----------------

 

Carti in site

 

--------------------

DOCUMENTE ALE BISERICII

Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică

- Rezumat al referatului prezentat de delegaţia Bisericii Ortodoxe Române -

 

Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948

 

Mişcarea ecumenistă este o lucrare de largi proporţii pentru apropierea şi unirea Bisericilor creştine. Este un fenomen religios unic în analele creştinismului. Unic nu numai prin esenţa lui şi prin scopurile propuse, dar mai ales prin continuitatea lui. El are până acum trei decade de activitate constantă şi variată, sub forma amplă de astăzi, şi mai mult de 100 de ani de la primele lui începuturi.

Mişcarea ecumenistă sau ecumenică este, în momentul de faţă, sinteza a trei curente care o reduc la două aspecte esenţiale: unul practic şi altul dogmatic. Curentele sunt: 1. Alianţa mondială pentru promovarea prieteniei internaţionale cu ajutorul Bisericii; 2. Creştinismul practic (Life and Work); 3. Credinţă şi Organizare (Faith and Order). După Congresul de la Edimburg, în 1937, toate aceste curente s-au contopit într-o singură organizaţie, condusă de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, care şi-a dat forma definitivă în august-septembrie 1948, la Amsterdam.

Ecumenismul ia naştere pe la jumătatea veacului trecut în America şi Anglia. Orizontul ecumenist, la aceste popoare, se explică printr-o conştiinţă puternică a vieţii creştine, dar şi prin imperialismul ţărilor anglo-saxone.

Creştinismul practic şi-a lămurit programul şi tendinţele la Congresele de la Stockholm (1925), Oxford (1937) şi Edimburg (1937). Mişcarea ecumenistă este îmbrăţişată de vechii catolici, de protestanţi, în frunte cu Biserica Anglicană, şi de o bună parte din ortodocşi. Ea nu este împărtăşită de Biserica Romană, care îşi organizează încă de mult un ecumenism al ei.

Ecumenismul creştin nu este o iniţiativă exclusiv protestantă. Paralele cu această iniţiativă protestantă şi desigur nu străină de ea, apare iniţiativa Bisericii Ortodoxe. La începutul veacului nostru, în 1902, patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea, printr-o enciclică patriarhală şi sinodală, întreabă Bisericile Ortodoxe asupra relaţiilor de prezent şi viitor cu protestantismul şi catolicismul[1].

La această enciclică au răspuns Bisericile Ierusalimului, Greciei, României, Serbiei şi Muntenegrului, exprimându-şi dorinţa fierbinte pentru unire[2].

După primul război mondial, mişcarea ecumenistă se intensifică şi evoluează spre forma pe care o va lua în 1948. Ea încearcă, fără succes, să prevină cel de-al doilea război mondial.

Patriarhia Constantinopolului este cea dintâi care a arătat nevoia unirii Bisericilor, propunând colaborarea lor pe teren practic şi moral.

Această colaborare urma să pregătească unirea dogmatică. În şedinţa din 10 ianuarie 1919, a sinodului patriarhal, Dorotei, mitropolit de Brusa şi locţiitor al scaunului ecumenic[3], făcea această propunere: ,,Socotesc că este momentul ca Biserica Ortodoxă să cerceteze cu atenţie şi unirea Bisericilor creştine împărţite. Să se facă această cercetare îndeosebi împreună cu anglicanii, vechii catolici şi Biserica Armeană ... Mesajul şi porunca pline de înţeles pentru studierea problemei apropierii şi unirii diferitelor confesiuni creştine în vederea elaborării unirii Bisericilor, se cuvin să purceadă de la marea Biserică răsăriteană a Constantinopolului”.

Propunerea a fost acceptată. În ianuarie 1920, Patriarhia Ecumenică trimitea către toate Bisericile creştine mesajul istoric[4] prin care se propunea elaborarea unirii Bisericilor pe teren practic şi moral. Erau fixate următoarele scopuri:

 

1. Unirea în domeniul calendarului;

2. Schimb de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor sărbători şi a altor întâmplări;

3. Legături canonice cu toţi conducătorii Bisericilor rezidând în acelaşi loc;

4. Legături între şcolile teologice şi teologi, şi schimburi de periodice şi de lucrări religioase;

5. Convocarea de congrese creştine mondiale pentru studierea problemelor privitoare la deosebirile generale şi în special pentru cercetarea diferenţelor dogmatice; redactarea de studii ştiinţifice în această privinţă;

6. Venerarea reciprocă a tradiţiilor sfinte;

7. Îngroparea creştinilor morţi în Biserici care nu erau ale lor;

8. Problema căsătoriilor mixte;

9. Întărirea reciprocă prin fapte pioase pentru înviorarea sentimentului religios;

10. Abolirea prozelitismului.

 

Dacă la această iniţiativă adăugăm şi vizitele pe care ierarhii şi teologii anglicani le-au făcut ortodocşilor, ne explicăm succesele de început ale mişcării ecumenice.

