----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Din scrierile arhimandritului Serafim Alexiev

Nădejdea noastră

Cuvinte despre Fericiri (II)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Trebuie să ne ostenim pentru Dumnezeu, pentru a dobândi fericirea

În zadar caută lumea fericirea aici, unde ea nu se află în mâncare, băutură, petreceri, întâlniri, discuţii, plăceri zgomotoase, dansuri, distracţii, teatru, circuri şi altele. Câtă vreme eşti în mijlocul distracţiilor, uiţi de tine şi te simţi puţin fericit. Dar de cum s-a sfârşit petrecerea şi te întorci acasă, pustiul iarăşi pune stăpânire pe tine. Nemulţumirea, plictisul, chinul te întovărăşesc şi te ţin în puterea lor cea rea. Cât este de neobişnuit că pustnicii care vieţuiesc în unire cu Dumnezeu, care nu au nici o desfătare şi nici o plăcere, care nici măcar oameni nu văd, cântă, se bucură şi nu cunosc ce este plictiseala ! Cum este cu putinţă ? Ei au aflat izvorul fericirii – Dumnezeu – şi se adapă din el cu bucurie duhovnicească până se satură. O astfel de bucurie duhovnicească putem să avem şi noi, cei ce vieţuim printre deşertăciunile lumii acesteia, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu.

Fireşte, această bucurie nu se dă dintr-odată. Ea se câştigă cu osteneală. Pustnicii trebuiau să se lupte cu multe ispite şi păcate, să biruie multe pofte şi aplecări, până ce au ajuns la fericita unire cu Dumnezeu. Nici pentru noi nu este altă cale de mântuire în afară de calea luptei cu păcatul, care uneori este foarte grea, dar întotdeauna bogat răsplătită. Sfinţii apostoli ne învaţă că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Dacă ne punem întrebarea de ce noi nu suntem fericiţi, fiind în chip părelnic creştini credincioşi, va trebui să ne răspundem: pentru că, stăruind să împlinim poruncile lui Dumnezeu, nu încetăm a săvârşi păcate. La bine adăugăm răul, la miere otravă. În felul acesta întunecăm bucuria binelui cu amărăciunea răului. Cele adunate prin nevoinţă le risipim prin patimi (potrivit Iacov 4, 3). De pildă, dăm milostenie şi ne mândrim cu asta; postim cu trupul, dar ne lăsăm târâţi de dorinţe şi fapte păcătoase; ne desfătăm în har cu rugăciune şi citire de cărţi duhovniceşti, iar după aceea săvârşim lucruri care nu sunt bineplăcute lui Dumnezeu, pentru care cugetul începe să ne mustre. Ce bucurie duhovnicească poate să fie în inima care păcătuieşte astfel ?

 

Sfântul Arsenie cel Mare

 

Odată, şezând în chilia sa, Sfântul Arsenie cel Mare a auzit un glas care i-a spus: ,,Vino, şi îţi voi arăta lucrurile oamenilor. Şi sculându-se, a ieşit şi l-a dus pe el într-un loc şi i-a arătat un om tăind lemne şi făcând o sarcină mare, şi acela se ispitea să o ridice, dar nu putea. Şi în loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăuga peste sarcină. Şi aceasta o făcea vreme îndelungată. Şi mergând puţin mai înainte, iarăşi i-a arătat lui un om stând lângă un lac şi scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac. Şi i-a zis lui iarăşi: Vino să-ţi arăt alta. Şi a văzut o biserică, şi doi oameni călare pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia. Şi voiau să intre prin uşă şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul, şi nu s-a smerit nici unul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul, şi pentru aceasta au rămas afară de uşă (biserică).

Când Sfântul Arsenie s-a arătat nedumerit, neştiind ce înseamnă toate acestea, Îngerul i-a dat următoarea lămurire: ‘Aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos. Iar cel ce tăia lemne este omul cel întru multe păcate care, în loc de a se pocăi, adaugă alte fărădelegi întru păcatele sale. Şi cel ce scotea apa este omul cel ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale. Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert. Omul care lua apă înseamnă pe aceia care săvârşesc fapte bune, dar în zadar se ostenesc, căci sufletul lor este găurit de păcate de care ei nu vor să se lepede pentru a ţine harul în suflet şi să se bucure în Duhul Sfânt. Şi cei doi bărbaţi rămaşi în afara bisericii sunt aceia care săvârşesc faptele bune cu mândrie şi nu vor să meargă pe calea duhovnicească a smereniei. Pentru aceasta şi rămân afară de Împărăţia Cerurilor’”.

