----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 152 vizitatori și nici un membru online

Despre căderea lui Adam

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 
 
 

I. Cuvânt înainte

Dacă ar trebui cândva, fraţii mei, să începem cuvântarea noastră atunci ea ar trebui să înceapă nu cu cuvinte, ci cu suspine şi lacrimi. Căderea lui Adam ! Numai când rosteşti cuvintele acestea, şi ţi se pare că toată lumea se ridică împotriva ta; din toate părţile se aud strigăte, suspine şi reproşuri; pretutindeni se înfăţişează pâraie de sânge şi de lacrimi, vărsate de înaintaşi; toate relele şi nenorocirile din trecut, din prezent şi din viitor vin de faţă şi cer să dăm răspuns pentru ele; cerul şi pământul, soarele şi stelele, plantele şi animalele te trag la judecată şi zic: tu ne-ai lipsit de desăvârşirea cea dintru început !

În adevăr, fraţilor, oare nu acea nefericită cădere a strămoşilor noştri a aruncat din înălţimea asemănării cu Dumnezeu şi a fericirii şi a cufundat în pulbere şi stricăciune tot neamul omenesc ? Nu ea oare a întunecat podoaba şi a tulburat rânduiala în toată lumea aceasta văzută ? Nu ea oare a schimbat hotărârea ce fusese luată la început pentru noi de către Făcătorul ? Nu ea oare a lipsit toate făpturile pământeşti de desăvârşirile lor cele de la început şi a făcut în sfârşit să fie de neapărată trebuinţă ca pământul şi toate lucrurile de pe dânsul (II Petru 3, 10) să ardă cândva, soarele şi luna să se întunece, stelele să cadă din cer ca nişte frunze şi însele puterile cerurilor să se mişte (Matei 24, 29) ? Nu ea oare, în sfârşit, a tulburat întrucâtva până şi odihna măreaţă a zilei a şaptea, a deşteptat pe Cel Atotputernic pentru noi minuni ale iubirii şi înţelepciunii şi oarecum la noi acte de creaţie ? Nu ea oare a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se pogoare din cer pe pământ, să se îmbrace cu sărăcăciosul trup omenesc, să sufere înjosiri şi chinuri şi să moară pentru noi pe cruce ? Grozavă a fost căderea îngerilor ! Dar căderea omului, după urmările sale nefericite pentru toată lumea, putea fi şi mai grozavă dacă în adâncurile înţelepciunii şi iubirii dumnezeieşti nu s-ar fi găsit mijloace de a ne ridica din cădere.

Dar oricât de nefericită a fost căderea lui Adam din rai, ea este în acelaşi timp căderea mea. În zadar aş voi eu să mă despart de astă dată de strămoşul meu; legăturile firii mă leagă de dânsul în chip de nedezlegat. În zadar aş voi eu să pun la îndoială părtăşia mea la păcatul cel din Eden, sub motivul că am venit în lume cu multe veacuri mai târziu. Pedeapsa, pe care o port necontenit, îmi spune că sunt părtaş.

Care pedeapsă ? Vai, însăşi întrebarea aceasta arată adâncimea nemăsurată a căderii noastre ! Va să zică noi am căzut într-o aşa de mare şi întunecată prăpastie, încât nu mai vedem acea înălţime sfântă şi fericită, în care fusesem puşi cândva de mâna Făcătorului, şi suntem atât de surzi şi orbi din pricina căderii, încât nu mai simţim nici chiar durerea pricinuită de ea şi nici nu bănuim adâncimea în care ne aflăm. Care pedeapsă ? Dar oare răsplată este aceea că noi toţi venim în lumea aceasta în chipul cel mai jalnic ? Plângând părăsim pântecele mamei, ca să ne ivim pentru puţină vreme pe faţa pământului, şi în mijlocul bocetelor deschidem sânul pământului, ca să îngropăm într-însul trupul nostru putregăios dinaintea ochilor celor vii. Care pedeapsă ? Dar oare răsplată este aceea că oamenii ca fraţi se sfâşie unii pe alţii ca jigăniile sălbatice, că naţiuni şi ţări întregi stau faţă în faţă cu arma în mână şi nu cunosc altă metodă sau iscusinţă mai înaltă decât aceea de a lovi şi a omorî şi asupri pe semenii lor ? Care pedeapsă ? Dar ce-i în inima fiecăruia din noi ? Război şi luptă necontenită a binelui cu răul, a duhului cu trupul, a minţii şi cugetului cu patimile ! Şi unde-i biruinţa ? De cele mai multe ori este de partea păcatului şi a trupului. Că ceea ce lucrez, nu ştiu, că nu care voiesc eu, aceasta fac; ci care urăsc, aceea lucrez. Că a voi se află la mine, iar a face binele nu aflu (Romani 7, 15 şi 18).

Aşa se plâng contra lor înşişi cei mai buni dintre oameni. Dar ce trebuie să zică cei mai răi ? Vai, ori încotro mă întorc, pretutindenea văd urmele căderii mele: le văd şi în lupta stihiilor oarbe ale naturii, dăunătoare pentru mine, şi în duşmănia nesfârşită faţă de mine a fiinţelor însufleţite; le văd şi în fenomenele groaznice ale cerului de deasupra mea şi în nerodirea pământului lucrat de mine; le văd şi în neputinţa minţii mele şi în lipsa de trăinicie a lucrărilor mele; le văd şi în sălbăticia patimilor omeneşti şi în prisosinţa îndoielilor; le văd în colibă ca şi în palat, la altar ca şi la coarnele plugului, în clipe de bucurie şi de întristare, aievea ca şi în vis … Este greu, este foarte greu jugul care apasă pe fiii lui Adam (Sirah 40, 1-2) ! Este groaznică puterea stricăciunii, sub care geme toată făptura (Romani 8, 22) !

Dar cine este vinovat de toate acestea ? De unde şi cum s-a ivit răul, care mă împresoară pe mine şi lumea toată ? Nu cumva Făcătorul meu nu a avut destule mijloace, ca să mă facă curat şi drept, nemuritor şi fericit ? Dar o singură privire cât de simplă asupra lumii celei nemărginite, asupra rânduielii şi frumuseţii ei îmi arată clar că dreapta care m-a zidit a fost atotputernică şi întru totul bună; căci ea nu a uitat şi a înzestrat cu tot ce trebuie până şi pe cea mai mică făptură. Şi cu toate acestea eu sufăr şi pătimesc; sufăr aşa, încât eu singur nici nu pot zări sfârşitul durerilor mele.

Deci, nu-s eu oare pricina tuturor acestor rele ? Eu şi astăzi am în mine putinţa de a-mi desăvârşi starea, sau de a mă învoi cu ea şi a-mi pricinui pieirea.

Aşadar libertatea mea este pricina răului. În ea deci, în libertatea voinţei mele trebuie să fie pricina stării mele nefericite aici pe pământ. Dar a fost cândva o clipă nenorocită în care eu, abuzând de libertatea mea, am rupt cu mână cutezătoare legătura, care mă unea pe mine şi pe toată lumea cu Izvorul adevăratei vieţi şi fericiri; a fost o clipă grozavă, în care eu m-am aruncat nebuneşte din înălţimea desăvârşirilor mele fireşti şi am târât după mine în prăpastia răului făptura cea supusă mie.

Dar când şi cum s-a petrecut această nefericită cădere ? În zadar m-aş apuca să întreb de aceasta natura ce mă înconjoară; ea în cazul acesta este mută, ca şi câmpul de bătaie după luptele desfăşurate pe dânsul. Pretutindeni se văd urmele înfrângerii; se aud chiar ecouri ale gemetelor şi plânsului, dar cine şi cum s-a bătut ? Nu se ştie. Un lucru observ din toate cele ce se văd în natură: că toată nenorocirea aceasta trebuie să se fi petrecut nu chiar aşa de demult, încât să se fi uitat cu totul, şi nici chiar aşa de curând, încât să se fi putut păstra o vie amintire despre dânsa. De alerg la istorie şi la cele mai vechi tradiţii, aud din toate părţile lumii că neamul omenesc nu a fost aşa cum îl vedem noi astăzi; că pe pământ nu au fost atâtea rele şi nenorociri de care suferă astăzi tot ce-i viu; că rânduiala sau mai bine spus neorânduiala de astăzi a lucrurilor este din cauza căderii în păcat a oamenilor celor de la început.

Dar dacă nu mă mulţumesc numai cu atâta şi am curiozitatea să aflu cum anume s-a petrecut căderea mea, atunci găsesc în vechile tradiţii atâta nepotrivire, contrazicere şi întuneric, încât nu ştiu la care să mă opresc, nu văd unde sfârşeşte mărturia adevărată şi de unde începe născocirea. Singură, numai cosmogonia sau istorisirea despre facerea lumii, insuflată de Dumnezeu lui Moisi, explică asemenea unui far luminos pe marea ce se ridică deasupra apelor tulburi ale vechilor istorisiri şi a întunericului ce acoperă starea de la început a neamului omenesc. Cu toată scurtimea acestei istorisiri a lui Moisi despre facerea lumii, într-însa este atâta lumină, încât toate problemele de căpetenie despre ieşirea răului în lume se dezleagă cu ajutorul ei, pe cât de înţelepţeşte, tot pe atât de clar.

Această istorisire sfântă despre căderea în păcat a strămoşilor noştri avem de gând, fraţii mei, să o repetăm şi să o cercetăm împreună. Nu-i deloc îmbucurător tabloul ce ni se aşază înainte. Şi înaintea noastră, ca oarecând înaintea proorocului, se deschide o carte în care este scris plângere, cântare şi vai (Iezechiil 2, 10).

Vom vedea că şarpele clevetitor este ascultat, iar Ziditorul şi Binefăcătorul, cu sfânta Lui poruncă, lepădat; vom vedea pe strămoaşa tuturor celor vii cu câtă uşurinţă întinde mâna la fructul oprit şi osândită apoi, din această neascultare, să nască fii în durere; vom vedea pe strămoşul nostru care fuge de la faţa lui Dumnezeu, aruncând vina asupra Însuşi Scriptura 98Făcătorului şi de aceea osândit pentru toată viaţa ca întru sudoarea feţei să-şi mănânce pâinea şi apoi să se întoarcă în pământul de unde a fost luat; vom vedea pe amândoi strămoşii ruşinându-se de goliciunea lor, iar nu de păcatul din pricina căruia a urmat goliciunea şi moartea; îi vom vedea apoi izgoniţi din raiul desfătării şi târându-şi rămăşiţa zilelor în mijlocul blestemului a tot pământul; vom vedea în sfârşit heruvimul cu sabia de foc, pus la poarta raiului şi păzind calea spre pomul vieţii, pierdut pentru totdeauna pentru aceia care nu au ştiut să se folosească de roadele lui.

 

Adam şi Eva izgoniţi din Rai

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

În acelaşi timp vom auzi grozava osândă dată vrăjmaşului nostru care ne-a târât în păcat şi osândă, care ne arată că avem un Izbânditor, că nu suntem lipsiţi de apărare, vom auzi făgăduinţa îmbucurătoare despre sămânţa femeii care avea să sfărâme capul şarpelui, acea făgăduinţă în care, ca într-un sâmbure de măr, se cuprindea toată taina mântuirii noastre. Astfel, cartea zilelor noastre a celor dintru început, deşi este scris în ea plângere, cântare şi vai, va fi la urma urmelor ca acea carte a lui Iezechiil, dulce în gura noastră şi poate să ne hrănească ca o mâncare nepieritoare. Căci învăţătura cuvântului lui Dumnezeu despre căderea lui Adam, pe lângă că ne lămureşte taina stării noastre de astăzi, ne arată începutul şi cauza nenorocirilor şi suferinţelor noastre, care prin nimic altceva nu ni s-ar putea lămuri, şi prin aceasta ne împacă cu soarta noastră grea şi ne reţine de la cârtire şi de la hula împotriva proniei. Tot această învăţătură serveşte de temelie acelei vestiri de viaţă dătătoare, care alcătuieşte miezul credinţei creştine, adică a învăţăturii despre răscumpărarea noastră prin Fiul lui Dumnezeu, care de aceea S-a îmbrăcat în trupul nostru, ca să biruiască pe vrăjmaşul nostru şi să desfiinţeze toate urmările căderii în păcat cea din Eden.

Pentru a simţi pe deplin preţul acestei dumnezeieşti răscumpărări, trebuie mai întâi să cunoaştem toată mărimea răului care ne stăpâneşte. Adam cel de-al doilea, care este Domnul din cer (I Corinteni 15, 47), Se arată în toată slava dumnezeiască, dar nu mai înainte ca Adam cel dintâi, strămoşul nostru cel de pe pământ, să ni se înfăţişeze în toată înjosirea şi blestemul său.

Pentru aceasta, fără îndoială, şi Sfânta Biserică, mama noastră a tuturor şi învăţătoarea noastră, ne vorbeşte despre căderea lui Adam. Prin aceasta ea parcă ar vrea să zică fiecăruia din noi: dacă tu eşti fiul lui Adam, atunci oricine ai fi tu, eşti o fiinţă căzută; trebuie deci să te ridici din prăpastie, să-ţi lecuieşti toate rănile cauzate de cădere şi să începi a te înălţa spre înălţimile desăvârşirii de altădată cu ajutorul tainei pocăinţei şi a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului cel de viaţă dătător.

Să înălţăm dar, fraţilor, glasul nostru cu o gură şi cu o inimă către Domnul ca, precum a luminat cândva pe robul Său Moisi să scrie pentru noi sfânta istorie despre căderea în păcat a strămoşilor noştri, să ne dăruiască şi nouă nevrednicilor robilor Săi har de a ne folosi de ea cum se cuvine, să pricepem cu ajutorul ei toată ticăloşia firii noastre celei căzute, să cunoaştem ticăloşia noastră cea păcătoasă, ca apoi cu credinţă şi smerenie să alergăm la Acela care numai El singur este în stare să ridice toate cele căzute şi să ne ridice şi pe noi, cum ne făgăduieşte Sfânta Biserică, la vrednicia noastră cea dintâi, la care să dea Dumnezeu să ajungem fiecare din noi cu harul Său cel sfânt. Amin.

 

 

II. Porunca dată de Dumnezeu în rai

Nefericita cădere a strămoşilor noştri din Eden a fost, după cum se ştie, urmarea călcării de către ei a poruncii pe care le-o dăduse Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit. De aceea, înainte de a păşi la desfăşurarea acestei nefericite împrejurări, se cuvine să ne întoarcem cu luare aminte asupra acestei porunci şi să arătăm ce anume cuprinde ea şi pentru ce a fost dată. Trebuie să pătrundem în înţelesul acestei porunci, pentru că există o mulţime de opinii în ce-o priveşte care, pe lângă că sunt greşite, mai slujesc încă şi ca prilej de cârtire împotriva proniei dumnezeieşti.

Unii zic: la ce trebuia să se dea această poruncă ? Alţii zic: de ce nu a fost ferit omul de a o călca ? Împotriva acestora noi trebuie să arătăm că porunca era de neapărată trebuinţă şi că au fost luate toate măsurile necesare pentru a-l feri pe om de călcarea ei. Nu mai rămăsese decât doar să se lege libertatea omului, dar atunci virtutea ar fi pierdut tot preţul ei, iar omul ar fi fost lipsit de toată vrednicia sa morală.

Porunca din Eden ni se înfăţişează de Moisi astfel: Şi au poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând: din tot pomul, care este în Rai să mănânce; iar din pomul ştiinţei binelui şi a răului să nu mâncaţi dintr-însul, că ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 16-17). Vedeţi în ce se cuprindea porunca ? În aceea ca să nu mănânce din fructele unui anumit pom. Din aceasta se vede numaidecât toată uşurinţa de a se îndeplini porunca dată. Căci ce greutate poate fi în a nu mânca din roadele unui singur pom, când în rai erau mii de pomi şi încă de toate felurile ? Strămoşii noştri şi fără să fi fost opriţi n-au apucat, de bună seamă, să mănânce din roadele multor pomi din rai; cu atât mai uşor era să se înfrâneze de la rodul cel oprit. A ne închipui că pomul oprit ar fi fost după roadele sale cel mai bun dintre toţi nu se poate, căci fără îndoială cel mai bun era pomul vieţii.

Este adevărat că Evei i s-a părut după aceea că pomul oprit este bun la mâncare şi plăcut ochilor la vedere şi de dorit, pentru că dă pricepere; dar el i s-a părut astfel atunci abia când în nefericita noastră strămoaşă, în urma sfătuirii amăgitoare ce avusese cu şarpele, se aţâţase prea mult curiozitatea şi pofta de a gusta din roadele acelui pom. În asemenea caz şi lucrul cel mai obişnuit se pare omului foarte atrăgător. Pe lângă aceasta înseşi cuvintele Evei, dacă pătrundem mai bine în înţelesul lor, exprimă nu atât o laudă a calităţii deosebite a roadelor pomului, ci mai degrabă o apărare faţă de mustrarea şi învinuirea ce i se făcea, adică cum că acele roade nu s-au părut ochilor Evei aşa de respingătoare încât să nu poată dori să guste din ele, nici aşa de urâte încât să nu se poată uita la ele fără dezgust şi, în sfârşit, nici aşa de nimica încât să nu trezească curiozitatea de a afla cum sunt ele şi pentru ce sunt oprite. Astfel din orice parte priveşti la porunca de a nu mânca din pom, vezi unul şi acelaşi lucru, că a o îndeplini era foarte uşor şi prin urmare şi a o călca era un lucru cu totul ruşinos şi nechibzuit.

