----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CE SE întâmpla în Biserică în urmă cu un veac

Deportarea Patriarhului Constantin al VI-lea al Constantinopolului (I)

 

Pe 17 decembrie 1924, a fost ales un nou patriarh al Constantinopolului, în persoana lui Constantin Araboglou, cu titlul de Constantin al VI-lea. Alegerea sa a provocat un conflict atât de puternic între Turcia şi Grecia, încât războiul părea iminent. Înainte de alegerea sa, presa turcă a avertizat în mod cuvenit că el nu era eligibil pentru scaunul patriarhal deoarece nu era născut în Constantinopol, aşa cum se preciza în articolul 2 al Convenţiei privind schimbul de populaţii greacă şi turcă semnat la Lausanne pe 30 ianuarie 1923.

Legaţia Turcă din Atena, anticipând reacţia Greciei faţă de aceste proceduri, a emis un comunicat pe 30 decembrie 1924 în care asigura Grecia că Turcia va respecta Patriarhia, dar în care afirma că noul patriarh, Constantin al VI-lea, în virtutea faptului că era născut în afara oraşului Constantinopol, cu toate că în Turcia, era un grec care urma să fie schimbat în cadrul schimbului de populaţii. Comunicatul anunţa că guvernul turc deplângea impresiile exagerate din presa greacă că Patriarhia Ecumenică era în pericol, şi aştepta decizia Comisiei Mixte de Schimb de Populaţii înainte de a întreprinde orice acţiune împotriva patriarhului.

Pe 28 ianuarie 1925, Comisia Mixtă va da o declaraţie în care va afirma că este mai presus de competenţa sa să ia o decizie în privinţa lui Constantin Araboglou; cu alte cuvinte, ea nici nu-i dădea, nici nu refuza să-i dea paşaport de ieşire din Turcia noului patriarh.

Opinia publică greacă a ripostat puternic când, pe 30 ianuarie 1925, poliţia turcă l-a expulzat din ţară pe Constantin al VI-lea. În toată Grecia, au avut loc mari demonstraţii în semn de protest faţă de expulzarea patriarhului; grupurile de greci refugiaţi au fost îndeosebi active la aceste demonstraţii.

În Parlamentul grec, prim-ministrul Andreas Michalakopoulos a declarat că expulzarea patriarhului va împiedica considerabil dorinţa guvernului de a restabili relaţii normale cu Turcia. Cei mai mulţi membri ai Parlamentului au crezut că actul era o insultă gravă la adresa poporului grec şi a lumii civilizate. Pe 1 februarie, protestul grec împotriva expulzării patriarhului a fost comunicat guvernului turc împreună cu o notă că Grecia intenţiona să apeleze pentru cazul ei la Liga Naţiunilor, deoarece acţiunea turcă era o încălcare clară a Tratatului de la Lausanne şi ameninţa pacea.

Pe 4 februarie, prim-ministrul turc Fethi Bey a ţinut un discurs în Marea Adunare Naţională Turcă, ca răspuns la nota greacă privind expulzarea patriarhului. El a spus: ,,Precum ştiţi din dezbaterile de la Lausanne, delegaţia turcă a cerut ca patriarhul să fie îndepărtat din Constantinopol şi chiar a vrut să expulzeze toţi grecii din Constantinopol. După ce marile puteri şi Grecia ne-au asigurat că Patriarhia nu se va amesteca în politică, liderul delegaţiei noastre, Ismet Paşa, a anunţat consimţământul său de a păstra Patriarhia în Turcia. Aceste declaraţii au fost inserate în procesele verbale cuvânt cu cuvânt – ele nu se găsesc în nici un articol al tratatului. Nu ar putea fi altfel, deoarece Turcia nu va accepta un document sau un angajament internaţional cu privire la o chestiune de natură pur domestică”.

Totodată, Fethi Bey a spus foarte limpede că expulzarea lui Constantin Araboglou nu însemna că guvernul turc nu va onora angajamentul său luat la Lausanne de a păstra Patriarhia Ecumenică în Constantinopol. Însă, el a insistat ca membrii alegători ai Sfântului Sinod şi patriarhul ales să fie cetăţeni turci aşa cum era precizat în articolul 2 al Convenţiei privind Schimbul de Populaţii Greacă şi Turcă.

