----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (X)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Următorul patriarh, Constantin al V-lea, a fost ales pe 2 aprilie 1897. Ambasadorul Nelidov a primit cu bucurie alegerea sa şi a lăudat erudiţia noului patriarh. Deşi politica diplomatică rusă înclina către a-l susţine în timpul alegerilor patriarhale anterioare (de exemplu, în 1887), Constantin al V-lea nu era câtuşi de puţin un rusofil. Nici nu şi-a exprimat simpatia faţă de slavi; în 1872, el era secretarul Sinodului la care a fost proclamată schisma bulgară. În chestiunea bisericii din Skopje (privind alegerea unui mitropolit sârb), el nu i-a susţinut pe sârbi.

Ca mulţi alţi patriarhi răsăriteni, el vroia relaţii bune cu Rusia şi să primească sprijin material de la ea fără a susţine însă politica rusă în Orientul Apropiat. Aşteptările lui Nelidov cu privire la atitudinile paşnice ale lui Constantin al V-lea (foto) nu s-au materializat. Într-o scrisoare către Tertie Filipov[1] din martie 1899, patriarhul se plângea din cauza eşuării planului de ajutor material anual al patriarhiei din veniturile moşiilor basarabene.

După sosirea la Constantinopol a noului ambasador, I.A. Zinoviev, care era un susţinător puternic al slavilor, relaţiile dintre Constantin al V-lea şi ambasada rusă nu ar putea fi numite câtuşi de puţin prietenoase. Pe 7 noiembrie 1900, patriarhul a trimis o scrisoare de protest către ţarul Nicolai al II-lea plângându-se de prezenţa rusă activă în Răsăritul ortodox şi de ‘planurile de pan-slavism’. Principalele acuzaţii priveau activităţile Societăţii Palestina şi pe monahii ruşi din Muntele Athos. Totodată, el sublinia poziţia privilegiată a scaunului Constantinopolului: ,,În timp ce ne îndeplinim misiunea noastră sfântă de a lăsa neatinsă rânduiala bisericească şi a nu încălca hotărârile Părinţilor Bisericii, noi ne-am confruntat în mod neaşteptat cu opinii diferite şi opoziţie din partea unor reprezentanţi ai Imperiului Rus ortodox şi evlavios, a căror intenţie este de a-şi ajuta guvernul. Însă ei pricinuiesc multă vătămare Ortodoxiei”, scria patriarhul[2].

Patriarhul Constantin a refuzat să-i arate ambasadorului rus textul scrisorii. La întrunirea Sinodului din 8 ianuarie 1900, patriarhul a vorbit despre o anumită ,,putere mistică” care contracara Marea Biserică în lupta ei împotriva închiderii bisericilor din Macedonia şi confiscarea averilor bisericeşti de către musulmani. Ambasadorul Zinoviev era încredinţat că prin această ,,putere mistică” patriarhul înţelegea Rusia[3].

 

Ioachim al III-lea, pentru a doua oară patriarh[4]

În această situaţie, ambasada rusă nădăjduia să apară o altă criză patriarhală pentru a susţine încă o dată alegerea lui Ioachim al III-lea. Pe 6 octombrie 1900, ambasadorul Zinoviev relata despre instabilitatea poziţiei lui Constantin al V-lea. Partida ioachimiţilor a început să se agite în martie 1901, contând pe sprijinul rus. În anii ‘1880, prim-ministrul grec Trikoupis se opusese alegerii lui Ioachim; acum însă guvernul grec susţinea alegerea lui, astfel că Ioachim era de această dată candidatul favorit. Singura preocupare a ambasadei ruse era dacă el ar fi fost exclus de pe lista electorală de către Poartă.