Lucrările celor patru mari congrese ecumenice (Stockholm. Lausanne, Oxford, Edimburg), s-au desfăşurat uneori sub semnul unui optimism care făcea să înflorească multe speranţe. Problemele dezbătute au fost variate şi complicate. Iată câteva din aceste probleme:

 

1. Datoria Bisericii în vederea realizării scopului lui Dumnezeu faţă de lume;

2. Biserica şi problemele economice şi industriale;

3. Biserica şi problemele sociale şi morale;

4. Biserica şi relaţiunile internaţionale;

5. Biserica şi educaţia creştină;

6. Biserica şi comunitatea;

7. Biserica şi statul;

8. Biserica şi statul în relaţie cu ordinea economică a lumii;

9. Biserica şi statul în raport cu educaţia;

10. Biserica universală şi naţiunile lumii;

11. Apel la unire;

12. Mesajul Bisericii în faţa lumii: Evanghelia;

13. Natura credinţei;

14. Mărturisirea credinţei comune a Bisericilor;

15. Preoţia;

16. Tainele;

17. Unirea şi Bisericile;

18. Iisus Hristos şi harul Său;

19. Biserica lui Hristos şi cuvântul lui Dumnezeu;

20. Unitatea Bisericii în viaţă şi cult.

 

Problemele din domeniul creştinismului practic au dat uneori impresia că au fost puse pe drumul cel bun, deşi nu au fost rezultate imediate pentru raporturile dintre Biserici. Câteva vizite protocolare reciproce şi schimbul de scrisori amabile nu au însemnat aproape nimic. Problemele din domeniul dogmatic au mers foarte greu din cauza intransigenţelor confesionale. Rezultatele au fost nule sau aproape nule, graţie incoerenţei punctelor de vedere protestante şi dârzeniei atitudinii lineare a ortodocşilor. Iată un pasaj dintr-o declaraţie scrisă a delegaţiei ortodoxe către plenul congresului pentru Credinţă şi Organizare, ţinut la Lausanne în 1927:

,,După cum s-a accentuat adesea în cursul dezbaterilor anterioare, după prevederile Bisericii Ortodoxe nu încape nici un compromis în privinţa credinţei şi a convingerii ei religioase ... Nu este permis şi este imposibil ca aceluiaşi cuvânt să i se dea o îndoită interpretare sau două înţelesuri şi nu se pot da două explicări unor propoziţii care au fost acceptate odată. Nici un ortodox nu speră că o unire pe baza unor propoziţii cu diferende va fi tare şi durabilă ... Nu se poate imagina o Biserică unită, în care unii nu acceptă decât un izvor al revelaţiunii, istoria sfântă, iar alţii cred necesar şi al doilea izvor, sfânta tradiţiune ... Este de prisos a mai aminti că Biserica Ortodoxă recunoaşte numai simbolul niceo-constantinopolitan ... Biserica Ortodoxă crede că o unire se poate baza numai pe credinţa şi mărturisirea comună a vechii Biserici nedespărţită, a celor 7 Sinoade şi a celorlalte hotărâri din cele dintâi 8 secole”.

Problema centrală a ecumenismului este ecleziologia. Când se va ajunge la o înţelegere sinceră şi integrală asupra ecleziologiei, unirea Bisericilor va fi un fapt împlinit. Din nefericire însă, acest moment este încă departe. Protestanţii susţin cu o cerbicie sectară, erezia lor la majoritatea capitolelor ecleziologice. Aşa, de pildă, pentru ei în creştinism există o realitate esenţială în care şi prin care noi ne putem uni şi există realităţi accesorii sau secundare prin care noi suntem despărţiţi. Realitatea esenţială este viaţa, devotamentul sufletului pentru Hristos şi slujirea frăţească. Realităţile accesorii sunt dogmele, cultul şi organizările bisericeşti. Doctrina, riturile şi instituţiile sunt doar maniere omeneşti pentru a crea sau a provoca imediat darul lui Dumnezeu.