Adevărata miză însă nu era Constantin al VI-lea, ci faptul că pe baza abordării turce toţi în afară de trei dintre mitropoliţii care alcătuiau Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, sosind în Constantinopol după octombrie 1918, erau cetăţeni care puteau fi supuşi schimbului de populaţii ... Deportarea lor echivala cu dizolvarea Sfântului Sinod.

Negocierile dintre cele două părţi vor fi foarte strânse. Constantin al VI-lea nu va ocupa nicicând scaunul ecumenic şi va fi silit să demisioneze pentru a fi ales un nou patriarh, dar ceilalţi membri ai Sfântului Sinod vor fi salvaţi. Unii istorici contemporani au găsit o explicaţie plauzibilă pentru gestul Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice, de a alege ca patriarh un mitropolit care putea fi supus schimbului de populaţii: el a încercat să atragă atenţia asupra situaţiei ambigue în care se aflau mitropoliţii greci. Forţând o reacţie din partea Turciei în ce-l priveşte pe patriarh, ei au limpezit situaţia pentru ceilalţi membri ai Sinodului.

Notele de subsol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.

 

* * *

 

Izgonirea patriarhului ecumenic din Constantinopol

[Cronică bisericească, februarie 1925]

 

I.

 

Abia ales pe scaunul patriarhilor ecumenici, la sfârşitul lui decembrie trecut, înalt prea sfinţia sa patriarhul Constantin al VI-lea, a trebuit să sufere soarta dureroasă de a se vedea izgonit din Constantinopol, de către puterea vrăjmaşă şi ucigaşă a turcilor, printr-un simplu decret administrativ, ca pentru orice muritor de rând.

Spre sfârşitul lunii ianuarie şi în toată luna februarie, toată presa lumii a răsunat de fapta aceasta a Turciei, săvârşită cu neomenie, asupra celui mai înalt slujitor al Bisericii noastre Ortodoxe. A fost firesc, deci, ca un asemenea tratament să mânie sufletele creştineşti şi ele să privească drept o jignire o asemenea faptă, săvârşită asupra unui arhiereu care, în ochii 043. Ce se intampla in Biserica in urma cu un veac Ituturor ortodocşilor şi chiar al altor creştini cu inimă dragă către Biserica Ortodoxă, este urmaşul Sfântului Ioan Gură de Aur pe scaunul vestit al Constantinopolului.

 

Constantin al VI-lea, episcop, în 1906

 

Turcii şi-au apărat măsura lor ca un simplu act administrativ. În urma războiului, s-a ajuns la o înţelegere între turci şi greci: să se facă un schimb de populaţiune. În anumite ţinuturi, unde sunt greci, să fie aduşi turci, iar unde sunt turci, să fie aduşi greci. Ca să nu mai fie certuri şi ciocniri, să trăiască fiecare în ţara lui: grecii la ei, turcii la ei. De aceea să fie luaţi grecii din Turcia şi duşi în Grecia, iar turcii din Grecia în Turcia.

Foarte uşor şi foarte simplu.

De aici încolo, s-a început întocmire de liste pentru persoanele care trebuiesc mutate. Pe una din aceste liste a căzut şi persoana nou alesului patriarh al Constantinopolului Constantin al VI-lea.

Deci, după raţionamentul turcesc, nu a fost o măsură împotriva patriarhului, nici împotriva aşezământului patriarhatului, ci a fost o simplă nimereală. S-a întâmplat ca nou alesul patriarh să cadă în seama acelora care trebuiau schimbaţi.