Cu câteva zile înainte de alegeri, charge d’affaires[5] al ambasadei ruse, J.N. Şerbacev a avut o întrevedere cu marele vizir, ministrul de externe şi primul secretar al sultanului, ,,pentru a le aduce la cunoştinţă temerile grecilor de acolo, privind posibilitatea ca Poarta să-l excludă pe Ioachim de pe lista candidaţilor. Eforturile ambasadei ruse au fost încununate de succes, şi pe 27 mai 1901 reprezentantul Patriarhiei Ecumenice la Moscova, arhimandritul Iacov i-a comunicat lui Pobedonosţev că patriarhul Ioachim al III-lea a fost ales pentru a doua oară.

 

Patriarhul Ioachim al III-lea şi Sinodul său

 

Ministerul de Externe rus şi-a pus mari nădejdi în Ioachim al III-lea, se aştepta ca el să întreprindă paşi spre vindecarea schismei bulgare şi să urmărească o politică naţională echilibrată în patriarhie. Primul său act semnificativ a fost epistola sa circulară către toate Bisericile autocefale trimisă pe 30 iulie 1902[6]. Ioachim a apelat la celelalte Biserici Ortodoxe pentru a păstra legătura în mod permanent unele cu altele în scopul discutării unor chestiuni dogmatice şi nu numai. El le-a pus întrebări privind atitudinea faţă de catolici, vechi catolici, protestanţi, ca şi faţă de adoptarea calendarului gregorian.

Sinodul rus a salutat ideea relaţiilor mai apropiate între Biserici, dar în privinţa Bisericii Catolice, a avertizat Biserica Ortodoxă să fie prudentă din cauza prozelitismului catolic activ din Răsărit. Pe de altă parte, anglicanii nu ţinteau să-i convertească pe ortodocşi şi chiar îi credeau păstrători ai tradiţiei bisericeşti străvechi, astfel că unirea bisericească cu ei ar fi fost posibilă în viitor[7]. În ce-i priveşte pe vechii catolici, în Rusia a fost înfiinţată o comisie pentru a studia posibilitatea unirii cu ei[8]. Biserica Rusă privea această mişcare cu oarecare îngrijorare din cauză că membrii mai vârstnici ai vechilor catolici – cu care s-ar fi putut săvârşi unirea – muriseră, iar cei mai tineri înclinau către moduri protestante de a gândi.

Cât despre noul calendar, două comisii au lucrat pe acest subiect în Rusia, una ştiinţifică şi cealaltă ecleziastică. Ele au ajuns la concluzia că adoptarea stilului nou fără a schimba ciclul Paştelui nu ar fi vătămătoare pentru Biserică. Cu toate acestea, stilul vechi era socotit preferabil. În final, Biserica Rusă cerea patriarhului să aducă din nou în Biserică pe cei care împărtăşeau aceeaşi morală, obiceiuri şi tradiţii, cu alte cuvinte să vindece schisma bulgară.

Celelalte Biserici Ortodoxe au trimis răspunsurile lor după cel al Sinodului rus. Nu este surprinzător că mesajul Bisericii din Muntenegru a coincis cu cel rus. Teama de propaganda catolică nu permitea mitropolitului sârb să susţină contactul cu mişcarea veche catolică, în timp ce tulburarea cauzată de problemele naţionale interne l-au făcut foarte precaut cu privire la calendar. Biserica Română a refuzat să discute subiectele propuse de Ioachim al III-lea. Toate discuţiile, se spune în răspunsul ei, ar aduce doar îndoială şi ar întări sentimentele anti-religioase în popor. Schimbarea calendarului ar dăuna de asemenea.

Aşteptând acţiuni pozitive din partea patriarhiei, Biserica Rusă a făcut un mic gest de susţinere: a permis să fie construit un mic paraclis în complexul patriarhal din Moscova[9]. Această măsură avea intenţia de a aduce un nou venit Bisericii Constantinopolului. Dar nădejdile Bisericii şi Ministerului de Externe ruse nu s-au materalizat.