Prin concepţia lor contradictorie asupra naturii şi a harului, care sunt prezentate când într-o opoziţie ireductibilă, când aproape echivalente, protestanţii ajung sau la o umanizare a creştinismului care devine o forţă de moralizare imanentă lumii, sau la o descarnare a creştinismului prin insistenţa unilaterală asupra harului, care nu se amestecă deloc în lume pentru a o transforma. În problema raportului dintre har şi fapte bune, ei au rămas intransigenţi la punctul de vedere că mântuirea este darul lui Dumnezeu şi nu se sprijină şi pe faptele omului. Dar o soteriologie sola gratia este şi rămâne eretică, chiar atunci când la anumite congrese protestanţii afirmă, din raţiuni strategice, că harul divin nu suprimă libertatea şi răspunderea omului ! Tradiţia are o autoritate relativă şi nu este admisă decât în măsura în care ea este întemeiată pe Scriptură.

Punctul culminant al dezbaterilor ecumeniste l-au format preoţia şi sfintele taine. Protestanţii nu au o preoţie sacramentală, ci una universală. Se pot asimila aceste două feluri de preoţie aşa de deosebite ? Se poate face o unire cu Biserici care nu au episcopat şi deci nici succesiune apostolică ? Ortodocşii au susţinut că tainele care nu sunt săvârşite de către un preot hirotonit după regula canonică nu sunt valabile. Protestanţii nu au socotit hirotonia ca o taină instituită de Hristos, deşi cred că un preot hirotonit este personajul propriu pentru celebrarea euharistiei. Alţi ecumenişti consideră preoţia drept taină, dar susţin că validitatea celorlalte taine nu depinde de săvârşirea lor de către un preot sau un episcop hirotonit canonic.

Afară de diferenţele confesionale semnalate şi nesemnalate, mai sunt şi unele elemente curioase ale mentalităţii protestante care, sub o formă sau alta, stau în calea unirii ecumeniste. Iată câteva din aceste elemente:

 

1. Individualismul şi umanismul singularizat, în opoziţie cu instituţionalismul şi sacramentalismul ortodox. Prin aceste trăsături, protestantismul riscă să se tranforme într-o simplă problemă omenească fără nici o atingere cu transcendentul. Insistenţa asupra elementului uman poate desfigura sau elimina rolul dumnezeirii. Sunt protestanţi care nu admit nici un fel de taină, nici chiar botezul, ca quakerii, iar alţii care nu acceptă Sfânta Treime, ca unitarienii. Pentru cei mai mulţi dintre protestanţi, Iisus Hristos nu este Dumnezeu.

2. O altă idee protestantă, mai mult decât curioasă este că Biserica nu este încă dată şi realizată, ci că toate Bisericile creştine sunt numai parţial şi imperfect Biserica lui Hristos. Nici una dintre Bisericile existente nu ar fi Biserica lui Hristos. Asemenea afirmaţie este o impietate. Biserica a existat şi există prin harul Mântuitorului. Nu a fost un timp în care Biserica creştină să nu fi existat după întemeierea ei, sau să fi fost întreruptă în continuitatea ei vie. Dacă această Biserică nu a existat totdeauna, dacă originea ei nu merge până la Iisus Hristos, înseamnă că ea nici de aici înainte nu va fi.

3. Protestanţii cred sau presupun că revelaţia divină nu este terminată, ci continuă a fi deschisă. A afirma că revelaţia divină este încă deschisă, înseamnă a susţine că Mântuitorul nu a venit încă şi că Biserica Sa nu a fost încă întemeiată. În acest caz, ecumenismul este un joc ridicol, fiindcă îşi propune să unească Biserici care nu există. De fapt revelaţia este terminată; numai efectele ei se continuă prin Biserică.

4. Moralismul exagerat şi psihologismul personal pesimist slăbesc elanul de apropiere interconfesională şi creează protestantismului un fel de izolaţionism, care duce la un sociologism laic şi geometric fără roadele binecuvântate ale libertăţii împletită cu harul.

5. Mulţi protestanţi nu fac legătură între Biserica văzută şi nevăzută. Pentru unii dintre ei nu există decât Biserica nevăzută. În realitate viaţa nevăzută a Bisericii, viaţa credinţei este indisolubil legată de formele concrete ale vieţii pământeşti. Dacă, ontologic vorbind, Biserica a existat totdeauna şi pretutindeni, dacă ea este temelia şi scopul creaţiunii, istoriceşte ea apare prin întemeierea ei de către Mântuitorul care-i dă forme precise şi vizibile în lume, inaugurând-o în ziua coborârii Sfântului Duh peste apostoli. Nici unul din Sfinţii Părinţi nu face deosebire între o Biserică empirică şi una ideală.