Este cu adevărat un raţionament de şef de birou, dar nu de oameni de stat, dar nu de oameni de stat, de diplomaţi. Căci chiar dacă este întocmai aşa cum spun turcii, oare un guvern lucrează în chip atât de îngust ca să nu socotească un caz special şi să trateze altfel pe acel care, supus schimbului, ajunge totuşi a se sui pe scaunul de patriarh al Constantinopolului ! Oare s-ar găsi guvern pe lume care să judece un asemenea caz după o atât de scurtă concepţiune de regulament poliţienesc ! Când de acel bărbat se leagă sentimentele a milioane de creştini, oare un asemenea fapt nu contează ca nimic pentru un guvern cuminte, cu simţ diplomatic şi care ştie judeca ceva mai departe decât până la articolele unui regulament !

Nici nu ne trece prin cap a crede că guvernul turcesc a făcut aceasta numai pentru că se simţea legat de regulamentul expulzării, ca Irod, care, dacă a jurat că va împlini dorinţa Irodiadei, musai trebuia să taie capul lui Ioan Botezătorul. Parcă nu era regulamentul lui şi nu ieşea chestiunea aceasta din cadrul unei simple socotinţe de chestiune lăuntrică a statului turcesc ! Dimpotrivă, ea avea o puternică latură internaţională, prin locul pe care îl ocupă patriarhul ecumenic în ierarhia Bisericii Ortodoxe, şi prin sentimentele ortodoxe şi creştineşti care se leagă de străvechiul scaun al Constantinopolului.

Nu era lucru înţelept pentru un guvern să aibă în vedere şi să ţină seamă de toate acestea ? Nu au toate guvernele astfel de consideraţiuni pentru cazuri cu mult mai mici ca acesta ? Nu am avut noi, românii, cazul învăţatului ungur Apaty, care s-a făcut vinovat de fapte împotriva statului românesc, acum vreo 4 ani, şi nu a fost dat în judecată şi osândit ? Şi cu toate acestea guvernul României a băgat bine de seamă că, afară de realitatea unei vinovăţii împotriva statului, mai era şi altceva, de care trebuia să ţină seamă: mai era reputaţiunea de om învăţat, cu nume cunoscut în Europa, a celui învinuit, şi uşor s-ar fi putut exploata lucrul în străinătate împotriva noastră, în cazul când omul, odată osândit, urma să-şi facă osânda. Ce câştiga statul românesc dacă ţinea pe ungur la puşcărie ?

Însă dacă a fost cazul special, a lucrat cu o procedură specială. A făcut aşa că, îndată după osândă, M.S. Regele l-a graţiat.

Ce procedură cuminte ! Nu am înlăturat prin aceasta atâtea atacuri care s-ar fi putut duce împotriva noastră ? Vezi bine !

Iată ce nu au avut în vedere turcii. Ei nu au putut fi atât de lipsiţi de simţ diplomatic ca să nu înţeleagă aceasta, dar i-a orbit ura. De fapt, nu era că patriarhul se găsea pe lista celor de expulzat, ci că voiau anume să izbească în patriarh şi să continue cu loviturile care trebuiau să ducă la izgonirea acestui aşezământ din Constantinopol. Este o măsură între altele care au mai fost, precum prigonirea împotriva patriarhului Meletie al IV-lea[1], la care a fost martor şi scriitorul acestor rânduri[2] în iunie 1923 în Constantinopol, cum şi alte măsuri împotriva înalt prea sfinţiei sale, care au fost luate după aceea şi au dus la demisiunea sa grabnică. Turcii şi-au mai arătat apoi reaua voinţă şi cu prilejul înmormântării fostului patriarh, pe care l-a urmat acesta care a fost izgonit.

Deci motivarea tuturor legaţiunilor turceşti că s-a aplicat numai un articol de regulament nu face nici două parale. Turcii cu atât mai bucuroşi şi-au aplicat măsura lor, când au văzut că este vorba de patriarh, pentru ca să izbească în persoană şi în aşezământ. De nu era aceasta, făceau ei excepţiune, cum ar fi făcut orice guvern cuminte şi civilizat.

 

II.

 

Imputările care s-au mai adus patriarhului, că ar fi avut legături cu bolşevicii[3], nu au mai fost ţinute până la capăt. De la o vreme au amuţit. Nici nu au fost făcute cu prea multă îndrăzneală. Dovadă că erau mincinoase, şi că chiar cei care le împrăştiau ştiau că împrăştie neadevăruri.