Pe 12 mai 1904, Ioachim al III-lea a trimis încă un mesaj către Bisericile autocefale. Din cauza eforturilor catolice şi protestante, se spunea, spiritul controversei este răspândit şi ,,Una Biserică Sobornicească este divizată pe baza diferenţelor etnice şi lingvistice”. Acest duh de dezbinare, continua patriarhul, slujeşte exclusiv scopurilor politice şi nu celor duhovniceşti. Este necesar un efort comun pentru a lupta împotriva lui. Ioachim a chemat la maximă precauţie în relaţiile cu anglicanii şi vechii catolici; reforma calendarului era socotită inoportună. De asemenea, patriarhul propunea organizarea de întruniri teologice o dată la 3 ani.

Răspunsul Sfântului Sinod rus a fost trimis abia pe 18 martie 1905. Biserica Rusă îşi exprima regretul pentru absenţa ,,corului Bisericilor surori” care răspundeau apelului patriarhului, scaunele Alexandriei, Antiohiei, Ciprului şi Sinai, Bisericii Ortodoxe din Austria şi din alte ţări. Absenţa Bisericii Bulgare era cea mai regretabilă pentru ruşi. Sinodul rus era foarte preocupat de sporirea naţionalismului în Biserici; conducătorii Bisericilor ar trebui să fie mai presus de pasiunile etnice, scriau ruşii. Comisiile pentru dialog cu vechii catolici şi anglicanii ar trebui să fie preliminare, fără a se duce nici un fel de negocieri concrete privind unirea bisericească. Cât despre Bisericile catolice şi protestante, nici un dialog pozitiv cu ei nu ar putea avea loc actualmente din motive politice. Întrunirile regulate pentru a discuta chestiuni teologice şi practice ar fi bineînţeles un pas înainte către reconstruirea obiceiului sinodului ecumenic străvechi, care avea loc în epoca de aur a creştinismului.

În ciuda similarităţii subiectelor abordate în ambele epistole circulare, se pot remarca cu uşurinţă diferenţele dintre textele patriarhului, şi mai cu seamă din răspunsurile ruşilor. Prima circulară din 1902 era un document program, marcând principalele direcţii ale conducerii bisericeşti, care era în general susţinut de Rusia. Cea de-a doua a fost scrisă 2 ani mai târziu, când Rusia era deja întrucâtva dezamăgită de politica lui Ioachim al III-lea. În atmosfera politică şi naţionalistă încordată din Balcanii începutului de secol XX, el nu ar fi putut continua aceeaşi agendă conciliantă pe care guvernul rus o aştepta de la el.

Vrând-nevrând, Ioachim trebuia să susţină elementul grec şi acţiona împotriva slavilor în conflictele naţionaliste crescânde. Rusia nu era mulţumită nici cu poziţia lui asupra chestiunii antiohiene sau bulgare. Datorită izolării politice a Rusiei în Balcanii acelui timp, noua politică a lui Ioachim a ruinat speranţele Rusiei de a influenţa mersul lucrurilor prin patriarhie. Iată de ce tonul răspunsului din 1905 era rece şi moralizator, iar ideile exprimate în el nu luau în considerare în mod evident situaţia primejdioasă din Balcani.

Revoluţia Tinerilor Turci din 1908 a fost la început bine primită de populaţia creştină a Turciei. Însă, patriarhul Ioachim a fost mai puţin entuziast. Nu a durat foarte mult până când noul regim care a proclamat pan-turcismul şi pan-islamismul şi-a dezvăluit atitudinea nefavorabilă faţă de creştini. În această perioadă a început o nouă etapă în lupta pentru drepturile şi privilegiile Bisericii. Una din probleme o constituia serviciul militar obligatoriu pentru supuşii creştini ai Imperiului Otoman pe care l-au impus Tinerii Turci. Soldaţii creştini erau câteodată siliţi să lucreze duminica şi să prăznuiască ziua de vineri ca zi sfântă; în unele cazuri, ei erau chiar siliţi să se convertească la islamism. Ioachim al III-lea a protestat faţă de acest lucru şi a propus alcătuirea de detaşamente speciale pentru creştini.