6. Exclusivismul confesional protestant, aşa de vecin cu cel romano-catolic, este un obstacol destul de serios pentru unire.

 

Iată, deci, raţiuni care frânează puternic progresul mişcării ecumeniste spre unirea Bisericilor. Congresele acestei mişcări nu au făcut decât încercări de soluţionare asupra câtorva diferenţe confesionale. Conştiente de aceste greutăţi, dezbaterile mişcării ecumeniste au propus, printre altele, următoarele metode pentru unirea Bisericilor:

 

1. Metoda înrudirii, care recomandă apropierea confesiunilor creştine cele mai puţin depărtate, ca, de pildă, ortodoxia şi anglicanismul. Lucrările iniţiate pentru apropierea acestor două confesiuni sunt destul de avansate şi ele ar fi dus, poate, la rezultatul scontat dacă nu ar fi intervenit elemente neprevăzute.

2. Metoda federalizării preconizează alianţa Bisericilor locale libere, independente una de alta, egale în vrednicia lor mistică interioară. Este metoda practicată de creştinismul primar în epoca lui de aur, şi adoptată de curând de un număr de Biserici protestante din Europa şi America. Se pare însă că această metodă, deşi pusă în practică, întâmpină din ce în ce mai multă rezistenţă.

3. Metoda comuniunii totale sau a intercomuniunii libere recomandă circulaţia liberă a tainelor între confesiuni, propune schimb de personal, introducerea episcopatului în Bisericile libere, asimilarea între Biserici. Este inutil să subliniem caracterul precar al acestei metode, aplicabilă de altfel numai în lumea protestantă.

4. Metoda confesională care vrea să stabilească poziţia precisă a fiecărei confesiuni cu ajutorul documentelor strict oficiale ca: acte ale sinoadelor, hotărâri sinodale etc. Se pretinde că documentele oficiale ale fiecărei confesiuni fac posibilă găsirea universalităţii. Este un punct de vedere care poate fi răsturnat.

5. Metoda liturgică, care preconizează o apropiere reală prin participarea reciprocă la viaţa liturgică a Bisericilor, deci prin circulaţia vieţii harice care se degajează din sfintele liturghii şi din celelalte oficii liturgice şi transfigurează pe cei ce asistă.

6. Metoda psihologică vrea să creeze conştiinţa unităţii sub insuflarea Duhului Sfânt şi prin experienţa susţinută a umilinţei, a dragostei şi a sfinţeniei. Această metodă vrea să trezească nelinişte pentru bogăţia transcendentă a creştinismului. Ea nu vrea să sacrifice nimic, ci numai să aprofundeze pentru a face să triumfe divinul asupra deformărilor limitative. Terenul unirii este experienţa spirituală. Este o metodă care implică frumuseţea desăvărşirii.

7. Metoda sintezei teologice, care preconizează o integrare a tuturor darurilor creştine: ce este mare, ce este pozitiv, ce este sfânt, adică dumnezeiesc, în toate comunităţile. Sinteza teologică este o metodă limitată şi mereu perfectibilă. Ea poate face lucruri frumoase, dar unirea Bisericilor este o sarcină care o depăşeşte.

8. Metoda metalogică este, în cea mai mare parte, un act de revelaţie, care transcende puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Această metodă susţine că unirea ecumenică progresează pe căi neînţelese de raţiune. Unirea ecumenică este o unire în dragoste. Metoda metalogică revelează greutăţile aproape de netrecut ale unei uniri istorice, formale, pământeşti, a Bisericilor.

 

Mişcarea ecumenică nu şi-a păstrat însă scopul fixat de la început: unirea Bisericilor. Începând din 1937, îndeosebi din 1946, ea şi-a dat un Consiliu Ecumenic sau Mondial al Bisericilor, care s-a constituit definitiv şi legal la Congresul de la Amsterdam din august-septembrie 1948. Acest consiliu s-a organizat ca un adevărat stat. El şi-a creat o seamă de secţii sau resoarte care sunt adevărate ministere: Afacerile internaţionale, Educaţia, Finanţele, Studiile, Tineretul, Reconstrucţia şi ajutorul reciproc al Bisericilor, Serviciul creştin internaţional al informaţiilor şi al presei.