Chestiunea nu putea fi adevărată nici ca logică, nici ca fapt. O asemenea ponegrire o puteau primi uşor numai cei setoşi de ocări asupra ortodocşilor, cum sunt fraţii noştri uniaţi de peste munţi, care au şi semnalat în ziarul lor Unirea împotriva Telegrafului Român de la Sibiu, care le imputa că papa are legături cu Sovietele, au şi semnalat, zic, că patriarhul de Constantinopol are legături cu Sovietele şi că de asta îl expulzează turcii.

De fapt, legături prieteneşti cu Sovietele nu poate avea nici un creştin, pentru că acelea sunt un regim anti-creştin. Prin urmare, ca idee, nu se poate ca patriarhul din Constantinopol să aibă aşa legături cu Sovietele, care să însemne o tratare cu ei dincolo de graniţa nevoilor actuale.

Dar ca fapt ? Nu cumva ceea ce noi socotim cu neputinţă ca idee s-a împlinit totuşi în fapt ?

Iată adevărul: Patriarhia din Constantinopol are proprietăţi în Rusia, are un metoc la Moscova, prin care ea îşi administrează proprietăţile ei de acolo. Apoi dacă, din nevoia aceasta, ea a avut simple chestiuni de rezolvat cu Sovietele pentru proprietăţile ei din Rusia, înseamnă că, de acum înainte, ea stă în relaţiuni amicale cu Rusia sovietică ? Sunt simple chestiuni de ordin material, pe care orice guvern caută să le dezlege într-un fel oarecare. Oare guvernul francez nu a refuzat predarea flotei lui Wranghel din pricină că Sovietele nu vor să-şi recunoască datoriile către Franţa ? Nu este aceasta tratare pe chestiune materială ?

Deci nu se poate vorbi de un raport de prietenie între patriarh şi Soviete. Este simplă grijă de averea patriarhiei, pe care este dator să o aibă.

Dar ia să vedem, aşa a fost cu papa ? Pe vremea conferinţei de la Genova, ce manifestări prietenoase se arătau între delegaţii papei şi reprezentanţii Sovietelor ! Şi ce planuri îşi făceau agenţii Vaticanului că, de acum înainte, li se deschide Rusia şi o vor putea cotropi şi pe aceasta pentru papa ! Se făceau fraţi şi cu sovietiştii doar-doar de-or mai prinde ceva în undiţa papei.

Şi dovadă că este aşa, ce osanale mai trăgea pe atunci răposata Albina de la Bucureşti, ziarul catolicilor la noi, pentru priceputa diplomaţie a sovietiştilor ! Cum li s-a dat ceva nădejdi că au să poată pătrunde în Rusia, îndată au început să ridice în slăvi pe sovietişti !

Să se citească însă, nu rândurile noastre, care pot fi bănuite de antipatie împotriva catolicismului, ci înseşi rândurile din Italia, pe care le vom tipări în număr, după revista Bilychnis din Roma. Se vor găsi acolo arătări limpezi despre prietenia agenţilor Vaticanului la Genova cu reprezentanţii Sovietelor şi despre scârba pe care faptul aceasta a trezit-o în inima ruşilor. Este un bun document pe care îl căpătăm acum împotriva catolicismului pe această temă, aşa că să facă pe uniaţii noştri să se mai mărginească cu învinuirile de acest fel asupra patriarhului nostru din Constantinopol.

Deci acesta este adevărul cu asemenea ponegriri aduse patriarhului nostru ecumenic, care îşi apără şi el cum poate starea materială a patriarhiei sale atât de greu lovite în urma războiului. Nu este nimic de ocărât, ci numai de compătimit şi de ajutat.

 

III.

