----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)
 
§. 198. Ştiinţa şi literatura teologică la protestanţi [partea întâi]

În secolul XIX mai cu seamă de la Schleiermacher (1808-1834), numit ,,Origen al protestanţilor din acest secol”, protestanţii au fost foarte activi pe terenul ştiinţei şi literaturii teologice tot aşa sunt ei şi în timpul prezent. Activitatea lor poartă sigiliul luptei pentru dezvoltarea generală, ce se dă în sânul protestantismului. Această dezvoltare ne arată că raţionalismul, supranaturalismul biblic şi ortodoxia protestantă, sau confesionalismul, cum este numele modern al ei, subzistă paralel şi se combat reciproc, precum şi că fiecare din aceste direcţii se despart la rândul lor în ramificări şi gradaţiuni; dar toate aceste direcţii principale şi laterale din protestantism au desfăşurat o activitate foarte zeloasă în ştiinţă şi literatură mai cu seamă la germani, care acum şi mai mult ca altădată sunt un exemplu şi pentru alte ţări.

Producţiile ce aflăm afară din Germania, parte din ele sunt mai puţin însemnate, iară parte sunt în dependenţă de ştiinţa şi literatura teologică a germanilor. În rândurile ce urmează vom descrie aceste trei direcţii principale cu ramificările şi nuanţele lor numeroase precum şi cu reprezentanţii lor cei mai principali; notăm însă mai întâi că direcţia raţionalistă se numeşte şi ,,Critică” pur şi simplu, pe când celelalte două se numesc ,,pozitive”.

 

I. Şcoala ortodoxă sau confesională a teologiei protestante, ce apusese după jumătatea secolului XVIII, a serbat reînvierea ei la începutul secolului XIX, în epoca romantismului, când credinţa şi sentimentul preponderau asupra criticii şi a judecăţii reci: spre acest scop Klaus Harms, pastor în Kiel († 1855), cu ocazia jubileului de 300 ani al reformaţiei lui Luther (1817) prin un apel mişcător se adresă la partida ortodoxă; teroarea precedentă a Revoluţiei Franceze şi domnia despotică a lui Napoleon I în Germania deşteptând spre rugăciune şi credinţă, au dat acestei partide o putere nouă de acţiune. Şcoala ortodoxă sau confesională avea focarele ei mai ales în universităţile din Erlangen, Lipsca, Rostoc şi Dorpat. Dar ea nu s-a dezvoltat uniform, ci în mai multe direcţii, care sunt următoarele:

 

  1. Direcţia ortodoxă sau luterană veche; aceasta menţine riguros cărţile simbolice ale luteranismului. Ca reprezentanţi de frunte ai ei se pot numi: Klaus Hrams († 1855), Scheibel († 1843), Rudelbad († 1862), Guericke († 1878), istoric bisericesc, Harless († 1879) şi Philippi († 1882) teologi sistematici, cel întâi mai ales moralist, iar acest din urmă dogmatist.
  2. Direcţia pietistă ortodoxă sau aşa-zisul luteranism al Bisericii din Prusia; această direcţie a cultivat în paralel cu ortodoxia luterană pietismul şi uniunea Bisericii din Prusia; ea nu mai există astăzi, dar alţii o unesc în o singură direcţie cu cele pietiste ale supranaturaliştilor mai liberali, sub numele de supranaturalism pietist; despre acele direcţii vom trata mai jos. Reprezentant principal al direcţiei ortodoxe pietiste a fost Hengstenberg († 1869), adversar hotărât al raţionalismului de toate nuanţele; el a combătut raţionalismul neobosit şi cu mare isteţime până la moartea lui, atât prin scrieri numeroase de exegeza Vechiului Testament, cât şi prin revista lui bisericească Evangelische Kirchenzeitung (Revista Bisericii Evanghelice).
  3. Luteranii ierarhişti şi autoritari sau direcţia neo-ortodoxă, neo-luterană; această şcoală înclină spre catolicism în doctrina despre autoritatea Bisericii de a învăţa, a săvârşi cultul şi a păstori, ca emanând de la Dumnezeu. Reprezentanţii ei cei mai însemnaţi sunt Vilmar din Hessa electorală († 1868), Loke din Bavaria († 1872), Kliefoth din Mecklenburg († 1895), toţi teologi activi mai mult în ramura practică a teologiei[1].
  4. Direcţia luterană mai liberală, sau confesională speculativă, care profesează totodată şi hiliasmul, ca nu nejustificat. Reprezentanţii acestei direcţii sunt mai întâi şcoala din Erlangen, aşa-zisa şcoală de ,,istoria mântuirii”; ea explică întreaga descoperire despre mântuire pe baza istoriei unitare a mântuirii; din această şcoală, pe lângă I. Chr. Konr. Von Hofmann, profesor de exegeza Noului Testament, care este şi căpetenia ei († 1877), sunt mai ales Thomasius, dogmatist († 1878), Delitszch († 1890), tatăl autorului raţionalist extrem al lozincii moderne ,,Babel und Bibel” 1902 (Babilonul este sorgintea Bibliei) şi Luthardt; apoi şi scriitori în afinitate de idei cu această şcoală, precum: Zetzschwitg, teolog practic eminent (autor de catehetică † 1886), Kahnis († 1888) şi Franke († 1894), ambii dogmatişti distinşi; Zockler († 1906), Cremer († 1903), Kohler, Volck († 1904), Uhlhorn († 1901), Paul Ewald, Walther, Lemme, toţi teologi însemnaţi, Theodor Zahn, cercetător solid al Sfintei Scripturi a Noului Testament, precum şi de curând: Secberg, Grutzmacher, partizani ai construirii unei ,,teologii pozitive moderne” ş.a.[2].
  5. Direcţia hegeliană-ortodoxă sau şcoala ortodoxă a aşa-zisei ,,teologii speculative” ce acum s-a stins; ea avu ca reprezentant mai ales pe Daub († 1836), Marheineke († 1846) şi Rozenkranz († 1879).
  6. Confesionalismul Bisericii reformate sau calvine; această şcoală are reprezentanţi calvini vechi, ortodocşi de rigoare ca Krummacher, predicator († 1837), Kohlbrugge († 1875) şi Bohl (din Viena), dogmatişti, apoi reprezentanţi ştiinţifici mai liberali ca Heppe († 1879), Ebrard († 1888) ş.a..