Acest consiliu, asemenea Bisericii Catolice, se constituie în stat suveran, pe deasupra Bisericilor membre ale mişcării ecumenice. După Congresele de la Oxford şi Edimburg (1937), el nu s-a mai ocupat cu unirea Bisericilor, ci cu probleme mai mult de ordin social şi economic.

El vizează crearea unui panprotestantism, opus Bisericii Catolice. El s-a angajat politiceşte şi susţine că face o politică creştină. El încearcă să exercite o influenţă internaţională. În numele cărui principiu evanghelic sau bisericesc Consiliul Ecumenic face politică ? Bisericii nu i s-a conferit o putere lumească, ci numai una spirituală. Ştim concluziile ispitirii lui Iisus de către satan.

Consiliul Ecumenic cheltuieşte sume enorme, cum o arată bugetele până la 1946. Provenienţa, cel puţin a unora din aceşti bani, nu angajează politiceşte ? În întrecere cu catolicismul, protestantismul Consiliului Ecumenic încearcă să-şi întindă dominaţia peste o mare parte a lumii. Este regretabil că acest imperialism ţine să se exercite în numele creştinismului.

Consiliul Ecumenic de la 1937 încoace este mai ales o încercare de a obţine lucruri omeneşti cu mijloace omeneşti. S-a iniţiat astfel procesul de laicizare a creştinismului.

Mişcarea ecumenică nu a devenit o mişcare populară în ultimele decade. Adevăraţii credincioşi nu se vor ataşa decât cu greu de Bisericile ecumeniste, fiindcă orientarea din ultimii ani a ecumenismului depărtează progresiv Biserica de sfinţenie şi de apostolicitate.

Amestecul sectelor şi a anumitor organizaţii laice, ca francmasoneria, nu este de natură să faciliteze lucrarea unirii Bisericilor.

În compoziţia comitetului de conducere şi a adunării generale a Consiliului Ecumenic, protestanţii au o majoritate zdrobitoare faţă de ortodocşi. Din 36 membri ai comitetului, numai 4 sunt ortodocşi. Din 450 locuri în adunarea generală, numai 85 sunt atribuite ortodocşilor. Aceste cifre vorbesc de la sine. Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe riscă să rămână totdeauna în minoritate. Este apoi bizar, în orice caz semnificativ, că mişcarea ecumenică nu a ţinut un singur congres important într-o ţară ortodoxă.

Mulţi protestanţi doresc o unire cu Roma, nu cu ortodocşii, asemănându-se în aceasta cu catolicii, care vor să se unească deodată şi cu ortodocşii şi cu protestanţii.

Toate acestea constituie temeiuri serioase pentru a îndreptăţi refuzul Bisericilor Ortodoxe de a participa la primul congres al Consiliului Ecumenic, în august-septembrie 1948.

În concluzie, Ortodoxia aşteaptă ca mişcarea ecumenică să revină la linia şi scopul ei principal: unirea tuturor creştinilor, pentru a continua să-şi dea contribuţia ei neprecupeţită întru realizarea acestei calde speranţe. Contribuţia ortodocşilor în lămurirea atâtor probleme complexe din mişcarea ecumenică pre-imperialistă a fost adeseori substanţială şi eficace. Ei au împiedicat de atâtea ori luarea de hotărâri pripite sau greşite şi nu au făcut nici o concesie dogmatică sau liturgică[5]. Merită semnalat aportul considerabil şi de multe ori hotărâtor al teologilor ruşi.

Mişcarea ecumenică nu a înregistrat succese decisive pentru pricini felurite. Dar ea a adus Ortodoxiei avantajul de a-i fi pus în circulaţie, în ultimul sfert de veac, o bună parte din bogăţiile ei doctrinale şi liturgice în Occidentul protestant. La rându-i, nici protestantismul nu a rămas impermeabil circulaţiei Ortodoxiei în rândurile sale.

Unirea, în cadrul ecumenismului, cere câteva condiţii esenţiale. Întâi ca protestantismul să accepte învăţătura Bisericii primare şi nedespărţite a celor 7 Sinoade Ecumenice. Al doilea, unirea Bisericilor nu poate să fie decât dogmatică şi intimă, o unire în credinţă, întemeiată pe toate adevărurile revelaţiei şi pe învăţătura Bisericii ecumenice dinainte de schismă.