 

A fost foarte firesc ca izgonirea patriarhului să aibă un dureros răsunet în toate inimile creştineşti ortodoxe şi încă şi la alţii. Fireşte, fapta aceasta a avut mai mare răsunet în Grecia, în care nemulţumirea obştii s-a arătat în forme foarte vii, fiindcă lovitura turcilor a fost mai mult împotriva grecilor. Dar ea nu a lipsit de a jigni şi toate celelalte inimi ortodoxe, care nu pot să nu se simtă alături de toate durerile Ortodoxiei şi de toate loviturile care i se aduc. Patriarhul din Constantinopol poate fi el grec de neam, dar este patriarhul de scaunul căruia se leagă toate amintirile noastre istorice bisericeşti, este leagănul legăturilor noastre ierarhice cu Răsăritul şi este fruntaşul arhiereilor noştri ortodocşi.

Aceste sentimente s-au arătat şi dincolo de graniţele Greciei. S-au putut citi în ziarele noastre şi tot în acestea s-au văzut crâmpeie din ziarele sârbeşti care se arătau scârbite de fapta turcilor. Ba chiar şi mai mult decât aceasta, avem un însemnat articol al unui ziarist francez Gauvain în Journal des Debats. Noi nu vom lipsi de a traduce acest articol.

Personal, noi am pus această chestiune în faţa adunării preoţilor de la societatea ,,Ajutorul” din Bucureşti la începutul lunii februarie. Am împărtăşit preoţilor că am vorbit în chestiunea aceasta şi cu ministrul Serbiei la Bucureşti, din prilejul norocos de a-l fi întâlnit în casa principesei Alexandrina Cantacuzino, prezidenta Societăţii Ortodoxe. I-am spus că şi românii şi sârbii trebuie să aibă un gest în favoarea patriarhului din Constantinopol, pentru că este o chestiune de onoare pentru toţi ortodocşii liberi ca să nu lase Ortodoxia fără apărare în faţa păgânilor înverşunaţi. Excelenţa sa a fost în totul de părerea mea şi mi-a mărturisit că a şi avut un schimb de vederi în această privinţă cu ministrul nostru de externe, dl. I.G. Duca, şi va mai avea.

Preoţii au primit cu plăcere comunicarea mea şi şi-au arătat şi ei sentimente de amărăciune pentru cele făptuite la Constantinopol.

Din partea Societăţii Ortodoxe, s-a trimis o telegramă primatului Bisericii Engleze, rugându-l să-şi spună cuvântul său în această chestiune şi să mijlocească pentru apărarea patriarhului faţă de lovitura turcilor. Dată fiind situaţiunea primatului englez, se înţelege că el era în poziţiune de a spune cuvinte cu urmări însemnate în astfel de chestiuni.

Faptul s-a şi produs. Înalt prea sfinţia sa a ridicat cuvântul în Camera Lorzilor, cerând guvernului englez să nu lase să se aducă Bisericii Ortodoxe în Răsărit o asemenea lovitură. Înalt prea sfinţia sa a răspuns şi principesei Alexandrina Cantacuzino, faţă cu intervenirea sa prin telegrama pomenită. Dăm ceva mai la vale cuprinsul acestei telegrame.

Dar la noi, cel mai în măsură a grăi cu autoritate şi a se mişca în această privinţă era Sfântul Sinod, care îşi şi avea atunci sesiunea deschisă. Sfântul Sinod nu a lipsit de a-şi face datoria sa şi a protesta pentru lovitura adusă patriarhului ecumenic. A fost un frumos gest al Sinodului nostru, prin care se mărturiseşte solidaritatea noastră ortodoxă şi unitatea credinţei şi întocmirii noastre ierarhice. Iată cuprinsul acelui protest:

 

 

Protestul Sfântului Sinod al României

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României a luat cu adânc regret cunoştinţă, în şedinţa sa de la 5 februarie 1925, despre ştirbirea ce s-a adus prestigiului Sfintei Patriarhii Ortodoxe Ecumenice a Constantinopolului, prin expulzarea sanctităţii sale noului patriarh Constantin.