Omul care săvârşind binele înclină şi spre păcat intră în unire cu diavolul. Despre astfel de creştini Sfântul Macarie spune: ,,Mulţi, deşi le este dat harul, nu ştiu că sunt jefuiţi de păcat. Închipuiţi-vă că în casa cuiva trăiesc o fată tânără şi un bărbat tânăr. Tânăra, minţită de bărbat, în cele din urmă încuviinţează, preacurveşte şi se face de dispreţ. Astfel şi şarpele înfricoşător al păcatului petrece în suflet, îl ispiteşte şi îi şopteşte să păcătuiască. Dacă sufletul omului încuviinţează, intră în unire cu răutatea netrupească a diavolului. Aşa preacurveşte în inimă acela care primeşte în inima sa gândul celui viclean şi încuviinţează la el. De aceea măsura nevoinţei tale este aceasta: să nu preacurveşti în gândurile tale, ci cu mintea să te împotriveşti ispitelor, să duci război lăuntric, să te lupţi cu patima, să nu o asculţi, să nu cauţi desfătare cu ea în gândurile tale. Şi dacă Domnul află în tine această pregătire, în ziua cea din urmă te va primi în Împărăţia Sa”. Înfricoşătoare este starea omului ce se află de bunăvoie în puterea diavolului. El este străin de bucuria harului şi în lumea aceasta şi în cea de dincolo.

 

Sfântul Macarie Egipteanul, icoană de Andrei Rubliov (1408)

 

Poruncile lui Hristos despre fericire

Iisus Hristos vrea să ne facă părtaşi la fericirea celor credincioşi, şi de aceea ne-a lăsat minunatele Sale fericiri, 9 la număr, care, ca nişte pietre de hotar, sunt aşezate de-a lungul căii vieţii duhovniceşti, spre a însemna treptele propăşirii noastre. Începând cu smerenia, această temelie unică a vieţii în har, fericirile ne duc pe calea faptelor bune până la vârful lor cel mai înalt, jertfirea de sine care, însufleţită de dragostea curată faţă de Dumnezeu, este gata să primească cu bucurie şi nevoinţa mucenicească pentru Hristos.

Mântuitorul nostru nu a dat înaltei Sale învăţături despre fericiri chipul unor porunci aspre. El nu a voit să-i facă pe oameni buni cu sila. El a arătat doar cât de minunate sunt bunele făptuiri, cât de fericit se simte omul când este în unire cu Dumnezeu şi se scaldă în har şi lumină. El vrea să-i îndemne pe credincioşi să simtă singuri bucuria izvorâtă din unirea cu Dumnezeu, să preguste fericirea raiului făgăduit, spre a porni de bunăvoie pe calea desăvârşirii duhovniceşti de sine. Pentru îmbărbătarea voii, care de obicei greu se urneşte pe calea cea grea a nevoinţei, Iisus Hristos a legat de fiecare fericire o făgăduinţă a unei răsplătiri în veacul viitor, unde fiecăruia i se va da după faptele lui (potrivit Matei 16, 27).

Începând din capitolul următor vom urmări fiecare fericire în parte. Să ne rugăm Domnului nostru să ne dea putere şi învăţătură nu numai să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, dar şi să-l plinim în viaţă, căci nu ca ascultători ai legii ne vom face drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci ca plinitori ai legii vom fi îndreptaţi (potrivit Romani 2, 13), după cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre el (Luca 11, 28).

 

Sith de aur: Fericit bărbatul care se teme de Domnul; întru poruncile lui va voi foarte (Psalmi 111, 1).