 

II. Şcoala biblică supranaturalistă, care după jumătatea secolului XVIII se apăra foarte slab de atacurile şcoalei raţionaliste, de asemenea a reînviat la începutul secolului XIX spre o nouă activitate. De atunci ea se împarte în trei direcţii deosebite: o şcoală biblică supranaturalistă de rigoare sau şcoala biblicistă, ce se menţine şi azi, una supranaturalistă-raţionalistă, ce s-a stins acum, dar are continuitate în şcoala raţionalistă mai nouă, conciliantă, în fine o şcoală pietistă-supranaturalistă mai liberală sau şcoala evanghelică pietistă; aceasta se mai numeşte şcoala teologiei de inimă sau de sentiment, după principiul lui Neander († 1850), întemeietorul ei: ,,Pectus est quod theologum facit”, adică: Inima pioasă decide pe cineva a fi teolog. Cei mai mulţi discipoli ai acestei şcoale au trecut la direcţia confesională. Toate aceste trei direcţii s-au dezvoltat precum urmează:

 

  1. Şcoala biblicistă menţine ferm principiul că Sfânta Scriptură este absolut dumnezeiască şi că creştinismul este un fapt supranatural. Ea are reprezentanţii săi în şcoala din Tubingen (Wurtemberg) mai veche şi în cea mai nouă, de aceea se mai numeşte şcoala supranaturalistă din Tubingen sau Wurtembergiană sau şcoala din Şvabia, pe când aşa-zisa ,,Şcoala nouă din Tubingen (1830-1860), ce a venit după cea mai veche şi a precedat celei mai nouă, se ştie că a fost şcoala raţionalistă radicală a lui F. Chr. Baur († 1860). Cei mai însemnaţi scriitori supranaturalişti biblicişti de rigoare din şcoala mai veche de la Tubingen sunt: Storr († 1808), Bengel († 1826), Susskind († 1829), Flatt 1 şi 2 († 1821 şi † 1843), Stendel († 1837); în afinitate de idei cu aceştia mai sunt: Reinhard († 1812), Planck († 1833), Augusti († 1841), Hahn († 1863); iar reprezentanţii şcoalei celei mai nouă din Tubingen, sau ai şcoalei Beckiane, aşa numită de la Beck, căpetenia ei († 1878), sunt: Worner († 1876), Kubel († 1894), Reiff, Gess († 1891); în afinitate de idei cu şcoala lui Beck sunt şi Schlatter şi chiar scriitorii mai confesionali, şi între aceştia mai sus citaţii Cremer († 1903) şi Kohler.
  2. Şcoala supranaturalistă-raţională sau raţionalistă-supranaturală ţine calea de mijloc între supranaturalismul biblic cel riguros şi raţionalism. Reprezentanţi principali ai ei sunt: Staudlin († 1826), Tzschirner († 1828), Baumgarten-Crusuis († 1843), Rosenmuller cel tânăr († 1835), exeget al Vechiului Testament pe când cel bătrân († 1815) a fost exeget al Noului Testament în sens de tot raţionalist ş.a., mai sunt încă Hase, istoric bisericesc († 1890), în primii ani ai activităţii sale de aproape 70 ani, adică de la 1825, căci mai târziu deveni treptat raţionalist.
  3. Direcţia pietistă supranaturalistă mai liberă; această şcoală uneşte supranaturalismul critic cu un spirit de profundă pietate; reprezentanţii principali ai săi sunt: Neander, celebru istoric bisericesc († 1850) cu teologia sa de pietate sinceră (sau pectorală) şi Tholuck († 1877) exeget şi apologet de mare valoare şi cu multă influenţă în Biserică, ambii aceştia n-au fost liberi de influenţa lui Schleiermacher († 1834), genialul fundator al raţionalismului speculativ critic, conciliant; de aceea unii îi clasifică între discipolii pozitivi şi fideli ai lui Schleiermacher; alţii mai adaugă pe lângă ei şi pe Hengstenberg († 1863), amintit aici mai sus între teologii confesionali, numind această direcţie supranaturalism pietist mai nou.