Se impune ca Ortodoxia să se prezinte mai unitară şi mai organizată în procesul mişcării ecumenice. Actualmente ea este fărâmiţată în Biserici naţionale, care nu ţin decât rareori legătura între ele. Ortodoxia va câştiga şi în vigoare şi în prestigiu, întâi aducând la sânu-i pe vechile ei surori: armeană, coptă, abisiniană, caldeeană, iacobită, pe urmă grupându-se în jurul Bisericii celei mai calificate şi mai cu prestigiu. În această nouă formă, pe care se cuvine să o definitiveze în Sinod Ecumenic, Ortodoxia va putea să aibă un rol covârşitor în mişcarea ecumenică[6].

Acest rol impune realizarea câtorva propuneri practice:

 

1. Unirea Bisericilor reprezintă un comandament evanghelic şi un imperativ al conştiinţei creştine.

2. Refacerea ecumenicităţii din epoca patristică nu se poate concepe însă decât prin refacerea unităţii de credinţă sau dogmatice.

3. Pregătirea unei astfel de mişcări presupune un contact continuu între Biserici, în duhul dragostei creştine, pentru a se cunoaşte mai de aproape şi a nivela astfel diferenţele dintre ele prin încadrarea concepţiilor lor în învăţătura Sfintelor Sinoade Ecumenice.

4. În acest spirit, întâlnirile reprezentanţilor tuturor Bisericilor în congrese interconfesionale periodice, pentru dezbaterea şi punerea de acord asupra problemelor care interesează concepţia creştină şi acţiunea actuală a Bisericii în lume, ar constitui o metodă de colaborare spre realizarea ecumenicităţii.

5. Biserica Ortodoxă, întrucât a păstrat neatinsă comoara de credinţă şi de viaţă creştină a vechii Biserici, consideră că prezenţa ei într-o astfel de acţiune reprezintă o contribuţie esenţială pentru îndrumarea sforţărilor spre adevărata ecumenicitate.

6. Exercitarea cu eficacitate a unui astfel de rol în mişcarea ecumenică presupune însă organizarea într-un front comun a acţiunii tuturor Bisericilor Ortodoxe şi îndeosebi a celor mai reprezentative prin autoritatea şi numărul credincioşilor, precum şi adoptarea unei metode şi conduceri unitare în congresele ecumeniste. Altfel contribuţia nu se va face simţită în asemenea congrese. Consfătuirea bisericească de la Moscova a constituit primul pas în această direcţie.

7. Ortodoxia va trebui să convoace un Sinod Ecumenic, care să pună ordine în toate problemele rămase în suspensie de la ultimul Sinod Ecumenic (787).

8. Consiliul Ecumenic nu poate aştepta o colaborare din partea Ortodoxiei, decât dacă el renunţă la actualele sale tendinţe imperialiste şi revine la scopul prim şi esenţial: unirea Bisericilor creştine.

 


[1] Notele de subsol aparţin redacţiei.

A se vedea grupajul nostru prin Contextul istoric şi documentele ataşate:

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902

» Epistola Sfântului Sinod al Rusiei către patriarhul Constantinopolului despre atitudinea Bisericilor Ortodoxe faţă de creştinii non-ortodocşi din 1903

» Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române la Enciclica patriarhală din 1902

» Răspunsurile altor Biserici Ortodoxe la Enciclica patriarhală din 1902

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1904

[2] Din documente nu reiese că Bisericile Ortodoxe doreau fierbinte unirea cu heterodocşii.

[3] Despre Mitropolitul Dorotei al Brusei, a se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I).

[4] A se vedea Enciclica patriarhală şi sinodală din 1920 şi comentarii pe marginea enciclicei din 1920 în: Ieromonah Cassian, O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, Capitolul VI. ,,Congresul pan-ortodox” din 1923 şi inventarea calendarului ,,nou iulian”.

[5] Compromisuri s-au făcut de la început. Schimbarea calendarului însăşi este o concesie liturgică, încă una care s-a soldat cu schismă în lumea ortodoxă, de dragul ‘unirii’ cu lumea heterodoxă.

[6] Cu alte cuvinte, creştinismul răsăritean – nu numai Ortodoxia – este fărâmiţat şi ar trebui să se grupeze în jurul Bisericii ‘celei mai calificate şi mai cu prestigiu’, care nu este alta decât Patriarhia Moscovei. Iar, în final, acest fapt trebuie pecetluit prin convocarea unui Sinod Ecumenic. Aşa cum se propovăduia după cel de-al doilea război mondial, în 20 ani se va vorbi rusa pe tot globul ...