 

 

II. Fericirea întâia

Fericiţi cei săraci cu duhul,
că acelora este împărăţia cerurilor
Matei 5, 3

 

Mântuitorul nostru, care cunoaşte cel mai bine tainele cerului şi ale pământului, ne descoperă care oameni sunt fericiţi şi cum se dobândeşte această fericire. El ne învaţă în cuvântarea Sa de pe munte, prin cuvintele cele mai simple şi mai limpezi, cum putem să ne izbăvim de puterea chinuitoare a păcatului care ne face nefericiţi, şi cum putem câştiga fericirea după care însetăm.

Întreaga învăţătură a lui Hristos despre fericirea creştinului se cuprinde în 9 puncte:

Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei blânzi, fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi după dreptate, fericiţi cei milostivi, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, spunând tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind, pentru Mine. Fie ca prin ajutorul lui Dumnezeu să cercetăm pe fiecare dintre aceste fericiri mai aparte, spre a vedea cum trebuie să păşim în viaţa de zi cu zi spre înalta ţintă pusă nouă înainte – mântuirea sufletului şi dobândirea veşnicei fericiri. Astăzi ne vom opri la prima fericire: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor.

 

Cine sunt cei săraci cu duhul ?

După tâlcuirea într-un cuget a sfinţilor, cei săraci cu duhul sunt cei smeriţi.

De ce Iisus Hristos nu a spus de-a dreptul fericiţi cei smeriţi, ci a spus fericiţi cei săraci cu duhul ? Pentru că cei săraci cu duhul spune mai mult decât expresia cei smeriţi.

,,Cel sărac – tâlcuieşte Mitropolitul Filaret al Moscovei – nu are nimic, ci aşteaptă totul de la ceilalţi şi cere cele de trebuinţă pentru viaţă: hrană, haine, adăpost, ca milostenie”. Aşa se întâmplă şi cu cei săraci cu duhul. Ei îşi amintesc că nu mai au lăcaşul raiului din care au fost izgoniţi pentru păcatele lor, că nu mai au veşmântul raiului, veşmântul sfinţeniei, de care s-au lipsit din pricina căderii în păcat, că nu mai au hrana raiului din pomul vieţii, de care s-au făcut nevrednici. Şi, amintindu-şi acestea, ei se văd în stare vrednică de plâns, fără fapte bune, fără bogăţii duhovniceşti, primejduiţi să moară de moarte veşnică în păcătoşenie. Şi, înţelegând acestea, ei, ca cei din urmă dintre săraci, aleargă smeriţi la Dumnezeu cel bogat şi cer de la El adăpost duhovnicesc – Biserica lui Hristos – haină duhovnicească, harul lui Hristos, căci cei ce în Hristos s-au botezat în Hristos s-au şi îmbrăcat (potrivit Galateni 3, 27) ca hrană duhovnicească, tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu, care este bogat în milă, primeşte astfel de oameni smeriţi şi le dă şi hrană, şi haină, şi adăpost, aşezându-i în Împărăţia Cerurilor. Numai acela care înţelege că este sărac cu duhul poate să ceară smerit şi să primească bunuri duhovniceşti de la Dumnezeu. ,,Rugăciunea smerită şi smerenia rugătoare alcătuiesc sărăcia duhului”, spune Sfântul Filaret al Moscovei.

 

Smerenia – temelie a vieţuirii creştine în virtute

Iisus Hristos a pus sărăcia cu duhul, adică smerenia, la începutul fericirilor Sale, căci prin smerenie începe viaţa duhovnicească, îmbogăţirea cu har şi adevărata bună făptuire. Omul a pierdut raiul şi trebuie să se înalţe iarăşi la acesta. Dacă porneşte pe calea mândriei este pierdut, căci iarăşi va cădea doborât de mândrie, precum întâia oară din mândrie a căzut din fericirea raiului. De vrea să se ridice în chip negreşit până la Rai, trebuie să pornească pe calea părut coborâtoare a smereniei. Această cale a umilirii de sine de bunăvoie şi a necurmatei smeriri îl va duce în Împărăţia Cerurilor. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte smerenia temelia pe care se pot înălţa fără primejdie toate celelalte, bune şi mântuitoare. ,,Dacă această temelie lipseşte, chiar dacă cineva în viaţa sa se va înălţa până la ceruri, totul lesne se va nărui şi va avea sfârşit rău”.