La începutul anului 1911, patriarhul a trimis guvernului un takrir privind educaţia creştinilor şi a protestat împotriva controlului asupra şcolilor exercitat de guvern. Totodată, el a protestat împotriva expulzării profesorilor şi supuşilor străini (adică, greci) din şcoli. La sfârşitul aceluiaşi an, ambele chestiuni (atât cea a serviciului militar, cât şi cea educaţională) erau incluse într-o scrisoase comună de protest trimisă Porţii de către conducătorii tuturor naţiunilor creştine (Ioachim al III-lea, cei doi patriarhi armeni, exarhul bulgar şi reprezentantul patriarhului caldeean). Presa rusă a salutat această iniţiativă şi a subliniat că având în vedere împrejurările politice, ar putea fi de aşteptat o unire bisericească.

Guvernul Tinerilor Turci a făcut unele concesii: soldaţilor creştini li s-a permis să aibă propriii preoţi şi li s-a garantat dreptul de a-şi săvârşi slujbele religiei lor; patriarhia va avea control asupra chestiunilor educaţionale ale creştinilor; elevilor de la şcolile naţionale li se va permite să studieze în limbile lor materne şi studiile lor vor fi egale cu cele dobândite la şcolile guvernamentale.

În 1910, Arhiepiscopul Luchian de Karlowitz s-a adresat Patriarhiei Ecumenice în chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului văduv. Congresul bisericesc naţional sârb, la sesiunea sa din 20 decembrie 1906, a decis să înainteze această chestiune tuturor Bisericilor autocefale. Pe 4 decembrie 1910, patriarhul Ioachim al III-lea, ca mijlocitor al negocierilor, a trimis chestiunea către Sfântul Sinod rus. Dar răspunsul său a fost negativ: o a doua căsătorie pentru preoţi era considerată necanonică.

 

 

[1] Unul dintre filoeleniştii ruşi amintiţi în episoadele anterioare, inspector statal al Rusiei în anii ‘1880-‘1890.

[2] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 180, d. 3690, ll. 2-9v. Scrisoarea patriarhului.

[3] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 69, 2 otd., 3 st., d. 338, ll. 32-34. Raport al lui I.A. Zinoviev, 14 ianuarie 1900.

[4] A se vedea, de asemenea, Ce se întâmpla în Biserică în urmă cu un veac (VII). Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic.

[5] Diplomatul aflat imediat după ambasador, ca rang, care-i ţine locul în absenţă.

[6] A se vedea

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902

» Epistola Sfântului Sinod al Rusiei către patriarhul Constantinopolului despre atitudinea Bisericilor Ortodoxe faţă de creştinii non-ortodocşi din 1903

» Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române la Enciclica patriarhală din 1902

» Răspunsurile altor Biserici Ortodoxe la Enciclica patriarhală din 1902

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1904

[7] Aceasta a fost o idee care a predominat în mediile ortodoxe de la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX. Însă, după o vreme, o sumă de ierarhi vor sesiza diverse aspecte mai mult decât neplăcute ale prieteniei prea apropiate dintre ortodocşi şi anglicani, şi vor cere turmelor lor să se depărteze de aceştia. A se vedea Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912). Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox.

[8] Această comisie a fost înfiinţată pe 15 decembrie 1892. Rezoluţia sa a fost citită la conferinţa episcopilor vechi catolici din Rotterdam. În 1897, a fost adoptată o altă decizie a comisiei din Sankt Petersburg cu intenţia de a duce la bun sfârşit în scurt timp unirea Bisericilor.

[9] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 184, 6 otd., 1 st., d. 5373, ll. 3-3v. Scrisoarea patriarhului Ioachim al III-lea, 1 mai 1903. Ibid., ll. 11-11v, permisiunea Sfântului Sinod rus, 30 ianuarie 1904.

 

Episodul urmator