Considerând că Patriarhia Constantinopolului reprezintă centrul spiritual al întregii Biserici Creştine Ortodoxe de pretutindenea şi că tronul patriarhal ecumenic are merite nepieritoare pentru întreg creştinismul, Biserica Ortodoxă Română şi milioanele ei de credincioşi au simţit o mare consternaţie în sufletul lor, de pe urma celor întâmplate cu înalt prea sfinţitul titular al tronului patriarhal.

De aceea, în numele milioanelor de credincioşi români, Sfântul Sinod român protestează în contra unei asemenea intoleranţe, care nu se poate admite în veacul al XX-lea, şi roagă înaltul nostru guvern, ca, în baza relaţiunilor de prietenie cu guvernul Republicii Turceşti, să intervină pentru găsirea mijloacelor paşnice şi umanitare pentru a se da satisfacţie conştiinţei jignite, nu numai a patriarhului expulzat, ci şi a credincioşilor ortodocşi din România, care sunt sufleteşte legaţi de centrul spiritual al ortodoxismului de la Constantinopol.

 

 

Telegrama Sfântului Sinod către sanctitatea sa

Patriarhul Constantin al Constantinopolului

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Regatul României a luat cu adânc regret cunoştinţă, în şedinţa sa de la 5 februarie 1925, despre ştirbirea ce s-a adus prestigiului Sfintei Patriarhii Ecumenice a Constantinopolului, prin expulzarea neumană a sanctităţii voastre de la reşedinţa care atâtea veacuri a strălucit ca un far de lumină a întregului creştinism.

Milioanele de credincioşi români, care se simt strâns legaţi sufleteşte cu tronul patriarhal al Constantinopolului, ca centru spiritual al întregii Ortodoxii, au fost adânc consternaţi de cele ce vi s-au întâmplat. De aceea a ridicat protest la înaltul guvern al României, rugându-l a interveni, pentru a se da patriarhului şi dreptcredincioşilor săi români cuvenita satisfacţie, şi a se aplana paşnic conflictul ivit.

Iar pe sanctitatea voastră, Sfântul Sinod român şi întreaga ţară vă asigură de frăţeasca sa dragoste şi simpatie, de respectul şi iubirea milioanelor săi de români, rugând pe Dumnezeu a vă mângâia şi întări în suferinţele ce le aveţi.

 

 

Iată acum şi răspunsul primatului Angliei:

Palatul Lambeth

16 februarie 1925

Doamnă,

Arhiepiscopul de Canterbury mă însărcinează să vă mulţumesc, dvs. şi Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române, pentru scrisoarea dvs. din 6 februarie, cu privire la sanctitatea sa patriarhul Constantin. După cum poate dvs. aţi şi aflat, arhiepiscopul a ridicat marţea trecută în Camera Lorzilor chestiunea chipului cum a fost tratat patriarhul.

Dări de seamă despre aceasta au şi apărut în ziare. Înalt prea sfinţia sa este în strâns contact cu guvernul britanic cu privire la întreaga chestiune şi puteţi fi asigurată că chestiunea este privită cu cea mai emoţionată consideraţiune.

Sunt al dvs. cu toată stima,
M.G. Haigh
Capelan

Doamnei Alexandrina Cantacuzino

 

 

Ne pare bine că chestiunea nu a trecut în mijlocul nepăsării celorlalţi ortodocşi deşi puteau face şi mai mult decât au făcut.

Patriarhul Constantin se află acum la Salonic, de unde cârmuieşte afacerile patriarhiei. Salonicul, deşi în Grecia, bisericeşte stă tot sub patriarh.

 


[1] A se vedea PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist şi Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930. O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923).

[2] Autorul articolului este arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949), care a luat parte la Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923.

[3] Există însă adevăr în aceste acuzaţii. Începând de la patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923), căruia i-a urmat Grigorie al VII-lea (1923-1924) şi apoi Constantin al VI-lea, ales pe 17 decembrie 1924, scaunul ecumenic a întreţinut relaţii cu renovaţioniştii, aceşti agenţi ai regimului sovietic infiltraţi în Biserica Ortodoxă Rusă pentru a o dărâma din interior. A se vedea relaţia existentă între Patriarhia Constantinopolului şi renovaţionişti în Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina, episodul 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.