnezeieşti şi pregătirea lumii pentru o nouă ordine în care nu va fi nici o urmă a „vechiului” mod de a privi lucrurile, în care Omul va fi singurul dumnezeu care există.

 

II. Etapele dialecticii nihiliste

Mentalitatea nihilistă, în unitatea scopului ei fundamental, este singulară; dar această mentalitate se manifestă în fenomene la fel de diverse ca firile oamenilor care o împărtăşesc. Cauza nihilistă singulară este promovată astfel pe mai multe fronturi deodată, şi duşmanii ei sunt zăpăciţi şi înşelaţi de această tactică eficientă. Dar pentru observatorul atent, fenomenele nihiliste se reduc la 3 sau 4 tipuri principale, şi aceste tipuri sunt legate în continuare unele de altele ca etape într-un proces care poate fi numit dialectica nihilistă. O etapă a nihilismului se opune alteia, nu pentru a o combate efectiv, ci pentru a integra erorile ei în propriul program şi a duce omenirea încă un pas pe calea către abisul care se află la capătul oricărui nihilism.

Negreşit, argumentele fiecărei etape sunt adeseori eficiente în a arăta anumite deficienţe evidente ale unei etape precedente sau ulterioare; dar nici un criticism nu a fost vreodată îndeajuns de radical încât să atingă erorile comune tuturor etapelor, şi adevărurile parţiale care sunt prezente, după cum se ştie, în toate formele de nihilism sunt, în sfârşit, doar tactici pentru a-i ademeni pe oameni către marea minciună care se află la baza tuturor.

Etapele care vor fi descrise în paginile următoare nu trebuie înţelese doar cronologic, cu toate că în sensul cel mai exact ele sunt de fapt un soi de cronică a dezvoltării mentalităţii nihiliste din vremea eşuării experimentului nihilist al Revoluţiei Franceze până la înălţarea şi căderea celor din urmă şi celor mai explicite manifestări nihiliste ale Revoluţiei, naţional-socialismul. Astfel, cele două decenii dinaintea şi cele două decenii de după mijlocul secolului XIX [adică, anii 1830-1870] pot fi văzute ca apogeul prestigiului şi influenţei liberale, iar J.S. Mill[1] ca liberalul tipic; epoca realismului ocupă probabil ultima jumătate a secolului şi este ilustrată pe de o parte de gânditorii socialişti, pe de altă parte de filozofii şi popularizatorii (ar trebui să-i numim mai degrabă „exploatatorii”) ştiinţei; vitalismul, sub formele simbolismului, ocultismului, expresionismului artistic şi feluritelor filozofii evoluţioniste şi ,,mistice”, este cel mai semnificativ curent subteran intelectual care se întinde pe o jumătate de secol, începând cu 1875; şi nihilismul distrugerii, deşi rădăcinile sale intelectuale sunt înfipte adânc în secolul anterior, duce la o concluzie importantă, atât în ordinea publică, cât şi în multe domenii particulare, întregul veac şi un sfert de dezvoltare nihilistă cu epoca concentrată a distrugerii în anii 1914-1945.

Se va remarca că aceste perioade se suprapun, deoarece nihilismul se maturizează cu o viteză diferită la popoare diferite şi indivizi diferiţi; în realitate, suprapunerea este considerabil mai mare decât poate sugera schema noastră simplă, într-atât de mare încât reprezentanţii fiecărei etape pot fi regăsiţi în fiecare perioadă, şi toţi există chiar astăzi în contemporaneitate. Ceea ce este adevărat cu privire la perioadele istorice este adevărat de asemenea cu privire la indivizi; nu există nihilist ,,pur” în nici o etapă, fiecare temperament predominant nihilist fiind o combinaţie a cel puţin două etape.

Mai mult, dacă epoca de la Revoluţia Franceză încoace este prima în care nihilismul a jucat rolul central, fiecare din etapele sale a fost reprezentată în secolele anterioare. De exemplu, liberalismul este un produs derivat direct din umanismul Renaşterii; realismul a constituit un aspect important al Reformei protestante, ca şi al Iluminismului francez; un soi de vitalism a apărut în ocultismul Renaşterii şi Iluminismului şi din nou în romantism; şi nihilismul distrugerii, deşi nicicând atât de profund precum a fost în ultimul secol, a existat ca o tentaţie pentru anumiţi gânditori extremişti în întreaga epocă modernă.

Dar, cu aceste rezerve, schema noastră poate fi acceptată cel puţin ca o aproximare a ceea ce a fost un proces istoric şi psihologic incontestabil. Prin urmare, haideţi să începem investigarea etapelor acestui proces, a dialecticii nihiliste, încercând să le evaluăm în lumina clară a Adevărului creştin ortodox pe care – dacă avem dreptate – ele vor să-l umbrească şi să-l tăgăduiască. În această secţiune nu vom încerca nimic mai mult decât să descriem aceste etape şi să arătăm, raportându-ne la definiţia nihilismului pe care am adoptat-o, în ce privinţă ele pot fi caracterizate ca fiind nihiliste.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] John Stuart Mill (1806-1873), filozof şi economist britanic. J.S. Mill este cel mai bine cunoscut pentru lucrările sale politice şi morale, în special Despre libertate (1859), care susţinea importanţa individualităţii, şi Utilitarianismul (1861).