Dar ce înseamnă această oprire ? Pentru ce nu s-a dat voie a mânca şi din acest pom ? Întrebarea este foarte însemnată şi noi trebuie să o cercetăm cu toată amănunţimea cuvenită, ca să putem înlătura toate părerile greşite asupra acestei chestiuni.

Pomul a fost oprit nu pentru că Domnul ar fi avut vreo nevoie de această oprire, cum a clevetit apoi şarpele, amăgitorul. Căci ce nevoie putea să aibă Domnul de această oprire ? Aceea oare ca Adam şi Eva să nu capete prin mâncarea din acest pom niscaiva însuşiri noi şi să ajungă asemenea Lui ? Aşa a răstălmăcit-o şarpele. Dar ce poate fi mai mincinos decât această idee ? Căci ce putea împiedica pe Dumnezeu să nu facă un pom primejdios pentru Sine, dacă acesta ar fi fost astfel cu adevărat ? Toate acestea atârnau întru totul de El, de voinţa Făcătorului. De aceea numai singur şarpele sau, mai bine zicând, numai diavolul a putut să scornească din mintea sa o asemenea idee necredincioasă, că pomul a fost oprit pentru că de această oprire ar fi avut nevoie şi interes Însuşi Cel ce a dat porunca. Aceasta-i o minciună şi o hulă diavolească.

Va să zică mâncarea roadelor din pomul cunoştinţei a fost oprită pentru folosul şi nevoile strămoşilor noştri. Dar pentru care folos şi nevoie ? Nu cuprindeau oare roadele acelea ceva omorâtor ? Nu cumva roadele lui erau otrăvite ?

Asemenea idee se naşte numaidecât, când ne aducem aminte de ameninţarea strămoşilor noştri de către Dumnezeu, că îndată ce vor mânca din acel pom, vor muri. În cazul acesta însăşi oprirea ni se înfăţişează nu numai ca ceva firesc, dar şi ca ceva de neapărată trebuinţă; căci cum să nu opreşti de a se mânca nişte roade otrăvite ? Şi cu toate acestea nici o asemenea idee nu se poate primi oricât de dreaptă s-ar părea ea. Căci judecaţi singuri, ce aţi crede voi de un tată, care având în grădina sa un asemenea pom otrăvit, s-ar apuca să se servească de dânsul pentru încercarea ascultării copiilor săi ?

N-aţi socoti voi oare că expune în chip uşuratic pe copiii săi la cea mai mare primejdie ? Căci prin însăşi această oprire, de a nu mânca din pom, s-a atras luarea aminte a omului asupra lui şi prin urmare s-a apropiat primejdia de om. Să nu credem dar despre Tatăl ceresc ceea ce nu putem socoti despre un bun şi înţelept tată pământesc ! Roadele pomului oprit au adus moartea omului, dar ele au adus-o nu prin însuşirile lor fireşti, ci pentru că mâncarea din ele era o călcare a voii lui Dumnezeu. Păcatul ar fi făcut ca orice pom să fie otrăvitor pentru om.

Se mai poate ridica o părere despre pomul oprit, stârnită de însăşi numirea lui. Căci cum se numea oare pomul acesta ? El se numea pomul cunoştinţei binelui şi a răului. Oare nu de aceea a fost oprit el, pentru că mâncarea dintr-însul, adică din roadele lui putea împărtăşi omului vreo cunoştinţă prea timpurie pentru el şi deci nefolositoare ?

Dar cu privire la această părere este de ajuns să ne aducem aminte că nu era în firea pomului puterea de a împărtăşi vreo ştiinţă, precum nici în însuşirea ştiinţei nu-i cu putinţă de a fi împărtăşită prin mâncarea din roadele vreunui pom. Hrana şi mâncarea sunt menite pentru gură şi pentru pântece, după cum ştiinţele sunt treaba minţii şi a cugetării. Se întreabă însă: pentru ce dar pomul acesta s-a numit aşa ? De bună seamă, din pricina urmărilor ce au avut loc pentru om prin mâncarea din roadele lui, de la ceea ce s-a săvârşit în om după mâncarea lor; căci strămoşii noştri cu adevărat au cunoscut atunci de fapt ce este bine şi ce este rău; au cunoscut preţul acelui bine, pe care l-au pierdut prin călcarea voinţei dumnezeieşti, precum şi puterea acelui rău, pe care mai înainte nu-l ştiau şi căruia s-au supus acum prin călcarea poruncii.

Dar, în sfârşit, pentru ce a fost oprită mâncarea roadelor lui ?

Pentru că era neapărată nevoie să fie ceva oprit pentru om. Dar de ce era neapărată nevoie de aceasta ? Pentru încercarea libertăţii lui şi pentru întărirea voinţei lui în supunerea şi ascultarea de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru ce ? Pentru ca să se vadă, în sfârşit, de este omul vrednic de a sta în acea cinste şi vrednicie înaltă, la care avea să fie ridicat după încercare. Să lămurim mai amănunţit.

Pentru ce a fost făcut omul şi care era menirea lui ? Pentru aceea oare ca să fie stăpânul şi păzitorul grădinii celei minunate a Edenului celui de la răsărit (Facerea 2, 8) ? Dacă ar fi fost aşa, atunci nu era nevoie ca viitorul grădinar să fie înzestrat şi împodobit cu asemenea însuşiri mari şi neobişnuite cum este chipul şi asemănarea Făcătorului. Măreţiei chipului dumnezeiesc se cuvine nu o grădină, ci un templu, înaintea lui trebuiau să se plece cu timpul nu numai arborii Edenului cu roadele lor, ci toate făpturile, ba chiar toate stihiile pământeşti cu toată minunata lor felurime. Purtând în sine chipul lui Dumnezeu, omul avea să fie şi el un fel de dumnezeu pământesc. O astfel de fiinţă nu putea să aibă altă menire decât să fie cel mai apropiat prieten al lui Dumnezeu, să-L reprezinte în chip văzut şi să slujească ca organ şi locţiitor al său pentru toate făpturile inferioare care, după însuşirile firii lor şi după locul ocupat de ele, nu pot vedea pe Făcătorul lor şi să vorbească cu El gură către gură.

Potrivit cu o asemenea menire înaltă, omul trebuia să aibă şi o putere corespunzătoare, precum şi o împuternicire peste toată făptura văzută. Că noi, când vorbim aşa, nu ne călăuzim de vreo închipuire, ci de adevărul însuşi, avem în acest sens ca dovadă şi garanţie faptele oamenilor sfinţi care, fiind înnoiţi prin harul lui Hristos şi îmbrăcându-se, cum arată Sfânta Biserică, cu vrednicia cea de la început, numai cu cuvântul au oprit soarele, au prefăcut în drum bătut adâncurile mării, au stins puterea focului, au înviat morţii şi multe altele. Acelaşi lucru ni-l spune şi Sfântul Apostol Pavel când, vorbind credincioşilor ca din partea lui Hristos, strigă: Ori lumea, ori viaţa, ori moartea, ori acestea de acum, ori cele viitoare; toate ale voastre sunt; iar voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu (I Corinteni 3, 22-23).

Dar dacă este aşa, atunci judecaţi singuri: se putea oare ca omul cel abia creat să fie ridicat deodată la o asemenea înălţime şi să i se dea în mână atâta putere, fără să i se dea timp să se dezvolte mai întâi într-însul capacitatea pentru aceasta şi fără să fie condus prin ajutorul încercărilor la credincioşia prin nimic neclintită în exercitarea marilor prerogative şi puteri ce aveau să-i fie încredinţate ?

Deşi omul fusese creat nevinovat şi prin însăşi firea sa predispus la bine; însă prin libertatea sa, prin acest dar înalt, care alcătuia însăşi temelia tuturor celorlalte desăvârşiri duhovniceşti şi care mai mult decât toate îl aseamănă cu Dumnezeu, – după libertatea lui zic, – omul putea face din sine orice. Putea să rămână pentru totdeauna în cea mai strânsă legătură cu Făcătorul său, şi în supunere de bunăvoie a tuturor lucrărilor Lui, voinţei Lui celei prea sfinte şi bune; dar putea, asemenea îngerului celui căzut, să apuce şi pe calea potrivnică, să-şi abată voia sa de la voia lui Dumnezeu, să înceapă a lucra împotriva planurilor Făcătorului. Şi ce ar fi fost în cazul din urmă cu ceata făpturilor supuse lui ? Potrivnicul lui Dumnezeu unde ar fi târât după sine toată împărăţia sa ?

De aceea, înainte ca omul să fie ridicat la înălţimea cinstei şi a puterii care-l aşteptau, trebuia să fie supus, ca la un examen, să se exercite în întrebuinţarea libertăţii sale.

În acest scop trebuia să i se arate ceva potrivnic voinţei lui Dumnezeu, ca să poată face alegerea şi să-şi arate sau deplina sa conglăsuire cu voia lui Dumnezeu şi deplina supunere Făcătorului, sau să se arate neascultător şi, prin urmare, incapabil de domnia ce avea să i se încredinţeze asupra lumii celei de jos. Şi aşa s-a şi făcut cu strămoşul nostru.

Domnia lui a fost mărginită la început numai asupra Edenului; apoi s-a adus înaintea viitorului stăpânitor al pământului toate dobitoacele, ca să-şi primească nume de la dânsul. Dar o stăpânire deplină peste toate cele de jos nu o vedem încă în mâinile lui Adam. Aceasta avea să i se dea după terminarea examenului, atunci când omul, prin păzirea poruncii lui Dumnezeu, ar fi dovedit că avea să fie credincios în îndeplinirea pe pământ a legilor Stăpânului ceresc.

De aceea strămoşul nostru a fost pus în aşa stare, în care voinţa lui Dumnezeu şi a lui i se înfăţişează nu numai ca deosebite cu totul una de alta, ci şi în oarecare împotrivire, aşa încât din supunerea voinţei lui faţă de Dumnezeu, el, omul, trebuie să uite oarecum voinţa sa cu toate dorinţele ei. Şi iată izvorul poruncii date lui: ea servea omului ca încercare, pentru dezvoltarea puterilor sale lăuntrice şi pentru cârmuirea libertăţii lui.

În ce priveşte obiectul poruncii, el putea fi luat de oriunde. Dreptatea dumnezeiască putea cere de la omul cel înzestrat cu toate darurile cea mai grea nevoinţă şi jertfă, asemenea aceleia, de pildă, care s-a cerut lui Avraam, adică ar fi putut cere să-şi jertfească însăşi viaţa sa; dar aceasta nu s-a făcut. Dimpotrivă, încercarea şi examinarea s-au mărginit la un lucru foarte neînsemnat şi foarte obişnuit, adică la o jertfă care nu preţuia nimic. I s-a poruncit să nu mănânce din roadele unui singur pom. Dar prin aceasta, porunca nu pierde nimic din însemnătatea sa şi nu se depărtează nicidecum de scopul ei. Nu avea însemnătate a rupe sau a nu rupe roade din pom, ci aceea de a asculta sau de a nu asculta pe Făcătorul care a oprit aceasta. Pentru Fiinţa cea atotputernică şi atotţiitoare era totuna; rupe-va omul un măr din pom sau soarele de pe cer.

 

Scriptura 99

Adam şi Eva în Rai. Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Cu prilejul dării poruncii n-au fost uitate nici măsurile de prevenire. Pentru ca Adam, primind porunca, să nu poată fi atras şi pus în împotrivire cu ea prin vreo insuflare vicleană sau, oprindu-şi cugetul numai la suprafaţa lucrului, să socotească că cele poruncite nu sunt aşa de însemnate şi să sufere astfel din pricina uşurătăţii sale. Pentru aceasta i s-a arătat cu toată limpezimea acea grozavă urmare, care avea neapărat să se producă prin călcarea voinţei lui Dumnezeu. Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Mai mare ameninţare şi mai mare prevenire nu se putea da. Astfel de strajă la pomul oprit stăteau nu numai recunoştinţa datorată lui Dumnezeu, ci şi frica de moarte.

Ni se va zice poate că Adam, care nu văzuse încă moartea înaintea ochilor săi, nu şi-a putut-o închipui în acea înfăţişare grozavă, cum ni se înfăţişează ea nouă. Să zicem că-i aşa. Dar nici aceasta nu a putut să lipsească ameninţarea de tărie, căci după aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, Adam trebuia să-şi închipuie că pentru călcarea poruncii avea să-l ajungă un mare rău şi inima noastră este astfel că frica de o nenorocire necunoscută, care ne ameninţă, ne tulbură şi ne înspăimântă încă mai mult. Dar lucrul cel mai neîndoielnic este că dacă înţelepciunea dumnezeiască a găsit cu cale să ferească pe strămoşul nostru de păcat prin ameninţarea cu o pedeapsă, apoi fără îndoială, s-a îngrijit ca această ameninţare şi această pedeapsă să fie pricepută de dânsul, deşi astăzi noi nu putem să arătăm hotărât cum anume s-a făcut aceasta.

După o asemenea ameninţare grozavă pentru păcat, omul trebuia să privească la pomul oprit nu numai ca la un lucru deosebit al voii lui Dumnezeu, ci şi ca la un duşman al său, ca la moartea sa.

Ceea ce spune Eva în vorbirea sa cu şarpele, când zice că şi de a se atinge de acel pom le este oprit, ceea ce în poruncă nu se cuprinde, ne dă a înţelege că pomul oprit a fost nu numai o singură dată prilej de vorbire cu bărbatul ei şi că în urma unor astfel de sfătuiri se întărise în ei hotărârea nu numai de a nu se atinge de el aşa din curiozitate, dar nici de a nu se apropia de dânsul prea tare, pentru a înlătura orice ispită.

Dar vai, ce însemnează hotărârile şi toate făgăduinţele noastre ! … Se iveşte şarpele cu vorbele lui amăgitoare şi este uitată şi porunca, şi Puitorul de lege; se aruncă o privire pofticioasă asupra rodului oprit şi piere din amintire însăşi moartea.

Şi cum se săvârşeşte oare ispita ? Aceasta o vom vedea data viitoare. Acum însă să mai spunem câteva cuvinte despre poruncă. Vedeţi acum necesitatea ei ? Ea serveşte pentru ca, prin ajutorul ei, să se arate desăvârşirea omului şi capacitatea sau incapacitatea lui pentru menirea sa înaltă. Dacă omul s-ar fi arătat tare în această încercare, şi-ar fi întărit şi voinţa lui în bine şi s-ar fi făcut nebiruită de alte noi ispite. Acum puteţi vedea şi nevinovăţia însăşi a pomului oprit: el a pricinuit moartea nu prin vreo otravă ce ar fi fost în roadele lui, ci pentru că omul nu a păzit porunca; el însă în sine putea şi, după planul lui Dumnezeu, trebuia să servească spre viaţă, dând la iveală desăvârşirile omului dacă acesta ar fi rezistat ispitei. Atunci de bună seamă ar fi fost ridicată opreliştea şi de la acest pom şi el la rând cu toţi ceilalţi pomi din rai ar fi fost dat spre întrebuinţare.

Astfel şi în cazul acesta este prea adevărat ceea ce a zis apostolul, despre legea lui Moisi: Legea sfântă este şi porunca sfântă şi dreaptă şi bună (Romani 7, 12). Să zicem cu cuvintele aceluiaşi apostol: Deci oare ce era bun, mie mi s-a făcut moarte ? Să nu fie. Ci păcatul ca să se arate păcat, prin ce era bun lucrându-mie mie moarte; ca să se facă preste măsură păcătos păcatul prin poruncă (Romani 7, 13).

Pe noi ne-a pierdut nu pomul, nu porunca, ci noi înşine, libertatea noastră, adică întrebuinţarea rea a ei. Să ne închipuim că n-ar fi fost nici porunca, nici pomul oprit; oare omul nu ar fi putut şi fără acestea să abată voia sa de la voia lui Dumnezeu şi să se facă păcătos ? În el însuşi, în mintea şi cugetul său, era nu numai o singură poruncă, ci toată legea; fiecare din aceste porunci putea fi călcată, şi călcarea oricăreia din ele aducea moartea. Căci roada păcatului, a oricărui păcat lăuntric sau exterior, este moartea (Romani 6, 23). Pentru a ne încredinţa deplin de aceasta şi a părăsi pentru totdeauna cârtirea asupra poruncii şi pomului oprit din Eden, să ne aducem aminte de soarta lui Lucifer şi de căderea lui. Înaintea lui, în ceruri, nu a fost nici pomul cu roadele oprite, nici şarpele cu ispita, cu toate acestea el a căzut în chipul cel mai grozav, ispitit de sine însuşi. Asemenea lucru se putea petrece şi cu omul. Aceasta-i soarta fiinţelor libere, că ele din voinţa lor pot face ce voiesc. Dar dacă ni s-ar fi lăsat să ne alegem felul căderii, apoi mult mai bine era să cădem printr-o ademenire dinafară, oarecum nevrând şi fiind târâţi prin înşelăciune, decât a deschide în noi înşine izvorul răului. Căci atunci şi cu noi, poate, s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu duhurile lepădate, adică am fi pierdut însăşi putinţa de a mai fi ridicaţi din cădere. Amin.