 

III. Dar şcoala raţionalistă din secolul XIX şi din cel prezent are reprezentanţi mult mai numeroşi. Această şcoală de asemenea se desparte în mai multe direcţii care sunt: şcoala raţionalismului vechi sau vulgar, şcoala hegelianilor tineri sau a raţionalismului speculativ-critic negativ (radical), şcoala raţionalistă a lui Schleiermacher sau raţionalismul speculativ critic conciliant, şcoala lui Ritschl sau raţionalismul antimetafizic-conciliant, şcoala metodei de ,,istoria religiunii” şi cea de ,,teologie modernă”. Vom expune acum pe fiecare din aceste direcţii aparte.

 

  1. Şcoala raţionalismului vulgar s-a răspândit încă de la jumătatea secolului XVIII şi se menţinu până la jumătatea secolului XIX, când s-a stins cu totul; ea lăsă, ca moştenire a teologiei sale, pe aşa-numitele ,,Comunităţi libere” sau ,,Amicii luminii”, ce s-au înfiinţat la 1840-1847 şi există încă vreo câteva zeci de mii (cca 35.000); cea mai mare parte din ele formează comunităţi la un loc cu catolicii germani (cca 5.000). Mentorul filozofic al acestui raţionalism vulgar a fost în secolul XIX Kant (1804), iară ca reprezentanţi ai ei în teologie s-au distins Tieftrunk, profesor în Halle († 1837), Rohr, superintendent general în Weimar († 1848), Wegscheider, profesor de dogmatică la Halle († 1849), Bretschneider, superintendent general în Gotha († 1848), Paulus, exeget în Heidelberg († 1851); acesta s-a silit a explica toate minunile din Sfânta Scriptură ca fapte curat naturale; de asemenea Ammon, teolog sistematic şi exegetic în Dresda († 1850); acesta a abandonat pentru un timp raţionalismul vulgar pentru supranaturalismul raţionalist, dar în urmă a revenit la cel dintâi. O carte de popularizare a raţionalismului vulgar este cea scrisă de Zschokke cu titlul ,,Stunden der Andacht” († 1848)[3]. Dar în ultimul timp al existenţei sale, cam pe la 1830, raţionalismul vulgar fu combătut şi răpus chiar de direcţii raţionaliste, de origine mai recentă. În consecinţă s-au ridicat în locul său alte direcţii raţionaliste, precum:

 

În episodul următor
Capitolul III
Protestantismul de la 1789 până în prezent (1910)

 

 

[1] După altă împărţire mai puţin răsfirată şi scriitorii aceştia se numără între luteranii vechi, fiindcă şi ei menţin autoritatea intactă a cărţilor simbolice; iară ca luterani noi se privesc teologii de confesiune luterană, care recunosc necondiţional numai autoritatea Sfintei Scripturi, precum fac reprezentanţii direcţiei luterane mai liberale sau speculative (I, 4) şi luteranii din şcoala biblicistică (II, 1) şi cei din şcoala pietistă supranaturalistă mai liberală (II, 3).

[2] N.tr.: Grutzmacher este profesor de teologie în Rostok şi colaborator la o revistă teologică cu titlul Biblische Zeit und Streitfragen, despre care este vorba şi în o notă de mai jos; el a scris în acea revistă broşura a 6-a, seria VI din anul 1910, în care critică solid filozofia lui Nietzsche; de asemenea broşura a 5-a seria a II-a din 1911 cu titlul ,,Die Jungfrauengeburt”, în care susţine dogma creştină despre naşterea mai presus de fire a Mântuitorului din Sfânta Fecioară.

[3] N.tr.: Lucrarea lui Zschokke este tradusă în limba franceză cu titlul Meditations religieuses, de Monnard şi Gence, 6 tomuri, Paris, 1830-1834. Unele din aceste meditaţii sunt traduse în limba românească de Gavriil Munteanu şi tipărite la Buzău în un volum, 1839.