----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile mitropolitului Galaction Cordun

Etica creştină şi socialismul (I)

 

Bucureşti
Imprimeria Căilor Ferate Române
1924

 

Câteva cuvinte despre Nietzsche

Înainte de a intra în subiectul ce ne-am propus să tratăm, găsim cu cale că nu ne va fi de prisos dacă vom spune câteva cuvinte şi despre aşa crezutul mare cugetător al secolului trecut, oprindu-ne în trecere şi la câteva puncte din doctrina învăţăturilor lui, tocmai pentru că au multă asemănare cu cele ale fracţiei extreme socialiste ce poartă numele de comunism, şi care pe noi ne interesează în chestiunea ce vrem să tratăm.

Este firesc lucru, în prim rând să ne punem întrebarea: care sunt meritele atât de mari ale acestui filozof, care-i sunt descoperirile, sau opera sa salvatoare, alinătoare, a suferinţei omeneşti, ca numele lui să se pronunţe de la un capăt până la celălalt al lumii, cu atâta glorie şi veneraţiune ?

Cam în ce se ascunde genialitatea cugetării sau a originalităţii sale ?

Originalitatea lui constă în rezolvarea problemei ce şi-a dat, de a elibera individul de orice soi de lanţuri care îl ţin legat.

După doctrina lui Nietzsche, omul are datoria a se îngriji numai pentru sine şi a se preocupa numai de interesele sale proprii.

Iar rezolvarea acestora, atingerea sau ciocnirea lor de alte interese, toate la un loc, nu trebuie să-l preocupe pe individ. Omul are datoria imperioasă de a tinde şi de a face toate sforţările, ca să se debaraseze de legăturile religiei, de obligaţiunile morale şi sociale, pentru a deveni şi a fi, nu un simplu muritor, ci un om adevărat, în înţelesul drept al acestui cuvânt.

 

Mitropolitul Galaction

 

Tot ceea ce am moştenit de la străbuni s-a învechit, ne-a plictisit, şi acum se cere să le înlocuim cu ceva nou, nu efemer, ci real, adevărat.

Credinţa că omul trebuie să trăiască condus de conştiinţă este o mare greşeală. Pentru că această conştiinţă se bazează pe o mulţime de superstiţii, de care dacă nu este imposibil, cel puţin este foarte greu să te debarasezi.

De aceea se cere să ne folosim de viaţă, nu în măsura indicată de conştiinţă, ci de instinctul pasiunilor. Pentru că de acesta dispunem imediat, şi el dar trebuie să fie dreptarul, după care urmează să ne călăuzim în viaţă.

Părerii, ce se ventilează tot mereu, că pasiunile ne pot fi dăunătoare prin nestatornicia şi variaţia lor şi că urmând instinctului cădem adesea în greşeli care ne păgubesc atât nouă cât şi aproapelui nostru, nu trebuie să-i acordăm nici cea mai mică atenţiune.

Din aceste consideraţiuni rezultă că Nietzsche ignorează şi respinge tot ce se atinge de conştiinţă şi religie. ‘Idolii’ trebuiesc sfărâmaţi şi aruncaţi – zice el. Încătuşat de simţământul ateismului, cu privire la tot ce se atinge de religiune, Nietzsche respinge cu dispreţ şi cu întreaga desconsiderare şi orice principiu de morală, pe motivul că legile morale ar fi produsul şi născocirile vremurilor învechite. Întrucât omul dar îşi are originea mai veche decât acestea, ca o consecinţă, ele nu pot avea o valoare necontestată pentru el, şi cu atât mai mult, cu cât aceste legi îi stingheresc libertatea lui de acţiune individuală.

Nietzsche raţionează în chipul următor: Dacă cineva mi-ar spune că urmând preceptelor mele şi-ar pierde şi sufletul său şi pe al ascultătorilor, eu i-aş răspunde: ‘suflet nu există !’ Şi când nu există ceva, cum poţi să pierzi ? Nu, – zice el mai departe – nu trebuie să ne preocupe ideea de morală, ideea de dreptate, de iubire ... pentru că toate acestea sunt cuvinte goale, cuvinte fără sens. Există în mod sigur o singură lege, un singur adevăr: dreptul meu, voia şi puterea mea. Iată pe ce se poate sprijini morala acelora care nu voiesc să-şi trăiască viaţa bazată numai pe cuvinte sforăitoare şi seci, care nu au de altminteri nici un rezultat real, pentru viaţa simţuală a individului.

Proprietatea (oricum ar vrea s-o înţeleagă cineva) este bunul pe care eu pot să-l răpesc de la altul.

Dacă moraliştii predică altfel, după Nietzsche nu trebuie să-i luăm în seamă, fiindcă toate teoriile lor sunt fantezii, care duc în rătăcire şi pe alţii.