 

 

III. Şarpele ispititor I

Data trecută, fraţilor, ne-am plimbat cu cugetul nostru prin împărăţia plantelor, printre pomii raiului; căci acolo între ei se afla obiectul poruncii, ce s-a dat pentru încercarea noastră. Astăzi trebuie să intrăm în cuprinsul împărăţiei animalelor, căci din cetele lor a luat ispititorul unealta pentru amăgirea strămoşilor noştri. Astfel în marea încercare prin care avea să treacă omul cel dintâi pentru desăvârşirea sa, le-a fost dat să ia parte toate părţile naturii – fiecare în felul său – ca o dovadă şi expresie vădită a faptului că în persoana omului, ca stăpân, se rezolva soarta întregii lumi de jos, supusă lui. Dacă ieşea biruitor din încercare, adică dacă rămânea credincios voinţei Făcătorului său, Adam nu numai că s-ar fi întărit el însuşi în bine, dar ar fi ridicat împreună cu sine şi bunătatea şi frumuseţea tuturor făpturilor inferioare, apropiindu-le prin sine de Izvorul tuturor desăvârşirilor, de Dumnezeu.

Căzând însă din înălţimea asemănării cu Dumnezeu în prăpastia şerpească a minciunii şi păcatului, strămoşul nostru nu a suferit numai el singur din pricina căderii, pierzând astfel o mulţime de desăvârşiri, ci ca unul ce era cap şi centru al lumii celei de jos, a pus în neorânduială cu sine şi prin sine întocmirea tuturor părţilor ei şi a oprit toate făpturile din mersul lor firesc spre desăvârşire. De aceea, cum spune Sfântul Apostol Pavel, de la căderea strămoşilor noştri nu numai că suferim şi pătimim noi, urmaşii lor, dar şi toată zidirea împreună suspină şi împreună are durere până acum (Romani 8, 22). Pentru ce suspină împreună cu noi ? Pentru aceea, răspunde tot el, pentru că din acea vreme şi zidirea, lipsită de nevinovăţia şi libertatea fiilor lui Dumnezeu, a căzut sub deşertăciunea şi puterea stricăciunii. Dar să ne întoarcem la istorisirea lui Moisi.

Şarpele însă era mai înţelept decât toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? (Facerea 3, 1).

Aşadar ispititorul nostru a fost şarpele, nu o pasăre, nu o fiară oarecare, ci o târâtoare, chiar aceea care şi astăzi numai prin înfăţişarea ei insuflă dezgust, şi aceasta ca semn al vătămării ce ne-a pricinuit ea cândva. Se naşte întrebarea: în ce chip animalul acesta a putut să se facă potrivnicul voinţei lui Dumnezeu şi vrăjmaşul omului ? După cum firea unui pom nu avea însuşirea de a fi izvorul cunoştinţei şi al înţelepciunii pentru om, tot aşa firea animalului nu avea însuşirea de a se face izvorul şi începutul păcatului în lume. Păcatul se poate arăta în forma sa adevărată numai acolo unde este minte şi voinţă, deoarece el nu este altceva decât reaua întrebuinţare a minţii şi a voinţei şi, cu adevărat, la şarpele din Eden vedem şi una şi alta: el va întreba şi va judeca, va da sfaturi şi va face propuneri, va cleveti şi va ispiti. Mai mult încă: convorbirea şarpelui cu Eva ne arată că interlocutorul ei nu este numai înzestrat cu minte, dar este şi aşa de şiret şi încercat, încât îşi ia sarcina să fie povăţuitor pentru om însuşi şi aşa de rău povăţuitor, încât îndrăzneşte să meargă făţiş împotriva Făcătorului Însuşi.

Se potrivesc oare toate acestea şarpelui, care este un simplu animal ? Este clar că nu. Deci pe acest temei trebuie să bănuim că în şarpe se află vreo fiinţă cugetătoare, dar rea, care în cazul acesta a voit să întrebuinţeze şarpele numai ca o unealtă a sa, pentru ca să-şi acopere adevărata sa fiinţă şi înfăţişare. Moisi nu ne spune nimic despre aceasta, pentru că se înfăţişează ispita, aşa cum a fost, după înfăţişarea sa de dinafară, ca noi să putem înţelege mai uşor cam cât de greu i-a fost Evei să reziste ispitei şarpelui. Dar în alte locuri ale Scripturii ni se arată lămurit acel vrăjmaş vechi, acel pierzător al nostru. Sub lumina acelor locuri ale Scripturii, vedem limpede că acel vrăjmaş nu a fost altcineva decât tot acel duh rău şi lepădat de Dumnezeu, care încă în cer a îndrăznit să se ridice împotriva Atotputernicului, şi pentru aceasta a fost aruncat în iad. Iată, acesta lucrează acum în şarpele din Eden şi-l face să săvârşească ceea ce singur de sine nici şarpele, nici altă vietate oarecare nu putea şi nu ar fi putut să facă niciodată.

Dar ce-a îndemnat pe acest duh al răutăţii să caute căderea noastră ? De bună seamă mulţimea răutăţii ce se sălăşluia în el. După cum o fiinţă cu adevărat bună simte bucurie să răspândească împrejurul său binele, care sălăşluieşte în sine, aşa şi fiinţa cea rea se bucură când poate să lăţească răutatea sa. Pe lângă aceasta, aici a mai lucrat răzbunarea.

Neavând putinţa de a răni însăşi persoana cea neajunsă de nimeni a lui Dumnezeu şi a se atinge de tronul Atotputernicului, arhanghelul cel aruncat din cer, care fierbea de ura răzbunării, încearcă cel puţin să întunece şi să schimonosească măcar chipul cel preţios al lui Dumnezeu, care strălucea în omul cel dintâi, ca prin pierzarea acestui nou favorit al lui Dumnezeu să pricinuiască amărăciune Făcătorului. Putea de asemenea să împingă pe diavolul la pierzarea omului şi interesul său: căci vânând neamul omenesc în mrejele sale, el îşi înmulţea prin aceasta numărul tovarăşilor şi al slugilor sale; ba supunea influenţei sale celei rele şi tot ceea ce avea să fie stăpânirea viitoare a lui Adam.

Toate aceste pricini şi chiar numai una din ele era de ajuns ca să ridice tot iadul împotriva noastră împreună cu stăpânitorul lui, şi iată Luceafărul cel mândru, pentru atingerea scopului său, uită de căderea sa, intră în biata târâtoare şi prin gura ei începe vorba cu Eva.

Pentru ce a ales el ca unealtă şarpele, şi nu alt animal oarecare ? Răspunsul la această întrebare ni-l dau înseşi cuvintele lui Moisi, prin care acesta ne zugrăveşte pe şarpele-ispititorul. Iar şarpele era – zice el – mai înţelept decât toate hiarele cele de pre pământ. În adevăr, şarpele şi acum întrece în şiretenie aproape pe toate animalele; iar înainte de căderea omului, înainte de blestemul care a lipsit pe toate fiinţele de o parte din desăvârşiri, el a putut să aibă încă şi mai multe însuşiri. Tocmai de aceasta şarpele era mai potrivit decât alte animale să slujească drept unealtă pentru duhul cel ispititor, care neîndrăznind să se înfăţişeze sub propriul chip, a căutat să aibă ca unealtă o astfel de fiinţă, care ispitind, să se pară că lucrează singură de sine, iar nu sub influenţa cuiva. Căci în cazul din urmă cel ispitit ar fi bănuit numaidecât ceva, şi nu s-ar fi lăsat înşelat aşa uşor.

Toate bune, va zice cineva. Dar de ce trebuia să se îngăduie acestei fiinţe grozave, adică duhului răutăţii, să influenţeze omul într-un chip aşa de hotărâtor, când soarta lui atârna între cer şi iad ? Să fi ispitit pe om numai pomul oprit şi libertatea lui proprie; pentru firea noastră cea slabă erau de ajuns şi numai aceste două ispite.

În schimb vezi tu, iubite ascultător, cât de mărginită este această îngăduinţă ! Dacă însuşi duhul răutăţii vine să ne ispitească, apoi vine ca un făcător de rele, legat de mâini şi de picioare, cu legături nevăzute. Lui i s-a îngăduit să lucreze, dar nu cu toate adâncimile răutăţii şi vicleşugului; vicleşugurile şi intrigile lui sunt scurtate, micşorate, înjosite până la felul de lucrare a unui animal târâtor; i s-a îngăduit să întrebuinţeze numai o singură însuşire, care este peste însuşirile unui animal, şi anume cuvântul sau limba omenească. Dar această însuşire, care a sporit (după cum se pare) puterea ispitei, putea în acelaşi timp să o lipsească de orice putere, stârnind prin însuşi caracterul său nefiresc bănuiala Evei şi frica de primejdie.

Cu toate acestea un ispititor dinafară nu era fără folos pentru om, chiar în caz de cădere; căci el, ca autor nemijlocit al păcatului, avea să servească, cum a şi slujit, ca un fel de apărător împotriva săgeţilor trăsnetelor dreptăţii cereşti, care avea să pedepsească pe călcătorii poruncii. Ispititorul, cum vom vedea, le va primi cel dintâi asupra capului său, iar strămoşilor noştri le va rămâne ca parte nişte săgeţi aproape stinse. În orice caz prin îngăduirea de a veni asupra strămoşilor noştri ispita dinafară s-a împiedicat grozava posibilitate de a se naşte din interiorul lor, din însuşi duhul şi inima lor, după cum se întâmplase cândva cu însuşi ispititorul. Atunci răul, de bună seamă, ar fi pătruns mai adânc în firea lor, şi vindecarea ei de otrava păcatului ar fi ajuns poate de 100 ori mai grea, sau chiar cu neputinţă.

,,Dar nu se poate ca Atotştiutorul – va mai zice poate cineva – să nu fi prevăzut că omul nu va putea rezista ispitei diavolului”. Fără îndoială că a prevăzut. Dar ce urmează de aici ? Să presupunem că El ar fi prevăzut tot aşa că omul va cădea şi fără ispititor, numai din pricina sa. În cazul acesta tocmai de aceea trebuia să îngăduie ispitirea şi căderea omului printr-un ispititor, ca prin aceasta să împiedice de a-i veni căderea de la el însuşi; după cum şi doctorii iscusiţi, prevăzând o boală ucigătoare lăuntrică, se silesc să o împiedice prin producerea unei răni pe faţa trupului (printr-o operaţie). Pe lângă aceasta, prevăzând şi îngăduind căderea printr-un ispititor, Atotştiutorul a prevăzut în acelaşi timp, sau mai bine spus a presupus şi îndreptarea noastră prin ajutorul unui Răscumpărător.

Îndeobşte, noi putem fi cu totul liniştiţi, pentru că nu am fost supuşi zadarnic pedepsei în Eden şi nu ni s-a cerut la pomul vieţii mai mult decât putem duce. Dimpotrivă, ni s-a cerut mult mai puţin: căci, hotărând de mai înainte ca în caz de cădere să ne trimită pe Unul-Născut Fiul Său, şi nu numai să ne cerceteze, cum a cercetat Iosif pe fraţii săi, ci ca să şi sufere pentru noi crucea şi moartea, de aceea iubirea Tatălui nu se poate – îndrăznim a zice – să nu se fi gândit îndoit la soarta noastră, adică nu se poate să nu se fi gândit la ea nu numai pentru noi, ci şi pentru Fiul Său. Căci straşnica hotărâre este dată nu numai pentru noi, ci şi pentru Fiul Său. Căci straşnica hotărâre dată pentru călcarea poruncii, şi anume: Cu moarte vei muri, în puterea tainei răscumpărării, trebuia să cadă nu numai asupra noastră, ci şi asupra Lui şi încă asupra Lui mai mult decât asupra noastră. Deoarece, murind ca jertfă pentru păcatele a toată lumea, El a murit de moartea cea mai înjositoare şi cea mai dureroasă.

Acum s-ar cuveni să păşim la cercetarea însăşi a lucrurilor şarpelui-ispititorul: dar cuvântarea noastră s-a cam lungit, iar ziua de astăzi ne cheamă şi la alte datorii, şi anume la spovedanie şi pocăinţă.

Dar credeţi oare, fraţilor, că vicleanul şi prea răul nostru ispititor ne va lăsa în pace şi va îngădui ca pocăinţa şi spovedania noastră să se săvârşească cum trebuie ? Nu, căci ucigătorul de oameni cel din început (Ioan 8, 44) de nimic nu se teme aşa de rău din partea omului căzut ca de adevărata pocăinţă, şi nimic nu se sileşte el să împiedice mai mult decât mărturisirea păcatelor; căci el ştie bine că aceasta este moartea lui, alungarea lui din noi.

De aceea, când conştiinţa noastră ne va vorbi de greutatea păcatelor noastre şi ne va face să vedem mânia lui Dumnezeu şi muncile cele veşnice, el va şopti înlăuntrul nostru cu totul dimpotrivă; de pildă, că păcatul este un lucru neînsemnat, că Fiinţa cea preaînaltă nu ar avea nici o treabă cu faptele noastre, că Dumnezeu este milostiv, că este prea curând pentru noi să ne lăsăm de plăceri, că acum înseşi împrejurările nu sunt prielnice pentru ca să ne schimbăm felul de trai, că mai avem destulă vreme pentru aceasta în viitor, când ne vom putea pocăi şi mai bine şi mai cu folos. Păziţi-vă fraţilor de asemenea şoapte: acestea sunt uneltirile şarpelui; din pricina lor au pierit strămoşii noştri; din pricina lor, de nu vom lua măsuri, vom pieri şi noi, şi vom pieri pentru totdeauna.

Să nu alergăm ca strămoşii noştri, după păcat, sub umbra pomilor; să nu ascundem rănile cugetului, necurăţia inimii, când Domnul, Cel ce ne caută, ne va zice prin glasul slujitorului bisericii: Adame, unde eşti ? Să lăsăm la pragul bisericii toate pestelcile pentru dezvinovăţirea de nedreptăţile noastre. Să ne înfăţişăm înaintea Celui Atoateştiutor în toată goliciunea şi sărăcia noastră şi să zicem: iată eu şi păcatele mele ! Nu am pe cine să învinuiesc pentru ele, decât pe mine însumi. Cu toată slăbiciunea firii mele şi cu toate ispitele ce vin de la lume şi trup, simt că la fiecare din ele aş fi putut rămâne în curăţenie şi dreptate, dacă aş fi voit şi m-aş fi păzit cum se cade cu harul Tău. Dar eu nu am luat seama de sufletul meu şi de cugetul meu şi nu numai că nu am abătut răul de la mine, ci adesea chiar l-am căutat. Şi iată, vin la Tine, Doamne, doctorul sufletelor şi al trupurilor, vin necurat, întunecat şi rănit, cu semnele lepădării în toată fiinţa mea. Nu am nici un drept la îndurarea Ta, căci sunt fiul gheenei şi al blestemului !

Şi dacă ar trebui să mă înfăţişez la Tine ca la Făcătorul şi Domnul meu, ca la Judecătorul şi Răsplătitorul, atunci aş fi osândit şi lepădat de însuşi cugetul meu; atunci ar trebui să alerg la munţi şi la dealuri şi să le rog să mă ascundă din faţa dreptăţii şi a slavei Tale ! Dar eu văd în mijlocul pământului semnul mântuirii pentru toţi şi vin la Tine ! Primeşte-mă pe mine cel rătăcit, necurat, întinat şi omorât de păcat şi de fărădelegi, care mă pocăiesc şi doresc să fiu curat, sănătos şi credincios Ţie, Domnului meu ! Acoperă Tu singur goliciunea mea, Însuţi mă curăţeşte de întinăciunea sufletului şi a trupului meu; împrăştie întunericul ce mă împresoară, ridică de pe mine legăturile păcatului ce mă apasă; atinge-te de duhul meu şi-l înnoieşte cu puterea darului Tău; întăreşte paşii mei şovăielnici pe piatra poruncilor Tale, păzeşte-mă pe mine cu frica judecăţii Tale, ca fiind miluit, curăţit şi sfinţit, să nu mă mai întorc niciodată pe căile întortocheate ale păcatului şi ale fărădelegii. Amin.

 

 

IV. Şarpele ispititor II

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 1-5).

