----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (III)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

Ucenicii Sfântului Pahomie cel Mare, şi mai cu seamă Sfântul Teodor cel Sfinţit, s-au arătat adevăraţi fii ai unui atât de mare Părinte. Pe la anul 352, Sfântul Cuvios Teodor, adresându-se ucenicilor săi, a proorocit viitoarele prigoane ce aveau să se abată asupra Bisericii atât din partea păgânului împărat Iulian, cât şi a arienilor Constanţiu şi Valens, şi le-a cerut să se roage lui Dumnezeu să pogoare mila Sa, spre mântuirea neamului omenesc[1].

Într-adevăr, după 4 ani (356) s-a dezlănţuit marea prigoană împotriva ortodocşilor din Alexandria din vremea lui Gheorghe Capadocianul. Monahii şi monahiile din Alexandria şi din întregul Egipt au suferit atunci nenumărate încercări şi mucenicii înfricoşătoare din partea arienilor. După fuga Sfântului Atanasie din Alexandria, în timp ce ereticii continuau prigoana împotriva ortodocşilor, Sfântul Teodor a trimis 4 monahi la Avva Pior şi Avva Pamvo şi la ceilalţi asceţi care se nevoiau în număr mare în Muntele Nitriei. Monahii le-au înmânat părinţilor o epistolă din partea sfântului, în care se spunea printre altele:

,,Voiesc să ştiţi că semeţia arienilor s-a înălţat până la Dumnezeu (potrivit Psalmi 73, 24). Dar Dumnezeu Şi-a cercetat poporul Său, i-a văzut necazul şi S-a milostivit către el, făgăduind că va izbăvi Biserica Sa din aceste năpaste. Va veni dar vremea când Biserica se va slobozi de aceste prigoane; căci Dumnezeu a grăit pentru arieni: Şi voiu izbândi asupra Vavilonului şi voiu scoate din gura lui cele ce a înghiţit (Ieremia 51, 44). Iar despre Biserică zice: Cine dintru voi a văzut casa aceasta întru mărirea sa cea dintâi ? Că mărirea cea de pre urmă a casei acesteia mai mare va fi decât cea dintâi (Agheu 2, 4, 10). Aceste făgăduinţe avându-le noi, fraţilor, mângâiaţi-i pe toţi cei ce pătimesc în părţile acelea din pricina arienilor, pentru ca nimeni să nu se abată de la dreapta credinţă. Căci încă nu s-au plinit păcatele arienilor”[2].

După ce s-a citit epistola, toţi părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, şi trecând câţiva ani au trăit şi împlinirea în faptă a acestor cuvinte ale Sfântului Teodor.

În aceeaşi perioadă, un general pe nume Artemie a primit porunca de a-l căuta pretutindeni pe Sfântul Atanasie, care se ascundea, aşa cum am arătat, în pustie. Şi fiindcă se auzise că sfântul s-ar fi aflat la monahii tabenisioţi ai Sfântului Teodor cel Sfinţit – de care îl lega o mare dragoste –, Artemie, însoţit de ostaşi înarmaţi, s-a îndreptat către mânăstirea cuviosului şi înconjurând mânăstirea, o mare frică i-a cuprins pe monahi.

,,Se afla însă printre ei un bărbat sfânt, Pechisie cu numele, care cu darul Domnului îi întărea pe fraţi să nu-şi piardă curajul. Ducele Artemie a întrebat atunci prin tălmaci: ‘Unde este egumenul vostru ?’ ‘Este plecat pe la celelalte mânăstiri’, i-a răspuns Pechisie. ‘Dar unde este locţiitorul lui ?’, a întrebat din nou acela. Iar ei i l-au arătat pe Avva Psarfin, economul cel mare, pe care luându-l deosebi i-a zis: ‘Am poruncă de la împărat pentru episcopul Atanasie, care, zice-se, se află la voi, aici’. Iar Avva Psarfin i-a răspuns: ‘Negreşit, este părintele nostru, dar faţa nu i-am văzut-o niciodată. Însă de voiţi, cercetaţi mânăstirea’.