‘Bellum omnium contra omnes’, iată principiul care hotărăşte şi va trebui să hotărască toate relaţiunile reciproce dintre oameni.

Fiecare dintre noi dar are datoria de a se îngriji, pe cale dreaptă, sau neîngăduită (asta-i indiferent), numai şi numai de fericirea şi de binele său. Se înţelege că pentru ajungerea la scopul dorit, vor trebui să sufere şi să fie sacrificate chiar popoare întregi ... dar ce importanţă are asta ! N-au decât să piară masele compacte de popor, care zac în întunerecul necunoştinţei pline de tot felul de idei şi superstiţii religioase.

‘Fiat vita pereat veritas’. Prima să ne-o putem realiza şi pune la cale, de adevăr nici nu trebuie să ne batem capul. Ba încă şi mai mult, minciuna ne poate sluji cu mare folos, în realizarea scopului ce urmărim. În consecinţă dar, iubirea creştină – după Nietzsche – nu numai că-i un rău, dar este cea mai mare dintre calamităţi care bântuie omenirea. De asemenea, şi cultura după care aleargă toţi în toate părţile, cu atâta sete. Nietzsche are aceleaşi vederi şi asupra învăţăturilor morale creştine, despre ascetism, feciorie şi înfrânare.

Toate acestea – zice el – nu sunt decât apariţii şi invenţiuni în contra naturii, care împiedică dezvoltarea firească a individului, prin îngrădirea voii libere.

Aristocratul adevărat, pătruns de adevărul că ‘homo homini lupus est’, nu trebuie să stea nici un minut la îndoială de a-şi satisface orice fel de gusturi sau plăceri, numai din motivul că realizarea acestora ar căşuna vreo pagubă sau ofensă altora.

El este dator a-şi fixa bine în minte că i se cere dovada manifestării a ‘trei virtuţi’: ‘iubirea de desfătări, instinctul de a stăpâni şi simţământul mândriei’.

Omul numai atunci va putea să se creadă că merge pe calea cea bună când îşi va tocmi şi acomoda toată viaţa sa pământească pe fundamentul sau pe bazele acestor principii.

El nu are să ia în considerare faptul că aceste virtuţi în limba obişnuită se numesc păcate, sau poartă denumiri şi mai înjositoare şi mai respingătoare. Nu are decât să vorbească fiecare cum îi place ?! Omul este dator să-şi vază de drum. Şi din îndeplinirea acestor virtuţi cu stricteţe, va vedea singur cum în mod treptat îşi va dezvolta ‘personalitatea sa’, până la înălţimea ‘omului supranatural’, cu mult superior şi deosebit celui de rând.

‘Om supranatural’ se poate chema acel individ care, păşind peste graniţele moralei şi ale legilor, se întoarce către natură, spre a o face să izbucnească dintr-însa toate energiile închise şi a prezenta astfel lumii exemplul tipic ...

Apară acest om supranatural cu caracter măreţ ! Arunce şi rupă toate cătuşele şi convenienţele ce îngrădesc pe oameni în exercitarea desăvârşitei lor libertăţi. Calce sub picioarele sale toate legile, înălţându-se deasupra tuturor şi devenind din rob domnul nostru ... (Foulliai A). Din toate aceste, se poate vedea clar tot esenţialul doctrinei filozofului ‘bolnav’. Şi a merge mai departe cu desfăşurarea amănuntelor ei, credem că este de prisos şi am pierde şi vremea degeaba. Pentru că nouă ne sunt suficiente cunoaşterea numai a ţintelor şi a spiritului de care sunt pătrunse învăţăturile lui Nietzsche şi nu şi amănuntele lor.

Doctrina lui dar este în cel mai complet dezacord cu creştinismul. Fiecare om, care a primit o educaţiune evanghelică, la cercetarea acestei doctrine, nu poate simţi în sufletul şi în inima sa decât numai dispreţ, ca pentru ceva prea animalic, înjositor şi sălbatic.

Şi criticii cei mai distinşi ca de exemplu Foulliai, Lihtenberg, Rill şi alţii au găsit în această doctrină sumedenii de contraziceri. Aşa de pildă cel dintâi deşi îi recunoaşte oarecari merite ‘filozofului bolnav’, totuşi adaugă ,,că Nietzsche a rămas tot mereu lângă naturalismul lui păgân, şi că nu s-a putut înălţa cu spiritul să priceapă vreun idealism fie oricât de contemporan, necum creştinismul aşa de sublim”.

Nu ştim dacă s-ar fi putut spune mai mult ceva şi mai hotărâtor în această privinţă. Şi bietul Nietzsche şi-a găsit să se războiască tocmai cu creştinismul ?!