Vai, cât de puţin a trebuit ca să pierim ! Căci atâta este tot aceea prin care diavolul a prăbuşit în adânc pe strămoşii noştri ! Pentru amăgirea noastră nu s-au întrebuinţat nici semne, nici minuni, ci s-au spus numai câteva vorbe, şi noi n-am putut să ne ţinem împotriva lor ! Şi ce fel de vorbe au fost acelea ? Astfel încât s-ar părea că ar fi putut fi respinse şi de un copil. Într-adevăr, cine va crede astăzi că Făcătorul ar fi putut, cum cleveteşte şarpele, să oprească pe om de la ceva din zavistie şi de teamă ca acesta să nu ajungă desăvârşit ca şi El ? La asemenea clevetire oricine este gata să răspundă că preabunul Dumnezeu nu poate fi stăpânit de zavistie şi că, pe de altă parte, omul nu poate să fie un alt Dumnezeu, căci nu este cu putinţă să fie doi Dumnezei. Tot aşa de ciudat era de cugetat că o astfel de desăvârşire nemărginită, ca cea dumnezeiască, s-ar putea dobândi prin mâncarea din roadele unui pom, oricum ar fi fost ele. Şi în cazul acesta mulţi din noi ar fi răspuns numaidecât că rodul nici unui pom din lume nu poate să facă asemenea lucru.

Cu toate acestea strămoaşa noastră, deşi nu numai de aceste idei şi făgăduinţe, ci şi din propria curiozitate şi de însăşi înfăţişarea roadelor pomului, va fi mişcată şi ademenită, cum vom vedea, până întru atâta încât, uitând porunca lui Dumnezeu şi frica de moarte, îşi întinde mâna la rodul oprit ! ... Nu este oare acesta un semn, va cugeta poate cineva, că strămoşii noştri se aflau, în ce priveşte mintea, nu în stare de deplină desăvârşire şi că de aceea nici n-au fost ei cu totul în stare să suporte biruitor acea ispită la care au fost supuşi ?

Nu, categoric nu, căci dacă am judeca astfel, ar însemna să învinuim pronia dumnezeiască că a scos la război un ostaş fără să-l fi dotat cu puteri şi arme corespunzătoare.

În felul acesta nu fac nici oamenii cuminţi, cu atât mai vârtos nu a putut să facă Dumnezeu cel preabun şi preaînţelept. Dacă omul a fost supus ispitei, apoi numai pentru că putea să o biruiască. Dar pentru ce nu a biruit-o ? Pentru că nu a voit s-o biruiască. Şi pentru ce nu a voit ? Pentru că era înzestrat cu libertate şi a îngăduit senzualităţii să-i întunece mintea. În vremea unor asemenea întunecări şi astăzi până şi oamenii cei cu minte mai înaltă ajung câteodată mai nepricepuţi decât copiii mici şi fac aşa fapte, încât fiecare fără să vrea se întreabă cum a putut să facă asemenea ciudăţenie un om aşa de înţelept ?

Dar vei zice poate, cu toată întunecarea minţii de către senzualitate, cum se puteau crede asemenea nerozii, ca cele ce le spunea şarpele ? O asemenea credulitate nu se împacă cu presupusa desăvârşire a celor dintâi oameni. Dar spune-mi, în ce se cuprindea această desăvârşire şi până unde se întindea ? Noi nu trebuie să micşorăm, dar nu trebuie nici să exagerăm, şi una şi alta deopotrivă ne-ar duce la idei nedrepte. Dar în ce consta desăvârşirea primilor oameni, dacă este să nu o exagerăm ? În aceea, întâi, că într-înşii nu se afla nici un neajuns şi nici o stricăciune firească; că ei erau înzestraţi cu minunate însuşiri sufleteşti şi trupeşti; în aceea, de asemenea, că toată natura lor era predispusă către bine şi în chip firesc le era dezgustător orice rău; şi, în sfârşit, că în sufletul lor, ca în templul său firesc de pe pământ, pururea era de faţă harul lui Dumnezeu, care-i umplea de sentimentul mulţumirii şi al bucuriei.

Dar cu toată această curăţenie şi dispunere spre bine, strămoşii noştri nu numai că nu erau întăriţi în bine, asemenea îngerilor, dar nu aveau încă nici acea tărie morală pe care o au astăzi oamenii cei sfinţi care, cunoscând urâciunea păcatului din experienţă, fug de el ca de un rău deja gustat. Din acest punct de vedere puterea dăunătoare a păcatului este de 100 ori mai cunoscută chiar şi pentru fiecare din noi decât cum era ea cunoscută strămoşilor noştri: avantaj amar pentru noi şi trist, dar până la un punct oarecare şi foarte important. Omul cel dintâi, neavând acest avantaj, şi nici nu putea să-l aibă fără experienţă, credea până şi în cele mai improbabile lucruri. Cu el, până la un punct, s-au adeverit cele zise de Sfântul Apostol Pavel despre iubire, că ea toate le primeşte cu încredere; pentru că ea, iubirea, vorbind totdeauna adevărul, nu poate nici să-şi închipuie că cineva ar putea să spună neadevărul.

Asemenea privire asupra stării lui Adam în rai o avea Sfântul Apostol Pavel când a scris către corinteni: Mă tem, ca nu cumva precum şarpele a amăgit pe Eva cu vicleşugul său, aşa să se strice şi înţelegerile voastre de la adeverinţa cea întru Hristos (II Corinteni 11, 3). Şi în Eden era acest fel de adeverinţă – bună, dorită, curată, sfântă –, dar care nu avea însă simţurile deprinse prin obişnuinţă multă de a deosebi binele de rău (Evrei 5, 14). Această adeverinţă putea deci ca trecând prin experienţă să se transforme în iscusinţă duhovnicească şi neînclinare raţională spre rău, iar târâtă de senzualitate putea de asemenea, deşi fără intenţie rea, să primească sfatul şarpelui şi, uitând de porunca lui Dumnezeu, să mănânce din pomul oprit.

În cazul acesta, ni se va zice, era mai bine să se mai întârzie cu ispitirea. Dar până când să se mai întârzie ? Din această stare de adeverinţă nici nu se putea ieşi altfel decât cu ajutorul experienţei şi a ispitei. Peste o sută, peste mai multe sute de ani ea ar fi fost aceeaşi, până când se făcea experienţa. Şi îngerii din cer, dacă s-au întărit în bine, apoi tot în urma unei experienţe, adică după răzvrătirea lui Lucifer, când având prilej de scandalizare şi ispită, l-au biruit şi astfel s-au depărtat pentru totdeauna de acel hotar fatal, care pentru fiecare fiinţă desparte, aşa zicând, cerul de iad.

După aceste lămuriri premergătoare, vom pricepe mai bine, fraţilor, pentru ce şarpele ispititor îşi îngăduie să spună de-a dreptul minciuni şi să dea drept adevăruri nişte lucruri născocite şi de ce strămoaşa noastră Eva nu-şi astupă auzul chiar de la început.

Acum să ne strămutăm cu mintea în Eden şi să luăm aminte la vorbirea strămoaşei noastre cu ispititorul.Scriptura 100

Din toate se vede că această nefericită discuţie a avut loc chiar la pomul cunoştinţei; căci după ce femeia, ademenindu-se, s-a hotărât să calce porunca, îndată se zice: şi luând, a mâncat din acela, adică din pomul oprit, care se afla chiar lângă dânsa şi la care nu avea decât să-şi întindă mâna. Va să zică Eva şi înainte de vorbirea sa cu şarpele venea pe la pomul cunoştinţei. De ce şi pentru ce ? Pentru aceea oare că acesta era în cale sau foarte aproape de sălaşul strămoşilor ? Lucrul din urmă nu se vede şi nici pe cel dintâi nu avem cum să-l bănuim. Aceasta se petrecea cu Eva poate din pricina unei curiozităţi, care este aşa de firească naturii noastre şi din pricina căreia şi astăzi se întâmplă o mulţime de ispite şi nenorociri.

 

Şarpele ispitind pe Eva

Mozaic din Catedrala din Monreale, Palermo, Italia, secolul al XII-lea

 

Aşadar strămoaşa noastră era acum înaintea pomului oprit. Iar şarpele era şi el de mult şi poate nu o dată se pregătise el de atac, numai că nu găsise prilejul potrivit. Acum acest prilej se ivi, şi vrăjmaşul cel rău se foloseşte de el cu toată şiretenia.

Şi a zis şarpele către femeie: ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ?

În vorbele acestea este vicleşug peste vicleşug. El nu i-a vorbit de-a dreptul despre poruncă şi despre pomul oprit care este înaintea ochilor Evei; nu, şarpele pare că nu are nici o treabă cu aceasta; ci el, numai folosindu-se întâmplător de întâlnirea cu Eva, voieşte să afle un lucru pe care de mult îl are pe inimă şi care îl nelinişteşte; nu pentru interesul său, ci pentru interesul lui Adam şi al Evei; şi anume, ce-ar fi însemnând faptul acela că Dumnezeu i-a oprit pe aceştia să mănânce roade din vreun pom din Rai ? A cruţa aceste roade s-ar părea că nu are nici un sens; ele sunt aşa de multe !

Şi apoi ce preţuiesc ele la Dumnezeu ? A le socoti vătămătoare iarăşi nu se poate; ele par aşa de frumoase şi bune la mâncare ! A pedepsi apoi pe Adam şi pe Eva astfel, încă nu era pentru ce: ei nu făcuseră încă nimic împotriva legii. Şi cu toate acestea, starea lor devenise din pricina aceasta, chiar şi pentru celelalte fiinţe, ciudată şi jalnică. Să fii în grădină, să te numeşti stăpânul Edenului şi să nu îndrăzneşti să-ţi ridici mâna ca să rupi un fruct dintr-un pom ! … Aici, este clar, se ascunde vreo taină şi vreun plan: ce să însemne oare toate acestea ?

Ce este, că au zis Dumnezeu să nu mâncaţi din tot pomul Raiului ? Astfel, începutul vorbirii este, se pare, cu totul nevinovat şi firesc, şarpele se arată osârdnic pentru Adam şi Eva, ca şi către stăpânii săi; crede că starea lor este mai rea decât este de fapt şi întreabă. Se înşală, adevărat în presupunerea sa; dar se înşală, aşa zicând, din prisosul de osârdie ce-l are pentru ei. Cum deci să nu lămureşti pe cel ce se înşală aşa de nevinovat şi să nu-i spui că în zadar consideră el că Dumnezeu ar fi oprit pe Adam de a mânca din toţi pomii raiului şi că unei asemenea opriri a fost supus numai un singur pom ? O astfel de lămurire o cerea şi recunoştinţa pentru osârdie şi însăşi onoarea lui Dumnezeu, Făcătorul prea aspru şi prea puţin iubitor.

Un singur lucru se pare că trebuia să împiedice pe Eva de a discuta cu şarpele, şi anume însuşirea lui de a vorbi care nu era firească unui animal. Acest lucru neobişnuit s-ar fi părut că trebuie să o mire şi s-o facă să cheme pe bărbatul său; sau cel puţin, înainte de orice răspuns, să întrebe pe şarpe de unde are el darul cuvântului ? Dar mai întâi, ceea ce-i neobişnuit astăzi pentru noi nu era poate aşa de neobişnuit în Eden; adică acesta poate nu era primul caz când fiinţe nevăzute se îmbrăcau înaintea omului în chip de fiinţă văzută, ca prin aceasta să intre mai uşor în contact cu el, ca fiinţă, deşi nestrăină de natura lor, totuşi deocamdată aparţinând mai mult lumii văzute şi simţite.

Şi chiar dacă arătarea aceasta ar fi fost neobişnuită, apoi însăşi această neobişnuinţă la rândul ei a putut imediat să stârnească curiozitatea şi dorinţa de a continua vorba începută cu şarpele, spre a afla ce are să fie mai departe. Ba putea chiar să stârnească ideea: această însuşire neobişnuită şi înaltă a şarpelui nu este oare ca o urmare a mâncării din pomul cunoştinţei ? În cazul acesta devenea şi mai firească dorinţa de la urmă, vorba cu şarpele, spre a afla cât mai curând taina pomului oprit. Şi iată Eva fără zăbavă răspunde ispititorului.

Şi a zis femeia către şarpe: din tot pomul care este în Rai mâncăm. Iar din rodul pomului, care este în mijlocul Raiului au zis Dumnezeu: să nu mâncaţi dintr-însul, nici să vă atingeţi de dânsul, ca să nu muriţi.

Cuvintele acestea încă sunt aşa de nevinovate încât le putea rosti chiar un înger. Căci ce face Eva ? Lămureşte adevărul, lămureşte pe şarpele cel neştiutor, apără, deşi nu direct, de clevetire pe Făcătorul şi Binefăcătorul său. Căci a zice ceea ce zice ea acum înseamnă a zice: În zadar te nelinişteşti tu, şarpe, pentru noi; întrebarea ta nu este la locul ei; Dumnezeu nu a dat o hotărâre aşa de aspră şi de stranie, cum consideri tu. Un singur lucru este neaşteptat în cuvintele Evei: porunca lui Dumnezeu despre pomul cunoştinţei apare în gura ei cu un adaos, pe care acea poruncă nu-l cuprindea; şi anume, Dumnezeu nu a oprit a se atinge de pom, cum zice Eva, ci numai să nu mănânce roade din el.

De unde dar a luat ea vorbele acestea ? Nu vom greşi, cred, dacă împreună cu învăţătorii Bisericii vom spune că ele au fost însuşite de Eva din frica de moarte ce o avea în inimă, iar frica aceasta venea din înclinaţia tainică către pomul oprit. Şi acest simţ prevenitor al fricii l-ar fi dat Dumnezeu, ca noi măcar de frică să rămânem credincioşi poruncilor Domnului. Dar se pare că era de aşteptat ca în inima Evei să domnească alt simţământ mai bun şi mai înalt, adică simţământul iubirii şi al respectului faţă de Făcătorul şi Binefăcătorul ei. De aceea prin aceste puţine cuvinte adăugate pare că se dă la iveală, fără să vrea şi fără să bage de seamă însăşi Eva, taina stării ei sufleteşti.

Şarpele a prins îndată de veste că pe strămoaşa noastră o ţine în supunere către Dumnezeu mai mult frica de moarte şi îndată s-a năpustit cu toată puterea asupra acestei îngrădituri, ca dărâmând-o, să pună stăpânire pe femeia cea aşa de uşor de amăgit. Şi a zis şarpele către femeie: nu veţi muri cu moarte. Că ştie Dumnezeu, că ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul.

A vorbi astfel înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât a arunca toate măştile; căci cine vorbeşte astfel, acela se arată făţiş nu ceea ce se părea cu puţin înainte, adică nu o fiinţă care cunoaşte puţin lucrurile şi deci avea nevoie să întrebe, ci una aşa de atoateştiutoare încât cunoaşte toată inima pomului şi a poruncii mai mult decât însuşi Adam şi Eva, care s-ar fi aflând oarecum chiar în sfatul lui Dumnezeu şi ar fi ştiind adevărata pricină pentru care Dumnezeu a oprit pe Adam şi Eva să mănânce din acele roade. Şi care era acea pricină ? Nu mila de el, din pricină că l-ar fi ameninţat vreo primejdie din partea roadelor pomului oprit; căci, dimpotrivă, ele au o însuşire minunată de a deschide ochii celor ce mănâncă din ele şi a-i face asemenea cu Dumnezeu, ci teama şi zavistia ca nu cumva Adam, gustând din această mâncare minunată, să afle toate şi să se facă întocmai cu Făcătorul său.

Adică, după cum în vorbele de mai înainte ale şarpelui era şiretenie peste şiretenie, numai pentru ca să înceapă vorba cu Eva fără a stârni vreo bănuială, aşa şi în cuvintele acestea din urmă este clevetire peste clevetire spre a o mânia de-a dreptul şi a o face să mănânce din pomul oprit; după cum acolo, aşa şi aici, totul lasă să se înţeleagă o pretinsă bunăvoinţă către om şi o mare osârdie pentru ridicarea stării lui. Şi credeţi voi acestea – pare a zice şarpele –, socotiţi voi oare că pomul este oprit din pricina primejdiei morţii ? Ce simpli şi scurţi la vedere sunteţi voi ! Să mori din pricina acestor roade ! Dimpotrivă, cine gustă din ele, aceluia i se deschid ochii şi el ajunge asemenea cu Dumnezeu, căpătând o însuşire rară şi minunată de a cunoaşte binele şi răul. Dumnezeu ştia aceasta şi iată cauza opririi. El nu vrea ca voi să vă faceţi ca Dânsul ... Judecaţi acum: bine este să păziţi o asemenea poruncă şi să vă lipsiţi de bunăvoie de asemenea desăvârşire ?

Dumnezeul meu – va striga cineva la auzul acestor vorbe –, se poate oare asculta în linişte asemenea minciună şi asemenea clevetire ? Şi femeia nu şi-a astupat urechile ? Nu a lovit pe şarpe ? Nu a alergat îndată la bărbatul ei ? Unde-i iubirea către Făcătorul şi Binefăcătorul ? Unde este credinţa în cuvintele Lui ? Unde este ruşinea şi conştiinţa ? Unde-i frica de moarte ?