După ce Artemie a făcut cercetare, neaflându-l pe sfânt, a zis în adunarea fraţilor: ‘Haideţi să vă rugaţi pentru mine’. Iar ei i-au răspuns: ‘Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce sunt cu arienii’, fiindcă vedeau un episcop arian împreună cu el”[3]. Atunci acela s-a rugat de unul singur şi după o vedenie înfricoşătoare pe care a avut-o, a plecat cutremurat.

Această purtare minunată şi plină de curaj a monahilor tabenisioţi era rodul ascultării lor de învăţătura ortodoxă şi mai ales de poruncile episcopului şi părintelui lor duhovnicesc, Atanasie, care într-una din epistolele sale îi îndemna: ,,Să vă feriţi de părtăşia cu cei ce cred făţiş dogmele necinstitoare. Păziţi-vă însă şi de cei ce socotesc că nu se ţin de cele ale lui Arie, dar se împărtăşesc cu arienii. Ni se cuvine, mai ales, să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim.

Şi iarăşi, dacă cineva se face a mărturisi credinţa dreaptă, dar se arată împărtăşindu-se cu ereticii, pe acela să-l îndemnaţi să se îndepărteze de un asemenea obicei; şi dacă se învoieşte, să-l aveţi ca pe un frate. Dacă însă stăruie cu împotrivire, feriţi-vă de el. Atâta vreme cât veţi ţine calea aceasta, vă veţi păzi credinţa voastră curată. Dar şi aceia se vor folosi văzându-vă şi se vor teme ca nu cumva să fie socotiţi necinstitori şi părtaşi ai credinţei ereticilor”[4].

În toate aceste împrejurări de mai sus se remarcă scrupulozitatea, frământarea şi grija monahilor pentru credinţa aflată în primejdie. Preţuirea Sfântului Atanasie faţă de tovarăşii săi de luptă, monahii, se poate vedea şi din epistolele pe care li le adresează. În aceste epistole el le istoriseşte în amănunt faptele nelegiuite ale arienilor şi le insuflă curaj pentru a duce mai departe lupta împotriva ereticilor.

 

Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare († 370)

Prigoane crunte din partea arienilor au suferit, pentru credinţa ortodoxă, şi Sfântul Cuvios Ilarion cel Mare (icoană) cu ucenicii săi. În viaţa sfântului se spune că odată nişte oameni care-l pizmuiau au voit să-i facă rău.

,,Au mers deci la eparh şi, după ce l-au pârât pe sfânt prin cuvinte defăimătoare, îi cereau să poruncească să-l cheme la judecată. Iar eparhul era în înţelegere cu arienii. Aflând deci un astfel de prilej, mai vârtos căuta să-l urgisească, şi dădu poruncă să se înfăţişeze înaintea lui împreună cu obştea. Iar clericii care urmau eresului necinstitor al lui Arie, auzind acestea şi scrâşnind din dinţi împotriva lui, au trimis pe unii împreună cu o ceată de ostaşi, să-l afle pe drept şi să-l pedepsească.

Îndată ce au ajuns la locul unde sălăşluia – aproape de obştea lui Vruhie – şi n-au dat de dânsul, ziceau: ‘Vedeţi cum prin vrăjile lui a cunoscut mai dinainte cele ce aveau să i se întâmple şi s-a făcut nevăzut ?’ Iar pentru că turbarea lor împotrivă-i mai mult se stârnise, s-au înfăţişat înaintea necredinciosului împărat Iulian şi au luat de la acesta poruncă scrisă ca mânăstirea cuviosului să fie distrusă şi dărâmată din temelii, monahii chinuiţi şi alungaţi, iar Cuvioşii Ilarion şi Isihie să fie daţi la moarte prin chinuri, cu sprijinul eparhului, oriunde s-ar afla. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, fericitul Ilarion a scăpat cu viaţă la Avasan”[5].

De asemenea, Avva Anuv a mărturisit pentru credinţă[6].

 

A doua perioadă a prigoanelor, din timpul împăratului Valens (364-378)

După moartea lui Iulian, în Răsărit a luat împărăţia binecinstitorul şi ortodoxul Iovian, dar numai pentru scurtă vreme. Noul împărat, Valens, avea să fie un aprig partizan al arianismului, făcându-se iniţiatorul celei de-a doua perioade a prigoanelor împotriva ortodocşilor. Printre multele ‘isprăvi’ ale acestui împărat eretic, ne este relatată şi aceasta: ,,Odată au mers să-l întâlnească 80 clerici, trimişi de ortodocşi. Atunci acela a poruncit să-i ardă pe toţi în corabia cu care veniseră”[7]. Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre această grozavă întâmplare numind-o ,,arderea pe mare a preoţilor”[8].