De ce copacul cu cât creşte mai înalt cu atât îşi înfige rădăcinile sale mai adânc în pământ ? Ca să nu cadă. Ridicându-se, el se smereşte şi smerindu-se fără de primejdie se înalţă. Aşa trebuie să facă şi creştinul: dacă creşte în faptele cele bune, dacă are avantaje înaintea celorlalţi, fie prin har, fie prin dar, fie prin minte, fie trupeşti, trebuie neapărat să se smerească, altfel le va pierde. Fără rădăcinile adânci ale smereniei, nimeni nu a fost ferit de cădere. Cu cât omul vrea să ridice o clădire mai înaltă, cu atât va trebui să-i pună temelii mai adânci. Tot aşa cu cât cineva vrea să se înalţe mai mult la Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să se smerească. ,,Smerenia este sarea virtuţilor”, spune Sfântul Filaret al Moscovei. ,,Precum sarea dă gust plăcut mâncării, tot aşa smerenia dă desăvârşire faptelor bune. Fără sare, hrana se strică repede; fără smerenie, fapta bună lesne se strică prin mândrie, prin slavă deşartă, nerăbdare şi piere”.

Numai cu smerenie neprefăcută, fără alte fapte bune, omul se poate mântui. Dar fără smerenie, cu oricare alte fapte bune se va împodobi, omul nu poate să dobândească mântuirea sufletului şi fericirea veşnică. Vameşul din Evanghelie nu avea alte fapte bune. Era numai smerit. Această smerenie i-a deschis ochii să se vadă pe sine, să-şi cunoască nimicnicia sa duhovnicească, să-şi vadă toată slăbiciunea, păcătoşenia, starea vrednică de plâns şi să strige din adâncurile sufletului său: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Această smerenie l-a mântuit pe vameş.

Fariseul însă avea virtuţi: era evlavios, mergea la templu, nu era răpitor, nu era nedrept, nu era desfrânat, postea, dădea milostenie, dar ... spre marea sa nenorocire, nu avea smerenie. El se mândrea cu calităţile sale, şi fiindcă faptele lui bune nu erau sărate cu sarea smereniei, degrabă s-au stricat şi, ca nebune, au fost lepădate de Dumnezeu. Vedeţi cum smerenia singură este îndeajuns pentru a-i aduce omului mântuirea, iar virtuţile fără smerenie nu îngăduie intrarea în Împărăţia Cerurilor ?!

Fireşte, nu sunt lipsite de însemnătate nici celelalte fapte bune, dar ele adaugă valoare numai dacă înaintea lor se aşază smerenia. Altminteri, ele singure sunt 0, în timp ce smerenia singură este 1. Înşiră câte zerouri vrei în viaţa ta. Dacă înaintea lor nu este măcar un 1, ele sunt fără de valoare. Dar dacă vei pune înaintea lui 0 cifra 1, dintr-odată ai numărul 10. Dacă înaintea a două zerouri pui 1, ai numărul 100. Dacă înaintea a trei zerouri aşezi 1, vei avea numărul 1000, şi aşa mai departe.

Înţelegeţi care este scopul acestei asemănări ? Dacă cineva posteşte şi se mândreşte cu asta, acela a mai pus un 0 în viaţa sa. Postul în sine nu-l va mântui, dacă se mândreşte. Dar dacă omul acoperă postul său cu smerenia, postul lui cu smerenie dă numărul 10 – o avere care se păstrează în Împărăţia Cerurilor. Dacă un astfel de om adaugă la postul său rugăciune, milostenie, şi înaintea tuturor acestora aşază smerenia, atunci avutul lui se preface din 100 în 1000, şi se adună în comoara sa cerească. Şi Tatăl său, care vede în ascuns, îi va da vădit, după făgăduinţa Mântuitorului (potrivit Matei 6, 4).

Dumnezeu dă răsplata nu pentru osteneala cu care omul poate să se laude, nici pentru faptele bune care pot să înalţe inima, ci pentru smerenie, după cum este spus în Scriptură: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (I Petru 5, 5).

 

Episodul urmator