De bună seamă nu era în suflet nici această frică mântuitoare, nici această ultimă ancoră în această furtună de cugete ce se ridica în suflet. Unde pierise ea ? Dispăruse în valurile îndoielilor ridicate de vorbele ispititorului, care ca un nour negru cuprinse îndată tot sufletul, nelăsând să se vadă nimic decât numai pomul fatal. Din fiecare cuvânt al şarpelui se năşteau o mulţime de gânduri, unul mai negru decât altul, şi fiecare ascundea sub faldurii săi chipul Tatălui ceresc din suflet.

Aşadar iată taina poruncii – cugeta femeia cea înclinată spre cele de jos, care încă nu căzuse cu totul. Cine din voi a putut să pătrundă aceasta ? Va să zică înaintea noastră, în mâinile noastre, stă de mult mijlocul de a fi ca nişte dumnezei; şi noi din neştiinţă nu ne-am folosit de acest mijloc preţios ! Celelalte fiinţe, chiar şarpele, ne jelesc; numai noi nu ne cunoaştem starea ! Ce-ar fi fost cu noi chiar până acum dacă nu am fi fost aşa de proşti !

Dacă ispititorul, după ce a rostit grozavele cuvinte, va fi făcut pe şarpe să şi guste chiar atunci din roadele acestui pom, apoi aceasta încă mai mult a putut dispune pe Eva către ideea că şarpele are deplină dreptate, că zadarnic a spus Dumnezeu cum că mâncând din acel pom vor muri; dimpotrivă, probabil că în roadele pomului aceluia se ascunde însuşirea minunată de a da ştiinţă; căci şarpele care a mâncat din el nu numai că este viu, dar a căpătat de la el darul înţelepciunii.

După mersul discuţiei, era de aşteptat ca strămoaşa noastră Eva să spună ceva, ca răspuns şi la aceste de pe urmă cuvinte ale şarpelui, să le respingă deocamdată cu ceva, sau să dorească a auzi dovezi la clevetirile lui; dacă însă ele au influenţat asupra ei în chip hotărât, atunci să ia îndată roade şi să le mănânce. Şi cu toate acestea nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Eva nu zice nimic şarpelui – semn că cuvintele lui n-au întâlnit împotrivire la dânsa, dar nu ia îndată nici din roadele pomului oprit – semn că ea se afla în stare de nehotărâre. O stare sufletească asemenea stării corabiei când furtuna i-a rupt deodată catargurile şi apa pătrunde din toate părţile într-însa, dar cârma este încă în mâinile cârmaciului, rămâne numai ca acesta să nu-şi piardă cumpătul, să-şi îndoiască puterile, să ia măsuri împotriva spărturilor, să temporizeze până trece primejdia şi scufundarea este înlăturată. Cum a rămas în nelucrare această preţioasă putinţă de mântuire şi cum s-a săvârşit pieirea noastră şi triumful vrăjmaşului, vom vedea data viitoare, acum însă să tragem din cele văzute vreun învăţământ spre întărirea noastră.

Vedeţi cu ce s-a început primejdia ? Cu aceeaşi cu care şi pe mare, în miezul unei zile de vară, se începe furtuna cea mai primejdioasă. Pe cerul senin se iveşte în depărtare un mic punct negru. Marinarii încercaţi, văzând această pată, dau îndată corabiei altă direcţiune decât cea de până acum. Altfel în câteva minute punctul acela creşte şi se face un nour uriaş, se năpusteşte asupra corabiei şi poate să o nimicească. Tot aşa şi aici. Pe sufletul senin al Evei s-a ivit întrebarea întunecată a şarpelui: ce este, că au zis Dumnezeu ... ? Întrebare care după cum am văzut era nevinovată. Dar aţi văzut cum ea a crescut repede şi s-a prefăcut într-un nor negru de îndoieli !

Aşa de primejdioase sunt întotdeauna până şi cele mai nevinovate, în aparenţă, întrebări în ale credinţei. Începi cu gând bun, se pare, cu o cercetare, şi termini cu o vădită hulă împotriva providenţei; căci calea îndoielilor este ca pogorâşul abrupt de pe un munte; primii paşi sunt cadenţaţi şi liniştiţi, dar apoi se îndesesc fără să vrei mereu până acolo încât, chiar să vrei să te opreşti, nu mai poţi. Cu deosebire de primejdioasă este calea îndoielilor pentru cei fără experienţă, cum era şi strămoaşa noastră. Dar pe Eva, în schimbul neexperienţei, o susţinea foarte mult şi o ferea de primejdie nevinovăţia şi curăţenia sufletului, care nouă ne lipsesc. Sufletul necurat, dimpotrivă, trebuie să-l asemănăm, din acest punct de vedere, cu o încăpere în care sunt aruncate prin toate colţurile o mulţime de materii explozibile; de aceea o singură scânteie a vreunei îndoieli revarsă imediat focul în tot sufletul.

În asemenea caz de s-ar ridica întrebările şi nedumeririle, sufletul devine asemenea unui vulcan din care zboară fum şi flăcări, apă şi pietre, sub care în câteva minute se îngroapă pentru totdeauna tot ceea ce omul cu multă osteneală a adunat în mulţi ani.

Cum aşa ? va întreba poate cineva. Să nu mai cugetăm despre poruncile lui Dumnezeu ? Nu, noi nu spunem aceasta, ci numai voim să dăm a înţelege că cunoaşterea calităţilor şi folosului acestor porunci este mult mai bine să o facem nu printr-o cercetare din curiozitate a cauzei şi scopului lor, ci printr-o împlinire dreaptă şi statornică a poruncilor. Ce ţi-ar zice un doctor iscusit, care ţi-a dat doctorie pentru boala ta, dacă tu te-ai apuca să te îndoieşti de ea şi să filozofezi ? Ia doctoria, ţi-ar zice el, cum ţi-am rânduit, şi vei judeca apoi după lucrarea ei.

Aceasta ne-o poate cere şi un om asemenea nouă, care se poate înşela de o sută de ori; deci cu cât mai mult are dreptul la aceasta Dumnezeu Atotştiutorul şi adevărat în toate cuvintele Sale. La ce bun să ne gândim aşa mult la cele asupra cărora a chibzuit şi a cugetat înainte de noi şi pentru noi Dumnezeu ? Trebuie să primim doctoria, iar nu să filozofăm asupra ei. De aceea sufletele simple nu pot să facă nimic mai bun cu privire la lucrurile de credinţă decât să-şi ferească auzul totdeauna de toate discuţiile şi să se mărginească la simpla împlinire a poruncilor lui Dumnezeu şi a rânduielilor Bisericii.

În acest scop consider că nu este de prisos să vă spun povestirea despre un bun şi înţelept creştin, pe care duhul cel rău voia să-l pună în îndoială în cele ale credinţei. Cum crezi tu – îl întreba duhul – despre cutare dogmă ? Aşa cum crede şi Sfânta Biserică, răspunde creştinul. Dar Biserica cum crede ?, urmă ispititorul. Aşa ca mine. Dar tu cum crezi ?, adaose a întreba duhul. Aşa cum crede Biserica. La toate întrebările ce au mai urmat s-au dat aceleaşi răspunsuri şi diavolul negăsind loc de ispită s-a dus ruşinat. Iată o pildă cum trebuie să se ferească oamenii simpli de ispitirile ce le vin în ale credinţei.

Aceia însă din noi, care chiar prin chemarea lor sau prin însuşirile minţii lor sau prin alte circumstanţe sunt puşi în situaţia de a cerceta adevărurile de credinţă cu privire la temeiul şi legătura reciprocă dintre ele, să facă această lucrare însemnată cu evlavie şi cu frică, amintindu-şi că ei sunt rânduiţi să meargă pe un drum primejdios şi alunecos şi să nu scape niciodată din vedere pilda nenorocită a strămoaşei noastre, să nu uite că toate nenorocirile de care suferim noi s-au început de la o întrebare foarte nevinovată în aparenţă: ce este, că au zis Dumnezeu ... ?

Nu ne este dat nouă aici pe pământ să ştim toate. Toate nu le ştiu nici îngerii din ceruri. Însuşi Fiul lui Dumnezeu, când Se afla în zilele trupului său (Evrei 5, 7), a spus despre Sine că El nu ştie când are să vină ziua cea de pe urmă a lumii (Matei 13, 33). Apoi oare noi să nu încercăm a şti toate ? Va veni vremea, vor cădea legăturile trupului, se va ridica perdeaua, şi atunci vom vedea cum suntem (I Ioan 3, 2) şi vom cunoaşte cum suntem cunoscuţi (I Corinteni 13, 12). Amin.

 

 

V. Şarpele ispititor şi femeia

Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte ... (Facerea 3, 6).

Fraţilor, între înclinaţia către cădere a strămoaşei noastre şi însăşi căderea ei în păcat a fost, după cum am văzut data trecută, o clipă de nedumerire şi ezitare. Luând deci aminte la vorbele şarpelui, noi nu ne-am întins deodată mâna la rodul oprit. Ce anume a fost în clipa aceea la Eva în suflet, numai singur Dumnezeu şţie. Dar este limpede că nu a fost ceea ce trebuia; este limpede că noi nu am ştiut să întrebuinţăm acea clipă în folosul nostru.

Ce ar fi trebuit oare să facem noi în mijlocul întunericului de îndoieli şi clevetiri cu care şarpele ne împresurase ? Ar fi trebuit să ne întoarcem privirile de la şarpe şi de la pom, să le îndreptăm în sus către Dumnezeu, şi cu harul şi desăvârşirile Lui să căutăm liniştea inimii ce era tulburată de îndoieli. Astfel fără greutate s-ar fi găsit tot ce trebuia pentru stingerea săgeţilor satanei. Căci este cu putinţă oare ca Făcătorul cel întru totul desăvârşit să fi zavistuit cu ceva făptura Sa şi ca Făcătorul cel întru tot bun să fi oprit mâncarea din pom, pentru că mâncarea din el ar fi putut pune pe om pe cea mai înaltă treaptă de desăvârşire ? Oare nu în voinţa Lui stătuse putinţa de a nu ne chema pe lume din nimicnicia noastră ? Ce puteam noi, prin fiinţa noastră, să adăugăm la nemărginita lui desăvârşire ? Dar El ne-a iubit încă pe când nu eram, ne-a scos din nefiinţă şi ne-a împodobit nu numai cu minte şi voinţă, ci şi cu însuşi chipul Său; ne-a făcut stăpânii raiului şi a tot pământul şi ne menise să domnim peste celelalte făpturi. Oare acestea-s zavistii şi rea voinţă ?

Dar tu, ispititor blestemat, ce bine ai făcut pentru noi ? Cu ce ai dovedit pretinsa ta râvnă pentru noi ? Oare prin aceea că cleveteşti acum împotriva lui Dumnezeu şi vrei să ne pierzi pe noi, vicleanule ? Dar răutatea şi viclenia ta nu vor rămâne nepedepsite. Oricine ai fi tu, şarpe simplu, sau ceva mai rău decât şarpele, noi vom vesti de tine Atotputernicului şi ne vom ruga ca să nu te poţi arăta niciodată în locuinţele noastre cele paşnice. Atunci să repeţi în faţa Lui, dacă poţi, clevetirea ta grozavă; iar noi suntem robii Domnului şi credem cuvintele Lui mai mult decât propriilor noştri ochi.

Asemenea cugete ar fi putut risipi toate nedumeririle şi mântui pe nefericita noastră strămoaşă de a aluneca spre păcat. Dar aceste cugete au rămas neîntrebuinţate. De ce ? Pentru că mintea ispititei, Eva, era îndreptată cu totul în altă parte. Căci şi cu sufletul nostru se întâmplă acelaşi lucru cum se întâmplă şi cu trupul: încotro îţi îndrepţi cugetul, numai într-acolo vezi; iar ce-i la spate, aceea, oricât de aproape ar fi, este ca şi cum n-ar exista pentru tine. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Eva: ea şi-a întors gândul de la Dumnezeu, dar fără gândul de a călca porunca Lui, ea şi-a întors toată mintea spre pomul oprit, de asemenea încă tot fără intenţia hotărâtă de a mânca din el, ci numai căutând oarecum într-însul o adeverire sau o neadeverire a celor spuse de şarpe despre el. Deşi aceasta era extrem de periculos, totuşi nu alcătuia o adevărată nenorocire, dacă Eva ar fi putut să privească la pom, simplu, nepreocupată de cugetele inspirate de şarpe, fără o predispoziţie tainică de a găsi în el ceea ce-i făgăduise de la el ispititorul.

Căci ce oare se află într-un pom de aşa natură, încât să nu mai fi fost cu putinţă să priveşti la el fără să te şi hotărăşti a mânca din el ? A presupune că era în el o deosebită desăvârşire, în comparaţie cu ceilalţi pomi din rai şi mai ales în comparaţie cu pomul vieţii, după cum am văzut mai sus, nu era cu putinţă. De aceea la el putea să privească fără nici o primejdie acela care-şi avea ochiul curat şi neîntunecat de poftele simţurilor. Dar asemenea curăţie a vederii şi scutire de pofte simţuale nu era. Nefericita femeie neştiind, va privi la pom prin acei ochelari pe care i-i pusese înaintea ochilor ispititorul. De aceea, pomul şi roadele lui i se vor înfăţişa ei aşa cum niciodată nu i s-au înfăţişat nici înainte, nici după aceea.

Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte ... (Facerea 3, 6).

Iată câte noutăţi şi descoperiri deodată ! Ceea ce apostolul văzu în toată lumea când a zis că toate cele din lume sunt pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16), pe acelea Eva le găsi acum într-un biet pom. Şi de ce oare ? De aceea că se uita la el, cum am zis, prin sticla măritoare a propriilor pofte simţuale, printr-o sticlă aburită apoi cu vicleşug prin suflarea şarpelui. Toate acestea, cum observa Sfântul Ioan Gură de Aur, servesc ca dovadă că femeia, primind un astfel de sfat al şarpelui, a adăugat şi stăruinţa sa prin aceea că nu se îndepărtă îndată de la pom, ba încă îl privi cu luare aminte din toate părţile. Aşa-i în genere calea ispitelor: la început ea este largă şi are multe ramificări în toate părţile; apoi devine mai îngustă şi mai strâmtă şi cu mai puţin ramuri; în fine, alcătuieşte pentru om un fel de boltă cu pereţi pe laturi, aşa încât şi nevrând trebuie să mergi mai departe chiar şi îngheboşat. Eva cu atât mai curând ajunse la capătul din urmă, cu cât cugetarea ei era mai vioaie şi dorinţele, ca unele ce erau încă nestricate, mai repezi.

Şi a văzut femeia, că bun este pomul la mâncare şi plăcut ochilor la vedere, şi cum că frumos este a cunoaşte ... (Facerea 3, 6).

Aici nu mai este şarpele, ci pofta proprie este cea care continuă ispita. Şarpele zice numai: Nu veţi muri; pofta continuă: pomul nu numai că nu este ucigător, ci este şi bun la mâncare. Şarpele adevereşte: Ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri; pofta adaugă: cu adevărat este plăcut ochilor la vedere. Şarpele făgăduieşte: Şi veţi fi ca nişte dumnezei, cunoscând binele şi răul; pofta adevereşte şi oarecum vede înfăptuită aceeaşi: Şi cum că frumos este a cunoaşte.

Iată câte ispite noi şi câte prilejuri de păcătuire ! Şi de ce oare ? Toate numai de aceea că strămoaşa şi-a îndreptat ochii nu acolo încotro trebuia, nu către Dumnezeu, către cer, ci spre pământ, spre pom. Dacă ea, cum am spus mai sus, s-ar fi depărtat îndată de locul primejdios, atunci nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea. Nu degeaba unul din prooroci numeşte simţurile noastre ferestre, prin care intră în suflet moartea. Acum cu adevărat intră prin ele moartea. Toate acestea le ştia bine Iov, când socotea că este nevoie să pună perdea peste ochii săi, ca să nu privească la cele oprite. Eva nu şi-a pus această perdea şi prin aceasta ea singură şi-a mărit peste măsură ispita.

Dar oare Eva se va hotărî fără bărbat să facă o faptă aşa de însemnată ? Acesta (Adam) ar mai putea încă să îndrepte acest lucru, să înţelepţească pe uşuratica femeie, să reţină mintea ei cea spre pământ îndreptată. Zadarnică nădejde ! Şarpele nu îngăduie, pofta ochilor cere grabnic împlinirea, pomul pare că singur se pleacă cu roadele spre pământ. Mai este oare de zăbovit ? Trebuie gustat îndată, trebuie bucurat soţul cu o surpriză, trebuie să-şi însuşească cinstea unei descoperiri atât de însemnate şi luând din rodul lui a mâncat !

A mâncat. Expresie care arată acţiune deplină; adică, nu a gustat numai, ci a mâncat ceea ce a luat din pom. Noi nu ştim bine ce fel de rod a fost acesta, dar se vede că mâncarea lui a durat nu o clipă numai, ci câtva timp, poate nu puţin, dacă rodul nu a fost mic.