Cu totul nelegiuită era şi purtarea împăratului faţă de monahi, pe care i-a silit să intre în armată şi să ia parte la război[9]. Fericitul Ieronim, care a vizitat Nitria, relatează că Valens a scos din pustie 5.900 monahi şi i-a trimis cu de-a sila la oaste[10]. De asemenea, Valens l-a surghiunit încă o dată pe Marele Atanasie. După numai câteva luni însă, din pricina răzmeriţei poporului, i-a îngăduit să revină în Alexandria, unde sfântul avea să rămână până la adormirea sa (373)[11].

Nici în Antiohia lucrurile nu stăteau mai bine. După exilul Sfântului Evstatie (330), în cetate stăpâneau arienii, pentru ca într-un răstimp de 30 ani să se perinde în scaun 7 episcopi arieni. În anul 360, arienii îl hirotonesc episcop al Antiohiei pe Sfântul Meletie. Dar acest dumnezeiesc bărbat şi-a mărturisit dintru început credinţa sa ortodoxă şi ,,a făcut să răsune acea voce vrednică de laudă: ‘Trei sunt cele gândite, dar le exprimăm ca pe unul’”[12]. Această mărturisire de credinţă a dus neîntârziat la exilarea sa, iar scaunul episcopal a fost luat de arianul Evzoie. Când circa 2 ani mai târziu împăratul Iulian a permis revenirea lui Meletie în Antiohia, situaţia Bisericii era dramatică. Sfântul Meletie şi ortodocşii aveau o singură biserică – şi aceea în afara cetăţii –, în timp ce toate celelalte se aflau în posesia lui Evzoie[13]. (Mai exista o mică bisericuţă ortodoxă a lui Paulin, susţinător însă al Sfântului Evstatie.)

 

Sfântul Meletie al Antiohiei

 

Sfântul Meletie a fost exilat în două rânduri de Valens (365-367 şi 371-379)[14], iar lupta sa avea să fie dusă mai departe de preoţii Flavian şi Diodor (mai târziu episcopi de Antiohia, respectiv Tars). Lupta impresionantă a celor doi părinţi, ca şi a monahilor Afraat şi Iulian, pentru păstorirea micii turme (Luca 12, 32), o descrie Teodoret al Cirului în istoria sa.

În acest timp, în Alexandria, succesorul Marelui Atanasie, episcopul Petru, este curând alungat, şi în locul său urcă în scaun ereticul Luchie. ,,Atunci mulţi ortodocşi, bărbaţi şi fecioare, au fost munciţi în chip fără de Dumnezeu şi mulţi s-au săvârşit în chinuri”[15]. ,,A coborât Evzoie al Antiohiei în Alexandria şi i-a predat lui Luchie bisericile ortodocşilor. Ce rele şi ce prigoane a săvârşit acesta (Evzoie) în Egipt, în Antiohia şi în Capadocia, poate Eschil şi Sofocle ar fi putut cânta pe măsură, în tragediile lor, asemenea urgii, sau mai bine zis, ar fi trebuinţă de Ieremia ca să plângă războiul crâncen al necinstitorilor împotriva Mântuitorului Hristos”[16].

În Capadocia s-a distins în această perioadă, din partea ortodocşilor, personalitatea proeminentă a Sfântului Vasilie. Sprijinit de fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, de Sfântul Grigorie Teologul şi de Sfântul Evsevie al Samosatelor, Marele Vasilie, ,,Arătătorul de cele cereşti”, a fost conducătorul întregului Răsărit luptător. Într-o epistolă adresată episcopilor ortodocşi din Apus, apărătorul de frunte al Ortodoxiei, Vasilie, deplânge în cuvinte mişcătoare marile nenorociri ale acelor vremuri: ,,S-a abătut peste noi o grea prigoană, fraţi preacinstiţi, pesemne cea mai grea din câte au fost. Căci sunt prigoniţi păstorii, ca să se risipească turma (potrivit Matei 26, 31). Încă mai amarnic este că, deşi cei prigoniţi suferă pătimirile cu încredinţarea lăuntrică a muceniciei, cu toate acestea poporul nu-i cinsteşte pe aceşti atleţi ai credinţei ca pe nişte mucenici, căci şi cei care-i prigonesc pe ei sunt socotiţi a fi creştini. Una este astăzi vina care se pedepseşte fără cruţare: păzirea cu scumpătate a predaniilor părinteşti. Din această singură pricină, cei binecinstitori sunt surghiuniţi din patrie şi duşi în locuri pustii [...].