Lucru foarte curios că în zilele noastre, după un progres cultural istoric de atâtea secole (nemaipunând la socoteală veacul al XIX-lea cu rezultatele lui aşa de bogate datorate influenţei creştinismului asupra omenirii), să se urmărească tot mai mult întoarcerea la vechiul păgânism, la materialismul grosier, la prima treaptă de cugetare şi de dezvoltare a omenirii.

Şi dreptul acesta de predică şi de preferinţă dat naturalismului contra creştinismului, Nietzsche şi l-ar fi putut câştiga numai atunci când şi-ar fi dat osteneala să aprofundeze pe amândouă, sau cel puţin pe cel din urmă, în locul căruia se stăruieşte să puie pe cel dintâi, ,,idealul vieţii şi al învăţăturii contemporane”, cum îi place lui să-şi numească doctrina.

 

Etica creştină şi socialismul

Doctrina care predică ‘colectivitatea averii’ poartă denumirea de comunism.

Se ştiu formele principale ale comunismului: negativă şi pozitivă.

Prima din ele dă oricui dreptul a se folosi de averea străină, în mod necontrolat, după cum va găsi de cuviinţă. Nu există restricţii pentru nimeni: cui îi place ceva al cuiva, poate să şi-l ia. O învăţătură atât de absurdă este desigur o moştenire a firilor de o excentricitate specială şi nu poate avea adepţi, afară de cazul dacă socotim pe psihopaţi şi pe alţi indivizi similari acestora.

A doua formă negând proprietatea particulară, completamente sau parţial, admite ca ea să fie stăpânită de o societate organizată, stat, obşte, uniune etc.

Sunt cunoscute două categorii principale ale acestei din urmă forme ale comunismului: extremă şi moderată.

Extrema se ridică contra oricărei proprietăţi particulare (cum de exemplu este învăţătura unor societăţi medievale şi a altor religioase), desigur însă că nici aceasta nu se bucură de simpatii, pentru motivul că nu se poate dezrădăcina din om ‘simţul de proprietate’ care este înnăscut într-însul, într-o formă sau alta.

Unica formă obişnuită este dar cea moderată, adică aceea prin care se neagă ,,dreptul proprietăţii particulare asupra uneltelor de producţie”[1] şi prin care aceste ‘unelte’ şi organizarea a însăşi ‘producţiunii’ şi ‘repartizarea produselor’ ei sunt socotite ca un bun al statului, al societăţii ...

Reprezentanţii acestei forme sunt anarhiştii şi socialiştii[2].

Anarhismul, negând puterea de stat (oricare), recunoaşte numai existenţa ‘uniunilor libere’ sau ‘obştilor libere’, unde fiecăruia individ i se lasă completa ‘libertate’, unde sunt personificate fraternitatea ..., unde nu există nici poliţie, nici instituţii judecătoreşti ... de care nu se simte nevoie. Anarhismul presupune că pe măsura dezvoltării morale, omenirea singură fără de nici o forţare din partea cuiva, fără măsuri severe din partea guvernelor, va trăi paşnic: nu va putea cuteza nimeni să ofenseze pe cineva, sau să răpească ceva unul de la altul, ci din contra, toţi se vor ajuta în mod reciproc ... Nu se poate şti însă dacă oamenii vor ajunge vreodată la o asemenea dezvoltare morală – noi suntem siguri că nu –, dată fiind actuala stare de lucruri, cum şi starea depravată a omului, şi dacă nu uităm şi învăţătura creştină, privitoare la timpul de la sfârşitul omenirii; deocamdată se ştie doar atât că anarhiştii, neaşteptând acel timp de fericire, se străduiesc să introducă fraternitatea prin teroare, bombe, brauninguri (Mordco Bagrov & C-ie), închipuindu-şi că, distrugând în mod forţat orice autoritate de stat, vor renaşte apoi şi întreaga omenire cu fizionomia ei morală, şi că în rezultat, raiul va veni pe pământ. Niciodată însă prin violenţă şi răutate nu poate fi atins adevăratul bine.

Acesta este un adevăr sfânt şi neschimbător. Ca atare, şi anarhismul nu poate să aibă mulţi partizani, şi fără îndoială că ridică în contra sa repulsiunea imensei masse a ‘omenirii sănătoase’, precum şi a tuturor acelora care n-au apucat încă să se transforme în ‘fiare sălbatice’[3].

 

 

[1] Sunt: ,,Pământul, toate formele materialelor brute, fabricile, maşinile, căile de comunicaţie, într-un cuvânt toate valorile, care nu servesc la întrebuinţarea directă” (Katrein).

[2] Comunismul este negativ si pozitiv; cel pozitiv este extrem si moderat; cel moderat este anarhism si socialism.

[3] Anarhiştii mai cunoscuţi sunt: Godvin, Prudon, Stiener, apoi Bacunin, Cropotchin, Tucker, Tolstoi (cu anarhismul lui ‘paşnic’).