Învinui-vom oare pe strămoaşa noastră pentru toate acestea ? Dar ca să avem măcar un drept cât de mic la aceasta, trebuie mai întâi să dovedim că noi în locul ei am fi făcut mai bine. Dar care din noi este în stare să spună aceasta ? Vai nouă, că noi cunoaştem acum toată otrava păcatului şi nu încetăm a ne lăsa ademeniţi de el ! Căci deşi noi nu mai trăim în Eden şi pomul cel de la început al vieţii nu mai este înaintea noastră, dar pomi de ai cunoaşterii binelui şi răului sunt mulţi înaintea noastră în toată lumea; la fiecare din ei se aude vechea poruncă: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri ! Dar oare pe mulţi din noi îi opreşte de la păcat această groaznică prevenire ? Strămoaşa noastră numai o dată şi-a întins mâna la fructul oprit, iar noi le întindem de sute de ori toată viaţa noastră. Nici chiar necazurile, ce ne vin de la păcate, nu ne opresc. Vedem adesea că procedăm cu totul rău; simţim adesea înlăuntrul nostru moarte şi pierzanie din pricina rodului oprit, şi cu toate acestea nu încetăm să săvârşim acelaşi păcat, ca şi cum nu am crede propriile răni.

Să nu fim deci aşa de îndrăzneţi şi fără de minte ca să cârtim nebuneşte contra strămoaşei noastre, ştiind că noi înşine facem mereu acelaşi lucru. Să luăm mai bine seama cum să ne purtăm în ispite, ca să nu cădem în mrejele vrăjmaşului. Pentru aceasta să ieşim din Eden şi să mergem în pustia Iordanului; căci ce am pierdut în raiul desfătării aceea s-a dobândit din nou pentru noi în lăcaşul plângerii şi al suspinului.

Noi, fraţilor, voim să vă arătăm pilda Domnului şi Mântuitorului nostru şi biruinţa lui împotriva ispititorului, dobândită în timpul postului său de 40 zile în pustie. Ispitirea Mântuitorului şi ispitirea strămoşilor noştri, fără îndoială, stau în strânsă legătură. Adam cel de-al doilea a fost supus ispitirii, fără îndoială, nu pentru sine, ci pentru răsplătirea greşelii lui Adam cel dintâi; de aceea chiar chipul ispitirii lui seamănă foarte mult cu chipul ispitirii din pricina căreia a căzut Eva, deosebindu-se numai prin aceea că vrăjmaşul s-a înfăţişat Mântuitorului nu sub chipul şarpelui, cum ne-a ispitit pe noi, ci în propria persoană. Afară de asta, ceea ce pentru Eva a fost concentrat în roadele unui pom, aici diavolul pentru Mântuitorul a împărţit, aşa zicând, în 3 doze, că dacă nu va lucra una, să întrebuinţeze cu izbândă pe celelalte.

De eşti Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iată prima ispită ! Pofta trupului, foamea, ispita de a te vinde sufleteşte îl îndeamnă să pună trupul înaintea sufletului. Vă puteţi închipui cât de bună trebuia să i se pară pâinea după ce petrecuse 40 de zile în post ! Iar el răspunzând au zis: scris este: nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4, 3-4).

Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe aripa templului. Şi I-a zis: De eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre sineţi jos, că scris este: Îngerilor săi va porunci pentru tine, şi pre mâini te vor ridica, ca nu cumva să împiedici de piatră piciorul tău. Iisus i-a răspuns: Iarăşi scris este: să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău (Matei 4, 6-7).

Iată a doua ispită, nu mai puţin atrăgătoare pentru ambiţia omenească obişnuită. Problema afirmării de sine, a slavei deşarte, a mândriei. Aruncă-te de pe templu, doar aşa ca să arăţi cine eşti tu, că de ... doar eşti Fiul lui Dumnezeu. Ce mare mirare ar fi cuprins tot Ierusalimul văzând pe Iisus aruncându-se de pe aripa templului, fără să se vatăme când ajunge jos ! Toate minunile făcute de Mântuitorul afirmă iubirea Sa faţă de alţii; dar niciodată afirmarea de sine, mândria, scoaterea în evidenţă a eului.

Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate le voiu da ţie, dacă căzând te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Mergi înapoia mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi lui unuia să-i slujeşti (Matei 4, 9-10).

Iată a treia şi cea mai grea ispită, problema puterii: dacă vei cădea înaintea mea, acestea toate vor fi ale tale. Ai toată lumea aceasta, cu o condiţie: să te îndepărtezi de Dumnezeu, să te închini diavolului. Răspunsul este: numai lui Dumnezeu trebuie să I te închini.

În momentul în care Dumnezeu este îndepărtat din centrul nostru de atenţie, deci nu mai îndeplinim poruncile Lui, ne vom face dumnezei falşi şi idoli din ceea ce stăpânim noi.

Problema stăpânirii. Câţi din cei mici la suflet când ajung conducători, mici sau mari, până la conducători de stat, nu uită că de fapt sunt acolo doar pentru puţină vreme ? Puţini ! Încep să-şi facă idoli crezând că ei sunt cineva, că în veac nu vor mai muri şi uită de toţi ceilalţi. Încep prin a-i asupri pe ai lor, apoi se înalţă cu mintea şi trec prin războaie şi prin viclenie la asuprirea altor popoare. Să fie ei mari, să aibă. Uitaţi-vă în istorie câte războaie, câte imperii s-au format şi apoi s-au distrus, câţi oameni înfometaţi, omorâţi, îngheţaţi, răniţi, spânzuraţi, arşi de vii, toate pentru nişte conducători care vor să aibă. În momentul când nu mai slujeşti oamenilor ca pentru Dumnezeu, atunci te faci pe tine dumnezeu, dar fără Dumnezeu. Aceasta este drama tuturor dictatorilor şi sistemelor totalitare care s-au crezut ca Dumnezeu, fără ajutorul lui Dumnezeu.

Dacă ne închinăm lui Dumnezeu, ne simţim răspunzători pentru lume.

Ce a făcut Răscumpărătorul ? A ascultat El de satana ? Categoric nu. El nu are cugete multe, ca strămoaşa noastră, ci numai unul şi neschimbat, şi anume despre voia sfântă şi slava Tatălui ceresc.

Când ispititorul vrea să îndrepte luarea aminte a Lui spre lucrurile cele de jos, El întotdeauna îşi îndreaptă privirea în sus, spre Tatăl, şi de la faţa Lui luminoasă trimite răspuns vrăjmaşului. La propunerea pentru pâine, El răspunde: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu. La propunerea de a se arunca jos, zice: Să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău. Hărăzirea împărăţiilor lumii, ca să domnească peste ele în schimbul unei închinări aduse vrăjmaşului, o respinge prin cuvintele: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi lui unuia să-i slujeşti. Şi toate răspunsurile au fost încheiate cu porunca: Mergi înapoia mea, satano !

Eva însă i-a îngăduit să meargă înaintea ei, ca o căpetenie şi povăţuitor, a urmat după dânsul cu supunere şi a pierit.

Dar împreună cu această tărie şi măreţie a Mântuitorului, priviţi ce smerenie era într-Însul ! El nimic nu spune diavolului de la Sine, ci toate le împrumută din cuvântul lui Dumnezeu, îl loveşte, dar cu sabie nefăcută de mână: căci scris este, abătându-ne şi pe noi de la acea nădejde în sine cu care strămoaşa noastră a intrat în vorbă cu ispititorul şi dându-ne pilda de smerenie, singura cu care se biruieşte mândria potrivnicului nostru.

De aceea este tare de folos şi pentru noi să ţinem minte sentinţele Sfintei Scripturi, ca în caz de ispită să le putem întrebuinţa numaidecât pentru respingerea săgeţilor vrăjmaşului. Iar cine nu poate face aceasta, acela în asemenea caz cel puţin să facă aşa: mai întâi de toate să-şi îndrepte gândul către Dumnezeu şi să ceară ajutor; căci singuri, noi suntem ca trestia bătută de vânt şi uşor putem aluneca şi greşi fără ajutor de sus. Al doilea, de poţi, închide ochii şi fugi de lucrul şi locul cu ispita. Căci şi Eva, de s-ar fi îndepărtat îndată de pom şi de şarpe, nu ar fi gustat din rod. Iar când nu-i cu putinţă să te îndepărtezi ca distanţă, atunci sileşte-te cel puţin să fii departe cu mintea, adică nu-ţi îndrepta ca Eva privirile şi gândul la lucrul cu ispita; sileşte-te să nu-l vezi, nici să ştii de el. Altfel şi ţie, în clipa de ispită, ţi se poate părea acel lucru de o sută de ori mai atrăgător decât este în realitate !

Când noi astfel ne vom păzi şi ne vom lupta cu vrăjmaşul cu tot ce ne putem lupta şi vom chema în ajutor pe Domnul, atunci nu se poate să fim lăsaţi fără ajutor; căci Domnul, cum ne încredinţează cuvântul lui Dumnezeu, niciodată nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi să ne apărăm sau să suferim. Amin.

 

 

VI. Călcarea poruncii lui Dumnezeu

Şi luând [Eva] din rodul lui a mâncat şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa (Facerea 3, 6).

Fraţilor, călcarea poruncii lui Dumnezeu de către strămoaşa noastră a fost o vină foarte mare şi păgubitoare pentru noi; dar căderea noastră nu s-a sfârşit cu aceasta. În persoana Evei a căzut numai o jumătate din neamul omenesc şi încă cea mai slabă. Adam încă nu luase parte la călcarea poruncii. Se putea încă nădăjdui că el, ca bărbat şi cap, se va împotrivi ispitei. Dar vai ! şi această singură nădejde fu aşa încât aproape era de temut că nu se va împlini. Căci multă bucurie ar fi fost oare dacă Adam nu ar fi căzut, când căzuse Eva ? Celor ce fuseseră aşa de strâns uniţi în starea lor de nevinovăţie şi fericire le-ar fi fost foarte greu să se despartă în timpul pedepsei. Legătura reciprocă a strămoşilor era aşa de tare şi de strânsă în temeiurile ei, încât cele petrecute cu unul nu se putea să nu se răsfrângă şi asupra celuilalt, aşa că împreună cu Eva iscălise, ca să zicem aşa, şi Adam.

Prin aceasta şi prin nimic altceva nu se explică acea grabă şi neîmpotrivire cu care, după spusa lui Moisi, cade strămoşul nostru. Eva cel puţin se sfătuieşte cu şarpele, priveşte pomul oprit, stă în nedumerire, se luptă cu propriul său gând şi numai apoi întinde mâna spre rod; la Adam însă nu vedem nimic de acest fel: lui i se dă rodul, el îl ia ca ceva obişnuit şi-l mănâncă; adică procedează aşa ca şi cum nu se mai putea altfel. Şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa.

Totuşi nu trebuie să credem că toate acestea s-au petrecut pe tăcute. Căci altfel Adam nici nu ar fi ştiut ce rod i s-a dat; prin urmare, chiar mâncându-l, nu ar fi fost vinovat de călcarea poruncii. De bună seamă, Eva i-a spus despre întâlnirea şi vorbirea sa cu şarpele, cum acesta i-a descoperit aşa-zisa taină a pomului oprit, cum a influenţat asupra ei vederea roadelor şi că mâncarea din ele nu numai că nu cuprinde ceva vătămător, ci este împreunată şi cu plăcere. Iar toate acestea prin forţa lucrurilor ne face să presupunm că în Eva, după ce a mâncat din rodul pierzător, nu se produsese deocamdată nici un rău văzut sau simţit şi cu atât mai puţin dureros: altfel cum s-ar fi hotărât ea să ducă cu propriile mâini bărbatului său acea otravă, care chinuia lăuntricul ei ? În cel mai rău caz ea ar fi oprit pe bărbatul său de a gusta din rodul pierzător; chiar dacă el, din iubirea către dânsa, ar fi voit să împărtăşească soarta ei.

Din această părută nevătămare a roadelor oprite a trebuit să se nască pentru Adam o nouă şi puternică ispită. Văzând că femeia după gustarea din roade a rămas vie fără vreo schimbare în rău, el putu cu uşurinţă să creadă că, deşi făgăduinţele şarpelui despre nişte efecte mari în urma gustării din aceste roade pot fi exagerate, apoi nici ameninţarea cu moartea pentru gustarea din ele de asemenea nu corespunde adevărului; că, deşi pomul nu-i dumnezeiesc, cum spusese şarpele, apoi el nu-i nici ucigător, cum spunea porunca dumnezeiască.

Pe de altă parte, chiar de ar fi rămas o oarecare îndoială în sufletul lui Adam, chiar de ar fi avut motive de a se opune cuvintelor Evei şi chiar de ar fi avut vreun prilej să-i arate că ea este în rătăcire, apoi acum era târziu de a lecui răul; fapta se petrecuse fără vreo posibilitate de îndreptare; rodul era rupt şi mâncat de Eva; nu mai rămăsese decât ca cea căzută să fie lăsată în seama sa sau să împărtăşească cu ea greutatea căderii. Iubirea de Dumnezeu nu rezistă iubirii de femeie şi Adam alese pe aceasta din urmă.

Şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa. Înseamnă că Eva acum a mâncat din nou din rodul oprit şi astfel călcă porunca lui Dumnezeu oarecum de două ori. De oriunde ar fi provenit aceasta – fie dintr-o predispoziţie deosebită către rodul oprit, fie din dorinţa de a da prin aceasta pildă bărbatului –, în tot cazul vina ei prin aceasta se dublă, iar aceasta va atrage după sine, după cum vom vedea, şi o pedeapsă îndoită. Dar dacă Eva este mai vinovată prin aceea că ea cea dintâi şi-a deschis inima ispititorului, cea dintâi a mâncat din rodul oprit, şi tot ea a atras pe bărbatul său prin pilda sa, mâncând din nou în acest scop din roade înaintea lui; apoi Adam la rândul său este mai vinovat decât femeia prin aceea că el, ca unul ce era cap femeii, fiind deci şi povăţuitorul ei, se lăsă atras uşuratic de îndemnul ei şi aproape fără nici o cugetare călcă acea poruncă, pe care o primise direct de la Însuşi Dumnezeu. În acest înţeles şi Sfântul Apostol Pavel numeşte numai pe Eva amăgită (I Timotei 2, 14), iar pe Adam ca fiind singur călcător al poruncii (Romani 5, 12, 14, 19).

Să examinăm acum însuşi abaterea strămoşilor noştri. După înfăţişarea ei dinafară ea nu pare aşa mare. Căci ce poate fi mai simplu decât să rupi un rod oarecare dintr-un pom şi să-l mănânci ? Dar când pătrunzi în miezul acestei abateri, atunci ea numaidecât prezintă o extraordinară însemnătate. Pentru ce ? Mai întâi, pentru că în acest caz s-a călcat voia şi porunca nu a unui om oarecare, nu a unui înger sau arhanghel, ci a Fiinţei supreme şi atotputernice, a Făcătorului şi Binefăcătorului nostru; apoi, pentru că această abatere a descoperit în strămoşii noştri o mulţime de gânduri şi simţăminte rele şi, în general, a arătat că, cu firea lor cea asemănătoare cu Dumnezeu, se petrecuse de fapt o grozavă transformare.

Voi găsiţi vreo nelegiuire care să nu se cuprindă, vizibil sau tainic, în această nenorocită mâncare ? Necredinţa ? Aici nu a fost crezut cuvântul clar şi hotărât al Făcătorului şi Binefăcătorului şi, contrar poruncii Lui, s-a pus temei pe clevetirea unei fiinţe aşa de nimic, ca şarpele. Mândria ? În cazul nostru s-au întins într-însa până într-atâta, încât s-au hotărât să se aşeze alături chiar de Dumnezeu. Iubirea de avuţie sau lăcomia ? În cazul dat nu s-au mulţumit cu Edenul şi domnia peste toată lumea şi nu au voit să lase lui Dumnezeu nici măcar un singur pom. Poftă trupească şi neînfrânare ? Acestea ne-au pierdut pe noi, căci pomul s-a părut mai cu seamă bun la mâncare. Ură şi răutate ? Dar iubeşte oare cineva pe acela a cărui poruncă o calcă aşa de îndrăzneţ şi căruia voieşte să-i răpească, de ar fi cu putinţă, chiar şi stăpânirea ?

Astfel nu există păcat care văzut sau tainic să nu se cuprindă în întâiul păcat al strămoşilor noştri. Dacă cuvintele Sfântului Apostol Iacov: Că oricine va păzi toată legea şi va greşi într-una, s-a făcut tuturor vinovat (Iacov 2, 10), şi-au avut toată puterea, apoi anume în cazul acesta.

Nu trebuie să uităm nici aceea că omul, gustând din pomul oprit, vădit s-a hotărât nu numai să jignească pe Făcătorul său, ci şi la propria sa pieire; căci lui de-a dreptul şi limpede i se spusese: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri. După toate acestea a întinde mâna la roade era totuna cu a o întinde la moartea sa.

Şi totuşi acestea toate nu ne-au oprit ! Şi la toate acestea noi am îndrăznit ! Şi toate acestea noi le-am făcut ! ... O, soare, pentru ce nu te-ai întunecat atunci înaintea strămoaşei noastre, ca să-i arăţi primejdia ? O, pământule, pentru ce nu te-ai cutremurat sub picioarele ei, când şi-a întins ea mâna ? O, pomi ai raiului, pentru ce nu v-aţi plecat până la pământ, ca să-i tăiaţi calea spre acel pom ? O, pom al cunoştinţei, pentru ce nu ai descoperit tu însuţi taina ascunsă în tine ?