 

Sfântul Vasilie cel Mare sfinţind darurile în timpul liturghiei care-i poartă numele. Frescă din Catedrala din Ohrid

 

[...] Surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi prădarea clerului întreg. Căci ori se închină chipului (Daniil 3, 7), ori de nu sunt daţi usturimii biciului. Este numai vaiet în popor, lacrimi necontenite; în case şi în pieţe, toţi îşi plâng unul altuia nenorocirile. Fiindcă este cu neputinţă să fie cineva cu inima atât de împietrită, încât pierzându-şi tatăl, să rabde cu netulburare viaţa de orfan. Jale în oraş, jale la ţară, jale pe străzi, jale în pustie. Pretutindeni se aude glas de jale, căci toţi vorbesc despre întâmplările întristătoare.

Au pierit bucuria şi veselia duhovnicească. Praznicele noastre s-au preschimbat în doliu (Amos 8, 10), casele de rugăciune s-au închis, jertfelnicele sfinte adastă. Nu se mai adună creştinii, dascălii nu mai propovăduiesc, nu se mai ţin învăţături de suflet ziditoare, nici praznice, nici imne de noapte. Nu mai întâlneşti acea fericită tresăltare care se naşte în sufletele credincioase în timpul slujbelor din biserici şi al împărtăşirii de darurile duhovniceşti [...].

[...] Nu ne luptăm nici pentru bani, nici pentru slavă, nici pentru alte bunuri pieritoare; ne ţinem neclintiţi în luptă doar pentru avuţia noastră cea de obşte, pentru comoara credinţei sănătoase lăsate de Părinţi [...].

[...] Urechile celor simpli au fost amăgite şi obişnuite cu înşelăciunea ereziei. Copiii cei mici din biserică sunt deprinşi cu învăţăturile stricate – dar ce ar putea face ? Botezurile sunt săvârşite de eretici, la fel prohodirea celor adormiţi, cercetarea suferinzilor, mângâierea celor întristaţi, sprijinirea celor în necazuri şi ajutorările de tot felul, ca şi săvârşirea sfintelor taine. Prin toate acestea se naşte o legătură cu ei în popor şi ajung să fie cu toţii într-un cuget, încât, în scurtă vreme, chiar de ni s-ar da o oarecare libertate, nu va mai fi nici o nădejde ca pe cei prinşi în această înşelăciune îndelungată să-i mai putem întoarce din nou la cunoştinţa adevărului”[17].

 

 

[1] Cuviosul Ammon, Despre viaţa şi petrecerea Cuvioşilor Pahomie şi Teodor, § 5.

[2] Ibid., § 32.

[3] Viaţa Sfântului Pahomie, § 138.

[4] Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188BC.

[5] Fericitul Ieronim şi Sfântul Cuvios Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Antologie de selecţii ierusalimitene, cap. 33, 34.

[6] Sozomen, Istoria Bisericească, vol. III, cap. 14.

[7] I. Zonaras, Cronică, cartea a XIII-a, c. 16.

[8] Sfântul Grigorie Teologul, Epitaf la Marele Vasilie, cap. 46.

[9] Meletie al Atenei, Istoria Bisericească, secolul al IV-lea, cap. 15, § 9.

[10] Evloghie Kourilas, Istoria ascetismului, p. 28.

[11] Socrate, Istoria Bisericească, vol. IV, cap. 13.

[12] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, cartea a II-a, cap. 31, p. 129.

[13] Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a II-a, cap. 12, § 1.

[14] Enciclopedia religioasă şi etică, vol. VIII.

[15] Sfântul Cuvios Teofan, Hronografie, anul 5865.

[16] Dositei al Ierusalimului, ibid., cap. 14, § 2.

[17] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 243, cap. 2-4.