Dar ce putea să facă făptura cea fără judecată şi supusă legii necesităţii, când stăpânul ei cel înzestrat cu judecata a abuzat de libertatea sa ? Datoria ei va fi să împartă cu dânsul urmările căderii; nu era treaba ei să cârmuiască libertatea noastră şi să oprească acţiunea ei. Aceasta nu a binevoit să o facă nici Însuşi Făcătorul. Căci de îndată ce a dat omului libertate şi renunţând, ca să zicem aşa, cu privire la ea la orice atotputernicie constrângătoare, El niciodată nu-şi va lua darul Său înapoi. Mare lucru este, fraţilor, să fii fiinţă slobodă ! Aceasta până la un punct oarecare înseamnă să fii asemenea lui Dumnezeu ! Căci fiecare om, după libertate, până şi cel mai sărac şi mai neînsemnat, poate face în fiecare minut ceea ce în toată veşnicia nu este în stare niciodată să facă toată mulţimea fiinţelor lipsite de judecată cu toată mulţimea puterilor lor şi a felurimii însuşirilor ce le au; pentru că fiinţele acestea, ca unele ce nu au judecată, toate sunt supuse legii necesităţii şi nu se pot abate de la acea cale pe care li s-a poruncit să meargă. Omul, dimpotrivă, fiecare minut poate schimba gândurile şi acţiunile sale, să se îndrepte în sus sau în jos, la dreapta sau la stânga, să urmeze adevărului sau minciunii, să aleagă binele sau răul. Astfel, deşi asemenea celorlalte făpturi, este creat din nimic de atotputernicia lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp prin întrebuinţarea însuşirilor şi puterilor sale, poate şi trebuie să fie oarecum făuritorul soartei sale.

Să cunoaştem deci, fraţilor, superioritatea însuşirilor noastre, să ne plecăm înaintea măreţiei darului cu care suntem înzestraţi şi să încetăm de a mai risipi fără minte comorile libertăţii noastre. Căci acest dar este tot atât de primejdios pe cât este şi de mare. Noi putem în fiecare minut, după libertate, să facem ce ne place; dar să desfacem din cele făcute nu putem. Fiecare acţiune a noastră apoi nu rămâne singură, ci produce de la sine un şir nesfârşit de acţiuni după felul său. Fiecare acţiune bună a noastră pentru toată veşnicia va produce un şir de acţiuni bune, iar cea rea va produce acţiuni rele. De aceea la orice acţiune te hotărăşti tu, omule, ţine minte că te hotărăşti la ceea ce rămâne veşnic. Lucrând uşuratic, adesea şi în această viaţă suntem pedepsiţi cumplit pentru uşurătatea noastră. Câteodată suntem bucuroşi să dăm toate, ca să se întoarcă vreo acţiune, dar nu este cu putinţă. În veşnicie însă, unde avem să trecem prin moarte, avem să suferim pentru aceasta însutit mai mult, căci vederea noastră asupra păcatelor trecute devine de o sută de ori mai limpede şi mai vioaie. Vom vedea că şi păcatele noastre, ca şi noi înşine, nu mor, ci trăiesc prin urmările lor rele; şi între altele nu vom fi în stare să facem nimic pentru nimicirea lor.

De aceea, din mila pentru noi înşine, să întrebuinţăm fraţilor libertatea voinţei noastre cu cea mai mare băgare de seamă întru toate; să ne silim apoi să fugim nu numai de păcatele ce ni se par mari, ci şi de micile călcări ale legii dumnezeieşti, amintindu-ne că şi întâiul păcat, care ne-a pierdut pe noi şi toate dimprejurul nostru, a constat după cele dinafară nu în stingerea soarelui sau a lunii de pe cer, ci numai în ruperea din pom şi mâncarea unui rod oprit. Amin.

 

 

VII. Urmarea călcării poruncii

Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi; şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperământuri împrejurul trupului (Facerea 3, 7).

Ce-i aceasta ? Oare nu cumva şarpele a spus adevărul ? Căci iată ameninţarea Domnului nu s-a împlinit, iar ceea ce a făgăduit şarpele s-a adeverit. Domnul a zis: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri. Dar iată Eva şi Adam sunt vii. Şarpele a făgăduit: Ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri. Şi iată s-au deschis cu adevărat ... Şi li s-au deschis ochii amândurora. Cugetaţi deci cât de şiret a fost urzită ispita, de vreme ce şi după căderea celor ispitiţi ea pare a se adeveri în faptă.

Dar, fraţilor, să nu ne oprim a cerceta lucrurile numai la suprafaţă, ci trebuie să le aprofundăm în fiinţa şi miezul lor. Pentru strămoşi se pare că s-au împlinit vorbele ispititorului. Dar în ce formă ? În aceea în care făgăduise el ? Cu totul dimpotrivă. Şarpele făgăduise, împreună cu deschiderea ochilor, şi vedere dumnezeiască: Se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 5). Acum însă ce vede omul cu aceşti ochi din nou deschişi ? Vede numai goliciunea şi sărăcia sa, adică ceea ce mai bine nu ar fi văzut niciodată şi ceea ce înainte nu vedea, căci nu era ca acum. Şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi (Facerea 3, 7).

Dar vei zice: Despre Adam şi Eva oare tot acele cuvinte se întrebuinţează, care s-au întrebuinţat de către şarpe ? Cu adevărat, tot aceleaşi cuvinte se întrebuinţează, dar în ce înţeles ? Nu în acela în care au fost întrebuinţate de amăgitorul, ci în altul, contrar. Sfânta Scriptură are obiceiul să numească deschiderea ochilor omului acea stare când el vede şi bagă de seamă ceva care de mult era cu el, dar el nu a văzut sau nu a băgat în seamă aceea, întocmai precum zicem şi noi, atunci mi s-au deschis ochii, adică am văzut ceea ce până atunci nu văzusem şi nici măcar nu bănuisem, deşi puteam să văd. Cu deosebire însă întrebuinţăm şi noi asemenea expresie în cazul când descoperim o înşelăciune sau o viclenie vădită, pe care înainte nu o băgasem de seamă, când vedem vreo primejdie până atunci nebănuită, la care suntem împinşi de cineva. Anume în acest înţeles se vorbeşte aici şi de strămoşi, că lor după cădere li s-au deschis ochii; adică ei văzură acum unde-i împinsese şarpele, simţiră şi băgară de seamă că se petrecu o schimbare cu ei pe cât de nefericită, tot pe atât de neobişnuită; că deşi ei sunt aceiaşi în aparenţă, ca înainte, de fapt sunt departe de a fi aceiaşi, ci cu mult mai răi; că ei sunt goi şi au cunoscut că erau goi.

 

Scriptura 104

 

Cu toate acestea, este de remarcat că această deschidere a ochilor şi simţul goliciunii se produse nu îndată după ce Eva a gustat din rodul oprit, cum ar fi fost de aşteptat aceasta, ci tocmai acum, după ce a gustat din rod şi Adam. Pentru ce aceasta ? De aceea, negreşit că pentru aceasta era nevoie de o deplină trezire a conştiinţei; iar aceasta nu se putea trezi deodată în toată puterea într-un suflet care era ocupat cu plăcerea produsă de împlinirea dorinţei lui aprinse. Eva, cum am văzut, aflându-se în faţa pomului, atrasă de făgăduinţele seducătoare ale ispititorului, se prefăcuse, ca să zicem aşa, toată în plăcere simţuală, care şi astăzi, cum arată experienţa, întunecă prin puterea sa nu numai ochii sufleteşti, ci şi pe cei trupeşti. În asemenea stare sufletească, conştiinţa nu putu să înceapă lucrearea repede cu putere.

Cu Adam se petrecu contrariul, el nu fusese la pom, nu suferise atâta arsură produsă în suflet de dorul rodului lui şi nu fusese supus direct ademenirilor vorbelor frumoase ale şarpelui; tocmai de aceea într-însul se trezeşte repede şi conştiinţa, îndată după călcarea poruncii. De asemenea şi strămoaşa noastră avusese acum destulă vreme să iasă din tulburarea sufletului şi să revină la starea obişnuită a cugetelor şi simţirilor. În asemenea stare conştiinţa nu zăboveşte să-şi arate drepturile sale asupra amândurora. Şi odată cu trezirea conştiinţei li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi.

Aşadar cea dintâi urmare a păcatului în strămoşii noştri, observată de ei, fu simţul goliciunii, nu a vreunei dureri sufleteşti sau trupeşti, ci al goliciunii. Dacă desfacem acest simţ în părţile ce-l alcătuiesc, atunci el dă din sine două simţiri: una trupească – simţirea dependenţei de stihiile de dinafară, şi una sufletească – simţirea unei ruşini şi a unei nelinişti lăuntrice. Că în simţul adevăratei goliciuni exterioare participă sau predomină acum simţul ruşinii lăuntrice, se vede de acolo că Moisi vorbeşte de starea strămoşilor de dinainte de păcat: Şi erau amândoi goi ... şi nu se ruşinau (Facerea 2, 25). Înseamnă că acum se ruşinau şi nu mai voiau să-şi vadă goliciunea. Şi că afară de ruşine simţeau acum şi nevoia de a se apăra de stihii, aceasta ne-o arată haina cu care va îmbrăca Domnul pe păcătoşi căci ea nu va fi imaginară, ci de piele, adică în stare de a-i apăra de schimbările vremii. Altfel ea ar fi fost prea rea, adică dacă ar fi trebuit să-i apere numai de ruşine.

Dar de unde veni această schimbare aşa de mare în strămoşii noştri, că ei, care mai înainte nu cunoşteau goliciunea lor, acum nu numai că au cunoscut-o, ci au început să caute şi mijloace de a o acoperi ? Este limpede că de la păcat. Cum şi prin ce păcatul a produs goliciunea ? Prin aceea că a lipsit pe om de prezenţa în el a harului dumnezeiesc, care pătrunzând şi umplând toată fiinţa lui îl face neatins de nimic şi mai presus de toate cele de jos. Acum, după călcarea voii lui Dumnezeu, această dumnezeiască putere şi acest veşmânt supraceresc îl părăsi pe om şi el rămase acum, ca să spunem aşa, singur, numai cu sine şi deci neîndestulat şi gol. Această singurătate nefirească şi vrednică de plâns a produs o extraordinară schimbare în starea lui.

Dar afară de lipsirea de har prin păcat, se mai produse în om încă un rău nu mai puţin vătămător, şi anume dispăru din om unitatea şi ordinea între însuşirile lui: trupul nu mai voi să se supună sufletului, voinţa se abătu de la conştiinţă, dorinţele se împotriviră minţii. Prin această dezbinare din firea sa şi prin această slăbire a puterilor sale, omul se lipsi până şi de acea putere pe care o avea în sine după însuşi firea sa înaltă şi asemănătoare lui Dumnezeu. Întrucât însă raportul lui cu lumea din afară şi cu lucrurile depindea de raportul său cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, odată cu denaturarea acestui din urmă raport, imediat s-au schimbat, prin necesitate, şi raporturile lumii faţă de el. Rămânând în aşa-zisa lui nevinovăţie şi bună stare de la început, toate celelalte făpturi şi lucruri, involuntar şi inevitabil s-au dovedit potrivnice şi duşmănoase omului de îndată ce el deveni călcător de lege, şi deci şi dezorganizat şi neputincios.

De aceea a trebuit să se producă în om o mulţime de fenomene neplăcute pentru dânsul, care mai întâi de toate s-au arătat prin simţul ruşinii şi al goliciunii, adică al lipsei şi al neputinţei: au cunoscut că erau goi. Goi de harul dumnezeiesc, care nevăzut acoperea pe strămoşii noştri ca şi cu o haină; acum însă se depărtase de ei cum se depărtează lumina de pământ când între el şi soare se pune un corp opac; goi de nevinovăţie şi curăţenia lor, care de asemenea le slujea drept acoperământ, acum însă erau pierdute; goi de dominaţia peste stihii şi lumea văzută, care începu să stea în raporturi duşmănoase cu fiinţa lor trupească.

Acest nou simţ dureros al privaţiunii şi goliciunii fu aşa de puternic, încât nefericiţii strămoşi începură îndată să caute mijloace, dacă nu să se izbăvească de el cu totul, cel puţin să-i micşoreze puterea prin vreo acoperire a trupului lor. Şi şi-au cusut pestelci (Facerea 3, 7). Nu o haină întreagă, care aşa de îndată nu le era la îndemână de făcut, ci numai pestelci, pentru care puteau folosi ca material frunzele din pomii raiului. O astfel de haină satisfăcea cel puţin simţul goliciunii trupeşti, încât li se părea acoperământul cel mai potrivit. Până la aşa sărăcie şi împuţinare ajunsese deodată stăpânul lumii cel asemenea cu Dumnezeu ! Privind cu mintea la Adam şi Eva, cum rup ei cu grabă frunze de arbori şi cu mâini neexperimentate încă la asemenea lucru îşi fac tulburaţi pestelci, nu se poate să nu oftezi cu durere şi să nu plângi soarta lor nefericită, căci aceste mici pestelci exprimau perfect de bine toată adâncimea căderii lor.

Şi totuşi vedeţi voi oare, fraţilor, de unde şi-au luat început toate hainele noastre ? Ele sunt o urmare a necurăţiei voinţei noastre şi a călcării voinţei lui Dumnezeu. Ele sunt rodul supunerii noastre oarbe ademenirilor şarpelui şi a duşmăniei nebune cu Dumnezeu. Ele sunt de atunci doliul perpetuu, pe care-l purtăm pentru pierderea stării noastre de nevinovăţie şi de fericire de la început. Dar noi, îndobitociţii de astăzi, uitând de toate acestea, ne îngăduim să ne mândrim cu hainele; am prefăcut în lucru de distincţie şi fală ceea ce trebuia să servească pentru noi de reproş şi mustrare pentru totdeauna. Ah, a ne mândri cu mulţimea hainelor nu este oare acelaşi lucru cu a ne mândri cu numeroase semne ale robiei noastre, ale neputinţei noastre şi ale căderii noastre ? Strămoşii, îmbrăcându-se apoi cu haină, fără îndoială, totdeauna îşi aduceau aminte cu oftat de acea stare fericită, când erau goi şi nu se ruşinau.

Aşa ar trebui să procedăm şi noi cu toţii. Când dimineaţa te îmbraci cu haina, adu-ţi aminte de întâiul păcat al nostru, căci s-a făcut haina de neapărată trebuinţă pentru tine. Când seara dezbraci aceeaşi haină, du-te cu gândul la viitoarea înviere din morţi, când iarăşi nu are să fie nevoie de nici o haină. Prin această îndoită amintire de bună seamă se va micşora, dacă nu va dispare cu totul, nenorocita plăcere a ta de a te fuduli cu mulţimea hainelor frumoase. Tu vei purta haina ca o necesitate tristă şi vei înceta de a mai căuta onoruri în ceea ce pentru fiecare din noi trebuie să servească drept ruşine şi mustrare.

Să privim acum problema de care ne ocupăm din altă latură. Făgăduinţa ispititorului, cum am văzut, nu s-a împlinit nicidecum, ci a avut urmări contrare; dar nu s-a împlinit, se pare, nici ameninţarea lui Dumnezeu, căci El a zis: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17). Dar strămoşii noştri, deşi au căzut sub simţul goliciunii, deşi au căzut într-o stare înjosită, au rămas vii şi nu au murit; ba chiar vor rămâne pe pământ un timp de 10 ori mai lung decât vieţuim noi, strănepoţii lor. Dar ce înseamnă oare toate acestea şi cum se pot împăca toate acestea cu adevărul ? Foarte uşor dacă iarăşi vom pătrunde cu luare aminte şi în cuvântul lui Dumnezeu, şi în însuşi miezul cuvântului. Negreşit, nu fără scop s-a zis în ameninţarea lui Dumnezeu, nu simplu veţi muri şi gata sau vă veţi pierde viaţa, ci cu moarte veţi muri, ceea ce dă a înţelege un fel de abundenţă, de felurime şi de continuitate a morţii.

Strămoşii noştri, potrivit cu organizarea multiplă a firii omeneşti, în adevăr aveau să fie expuşi pentru vinovăţia lor nu la una, ci la mai multe morţi, dintre care una avea să urmeze după cealaltă, ca rezultând unele din altele, până ce avea să se termine totul cu mormântul şi cu stricăciune. Astfel duhul omenesc era aşteptat de moartea sa, sufletul avea să se supună morţii sale şi, în sfârşit, şi trupul era aşteptat de moartea sa, dar fiecare separat, potrivit cu însemnătatea sa în alcătuirea omului. Fiecare aştepta o moarte deosebită şi nu în acelaşi timp, ci treptat şi succesiv.

Deci moartea duhovnicească, care este cea mai însemnată şi mai grozavă dintre morţi, căci din ea decurg toate celelalte, a urmat îndată după călcarea poruncii, nu în aceeaşi zi, ci chiar în aceeaşi clipă, căci omul păcătos, călcând porunca lui Dumnezeu, a murit tot atunci cu duhul vieţii celei în Dumnezeu, s-a lipsit de har şi odată cu aceasta de cel mai înalt principiu al activităţii sale, a încetat de a mai respira Duhul lui Dumnezeu şi a pierdut adevărata fericire şi viaţa veşnică. Moartea, de asemenea, n-a întârziat să-şi arate grozava sa faţă şi în sufletul omului prin aceea că toate însuşirile sufleteşti s-au despărţit, s-au denaturat, au slăbit şi oarecum au murit în minte, iar în înţelegere se ivi întuneric şi neştiinţă; în judecată răsări şovăire şi neregularitate; în imaginaţie se întinse necuviinţă şi dezordine; în memorie, uitare şi confuzie de noţiuni; în simţire, frică şi nemulţumire; în dorinţă, necurăţenie şi stricăciune. Trupul omului, ca partea cea mai grosieră a fiinţei lui, se părea că a suferit mai puţin stricăciunea şi pieirea sa, dar totuşi şi-a căutat îndată stricăciunea sa, prin aceea că a început să aibă nevoie de haină de apărare, semn că asupra lui începuse acţiunea unei puteri duşmănoase şi distructive.

Astfel omul întreg – de la duh până la trup, de la puterile şi însuşirile superioare până la cele inferioare – căzu sub influenţa morţii, potrivit cu ameninţarea dumnezeiască, îndată după păcătuirea sa; numai că această stăpânire – după însăşi întinderea sa – nu se manifestă pretutindenea şi peste tot deodată, ci treptat. Pentru o mai bună lămurire a acestui adevăr, să ne închipuim că cineva ar fi fost ameninţat pentru o anumită nelegiuire să i se aprindă imediat casa şi incendiul într-adevăr ar fi început îndată după nelegiuirea lui, dar nu s-ar fi terminat într-o singură zi, ci în mai multe, pentru că clădirea din pricina mărimii ei n-a putut să ardă într-o singură zi; va zice oare cineva după aceasta că ameninţarea nu s-a împlinit ? Întocmai aşa s-a întâmplat cu noi; firea omenească făcută după chipul lui Dumnezeu cuprindea în sine aşa de multe lucruri, încât moartea cu toată lăcomia ei nu a putut imediat să pătrundă deopotrivă în toate alcătuirile ei şi să pună stăpânire pe toate părţile până într-atâta încât imediat să prefacă însuşi trupul iarăşi în pământul din care fusese luat.

Dar, va mai zice poate cineva, ameninţarea lui Dumnezeu cu moartea: Ori în ce zi veţi mânca din el, nu s-ar fi împlinit întocmai şi în toată puterea asupra noastră; noi totuşi pare că suntem cruţaţi pentru ceva, şi ni s-a dat oarecare amânare a plăţii datoriei pentru păcat, adică a morţii. Da, dacă nu te satisface ceea ce s-a spus mai sus, apoi şi noi suntem gata să convenim cu plăcere că în cazul acesta nu s-a procedat cu noi cu toată asprimea, căci ce s-ar fi întâmplat cu noi în cazul contrar ? Dar această indulgenţă faţă de noi nu serveşte nicidecum drept contrazicere a adevărului cuvintelor aceluia care ne ameninţă cu moartea. Căci pricina îngăduinţei nu este slăbiciunea celui ce ne ameninţă, că adică el nu ar fi putut împlini ameninţarea sa, ci alta, cu totul alta. Care ? Aceea că în acea clipă când noi, gustând din pom şi călcând porunca, chiar pentru aceasta ne-am expus morţii, dar în aceeaşi clipă zic, s-a arătat pentru noi şi mijlocitorul şi apărătorul, un apărător al cărui glas nu se putea să nu fie ascultat de însăşi dreptatea dumnezeiască, pentru că el nu numai că a mijlocit pentru noi, cum fac oamenii, nu numai că s-a rugat pentru noi, dar a luat asupra sa păcatele noastre şi pedeapsa pentru ele, adică moartea noastră.

Voi ştiţi, fraţilor, cine este acest mare apărător şi binefăcător al nostru: Acesta este Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, acest al doilea Adam, cum îl numeşte Sfântul Apostol Pavel, care aşa de mare binefăcător este încât a înlocuit pentru tot neamul omenesc pe Adam cel dintâi. El a luat asupra Sa încă din Eden şi păcatul nostru, şi moartea noastră, ca apoi la plinirea vremii arătându-Se pe pământ în trup să Se urce pentru noi ,,cum S-a şi urcat” pe cruce şi prin moartea Sa să omoare pentru noi atât păcatul omenesc, cât şi moartea omenească, ca izbăvindu-ne cum zice apostolul de păcat şi de blestem să vieţuim prin dreptate (Romani 6, 10).

După o astfel de mijlocire cu totul neaşteptată pentru noi, dar şi cu totul atotputernică şi binefăcătoare, era firesc să se schimbe toate pe neaşteptate în soarta noastră. După ridicarea de pe noi a călcării poruncii din Eden, s-a ridicat şi pedeapsa Edenului: moartea din această pricină nu a mai avut asupra noastră drepturile sale de mai înainte; căci păcatul nostru, trecând asupra Mijlocitorului şi Răscumpărătorului nostru, a pierdut faţă de noi puterea de osândire. Din pricina aceasta noi am fi ptuut să fim cu toţii eliberaţi de moartea trupească, dacă ea nu ar fi fost de trebuinţă pentru noi înşine din multe puncte de vedere, dar mai cu seamă pentru a sluji înfrânării senzualităţii noastre, ca stavilă a poftelor noastre, iar în caz contrar, când păcatul nu s-ar fi curmat în om prin moarte, răul (cum se exprimă Sfântul Ierarh Grigorie Teologul) să nu devină nemuritor.

De aceea, moartea ce ni s-a lăsat pentru binele nostru este acum pentru credincioşii care cred în Răscumpărătorul nu atât o pedeapsă, pe cât o stavilă, un ajutor şi o doctorie: prin ea se pune capăt tuturor neajunsurilor şi amărăciunilor fiinţei noastre de exilaţi pe pământ; prin ea se săvârşeşte în sânurile pământului curăţirea firii noastre, molipsită de otrava păcatului; prin ea, în fine, sufletul nostru se întoarce oarecum la izvorul cel dintâi al fiinţei lui, la Dumnezeu, ca de la El la învierea de obşte să primească din nou împreună cu trupul o deplină naştere din nou, o viaţă şi o fericire veşnică.

Să cădem, fraţilor, înaintea Răscumpărătorului nostru şi să-I mulţumim pentru binefacerea arătată nouă tuturor încă în Eden, să-I mulţumim şi să ne aducem aminte cui datorăm noi viaţa, după ce căzusem din pricina păcatului în stăpânirea morţii. Amin.

 

 

VIII. Pedeapsa pentru călcarea poruncii

Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai după amiazăzi, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. Şi au strigat Domnul Dumnezeu pre Adam şi au zis lui: Adame, unde eşti ? Iar el a zis: glasul tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns. Şi i-au zis Dumnezeu: cine ţi-a spus ţie că eşti gol ? fără numai că ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit numai dintru acesta să nu mănânci. Şi a zis Adam: muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi au zis Domnul Dumnezeu muierii: de ce ai făcut aceasta ? Şi a zis muierea: şarpele m-a amăgit şi am mâncat (Facerea 3, 8-13).

Oricât de mare era păcatul strămoşilor noştri, oricât de adâncă era prăpastia în care ne-a aruncat ispititorul din înălţimea asemănării cu Dumnezeu, dacă nefericita noastră stare ar fi fost îndată recunoscută şi pricepută de noi cum trebuie, dacă în loc de fugă, de ascundere şi de dezvinovăţiri păcătoase am fi alergat singuri să ne înfăţişăm înaintea Domnului, dacă am fi mărturisit înaintea Lui sincer păcatul nostru, dacă am fi căzut cu smerenie şi cu dragoste la picioarele Lui şi am fi încredinţat soarta noastră voinţei Lui celei prea bune, atunci fără îndoială ni s-ar fi iertat multe din cele ce acum, deşi nu spre vătămarea noastră, ci spre folosul nostru, apasă aşa de mult asupra noastră. Căci dacă adevărata căinţă aici pe pământ întoarce mânia lui Dumnezeu spre milă şi face minuni de milostivire, apoi ce nu putea să facă ea atunci în rai, la pomul vieţii, îndată după cădere, când otrava păcatului nu izbutise încă să ne pătrundă cu totul şi să ne facă rana noastră aşa de grea şi de înrăită ?

Negreşit, pedeapsa corecţională pentru păcat nu putea fi ridicată cu totul de deasupra noastră; dar de bună seamă ne-ar fi fost aplicată nu în forma ei de acum, aşa de îngrozitor şi apăsător, ci în altă formă, mult mai uşoară şi blândă, ni s-ar fi îngăduit poate să îndeplinim toată epitimia noastră pentru păcat şi să o săvârşim nu în această izgonire pe acest pământ dat blestemului, ci în acelaşi rai al desfătării.

Dar vai, noi am simţit căderea noastră, nu am vrut să mai ascultăm promisiunile şarpelui, dar nu am vrut să vedem nici pe Domnul. Ne-am ruşinat de goliciunea trupească şi am socotit ca pe un lucru de nimic goliciunea duhovnicească; ne-am dat seama că se petrecea cu noi ceva rău, că ne-am lipsit de multe, dar socoteam să ne ajutăm în grozava noastră nenorocire cu propria noastră minte şi putere ! Şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului.

Aşa e fraţilor până astăzi orice păcătos ! Aşa suntem noi cu toţii. Ca să simţim toată josnicia păcatelor noastre, pentru aceasta simţirea noastră cea mai subţire cum ni se pare, este tare puţintică, dar este de trebuinţă cu deosebire harul dumnezeiesc. Fără acesta, orice am suferi din pricina lor în viaţă şi la serviciile noastre, niciodată nu se va ivi în noi adevăratul simţ de căinţă. Vom recunoaşte şi vom zice că suntem păcătoşi, ne vom înfăţişa câteodată înaintea slujitorului altarului şi cu sânge rece şi poate şi cu lacrimi îi vom spune căderile noastre, dar nu vom ajunge la acea zdrobire de inimă pentru păcatele noastre, la acea pocăinţă, cum zice apostolul celui nepocăit, care constă în dezgustul desăvârşit de căile noastre păcătoase de altădată şi lupta fără abatere până la sfârşitul vieţii pe cărările poruncilor Domnului.

Căci una din însuşirile cele mai ucigătoare ale păcatului este aceea că el orbeşte mintea noastră, împietreşte inima şi o face nesimţitoare pentru adevăr şi bine. Pentru a ne schimba în această privinţă, pentru a debarasa sufletul nostru de această nesimţire şi împietrire, se cere ajutorul Aceluia care mai mare este decât inima noastră (I Ioan 3, 20) şi care poate, cum se exprimă cuvântul lui Dumnezeu, şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam (Luca 3, 8).

Judecând după această însuşire a păcatului şi după faptul că strămoşii vor acum să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu, nu se poate să nu ajungem la acea tristă încheiere că, dacă Domnul nu li s-ar fi arătat lor după cădere, ci i-ar fi lăsat pe seama lor, atunci ei poate niciodată sau cel puţin multă vreme nu ar fi ajuns la cunoştinţa deplină a păcatului lor, nu s-ar fi gândit să se întoarcă cu pocăinţă către Făcătorul lor. Şi ce s-ar fi întâmplat atunci ? Otrava păcatului, neîmpiedicată în lucrarea sa prin mărturisire şi pocăinţă, ar fi pătruns din ce în ce mai adânc în firea noastră; iar după aceea prin forţa lucrurilor ar fi fost nevoie pentru îndreptarea noastră o pedeapsă şi mai mare şi o şi mai amară doctorie, dar bun şi îndurat este Domnul Dumnezeul nostru: Se află celor ce nu-l ispitesc pre el, şi se arată celor ce au credinţă întru dânsul (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). Aşa S-a purtat El cu noi încă din Eden, arătând prin pilda Sa cum trebuie să ne purtăm şi noi când ne greşeşte cineva.

Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai după amiazăzi, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului. În zadar, întemeindu-se cineva pe această aşa-zisă fugire de Domnul a strămoşilor noştri, ar socoti că arătarea Lui era însoţită de ceva grozav şi înspăimântător. Nu, deşi uitat, dispreţuit prin călcarea poruncii şi înlocuit ca să zicem aşa cu şarpele, făcătorul şi binefăcătorul nostru avea tot dreptul să se arate acum îmbrăcat cu groază şi spaimă; dar nimic din toate acestea nu a fost. Arătarea Domnului a fost şi acum tot aşa de blândă, bună şi simplă ca şi mai înainte, şi avea toată înfăţişarea unei cercetări prieteneşti. Pentru a nu umple de groază pe bieţii păcătoşi care tremurau din pricina stării lor jalnice, printr-o cercetare fără de veste, Domnul nici nu a venit îndată, ci previne întâlnirea Sa cu ei printr-o umblare prin rai, adică o oarecare depărtare de locul acela unde se aflau strămoşii. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai.

Glasul Domnului Dumnezeu. Nesilabisit, cum ar putea spune cineva, căci vorbirea începe mai pe urmă, ci numai un fel de zgomot produs de mişcare cu care Adam şi Eva erau obişnuiţi, familiarizaţi şi numaidecât îl cunoşteau şi îl deosebeau de toate celelalte zgomote. Şi cu toate acestea împrejurarea aceasta, cât şi vorbirea lui Dumnezeu cu dânşii, care a urmat, ne arată îndeajuns că această arătare a lui Dumnezeu s-a făcut în chip de om. Întrucât din cele trei persoane dumnezeieşti era firesc să ia acest chip Acela care în realitate avea să Se îmbrace mai târziu în trup, adică Fiul lui Dumnezeu, atunci nu fără de temei putem zice că am fost cercetaţi şi judecaţi in rai nu de altcineva, ci de Însuşi Răscumpărătorul nostru şi, prin urmare, nu că am fost judecaţi şi osândiţi, ci mai ales după cum vom vedea, am fost cruţaţi şi miluiţi.

Sfinţitul scriitor al cărţii Facerea ne arată şi timpul dumnezeieştii arătări, zicând că ea s-a petrecut în răcoarea serii, sau mai exact către seară, când obişnuiesc îndeobşte oamenii să iasă în zilele călduroase.

Domnul S-a arătat, dar nu îndată după cădere, ci mai târziu, ca cei căzuţi să aibă timp să-şi vină în simţire şi să se gândească la fapta lor; dar nici după multă vreme, ci în aceeaşi zi, ca să nu le lase timp să se afunde în nesimţire şi necăinţă. De pretutindeni se vede iubire şi îndurare către noi.

Dar vai, păcatul, făcându-ne nevrednici de iubirea dumnezeiască, ne-a răpit în acelaşi timp însuşirea de a simţi preţul ei şi a ne desfăta de dânsa. Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu umblând prin Rai după amiazăzi, şi s-au ascuns Adam şi femeia lui de către faţa Domnului Dumnezeu între pomii Raiului.

S-au ascuns, adică înadins s-au depărtat în desişul pomilor de la acel loc, care le servea lor de obicei pentru plimbare şi unde-i găsea până atunci Domnul. Socoteau că El îi va căuta şi nu-i va găsi şi se va întoarce în cer. Până într-atâta se întunecase în sufletul lor din pricina păcatului ideea despre desăvârşirile lui Dumnezeu, încât la Cel pretutindenea de faţă, numai pentru că El luase acum chip mărginit, priveau ca la un om de rând de care poţi să fugi şi să te ascunzi. ,,Căci aşa este obiceiul celor ce păcătuiesc – zice Sfântul Ioan Gură de Aur –, că deşi nu se pot ascunde, încearcă să se ascundă”.

Trebuia deci să fie căutaţi rătăciţii şi a strigat Domnul: Adame, unde eşti ? Glas prietenos şi blând, numele obişnuit Adame şi iubirea de altădată unde eşti ? Se putea zice: unde eşti, călcătorule de poruncă ? Unde ai fugit de ruşinea şi de pedeapsa ce te aşteaptă ? Dar nimic din toate acestea, nici măcar asemănător cu ele. Întrebătorul parcă nici nu ar şti despre cele întâmplate; parcă nu venise să mustre şi să judece, ci să viziteze pe prietenul şi favoritul său; vrea să-l vadă, să vorbească cu el, să-i lase poate vreun nou semn de iubire şi bunăvoinţă; şi negăsindu-l acasă, îl caută şi întreabă:

Adame, unde eşti ? În ce loc, şi mai ales în ce stare eşti ? Poate ţi s-a întâmplat ceva deosebit şi neplăcut. Eu totdeauna te-am găsit la locul tău; ba se întâmplă că tu singur te grăbeai întru întâmpinarea Mea; acum însă vin şi nu te văd: ce-i cu tine ? Adame, unde eşti ? Aşa de adâncă a fost căderea noastră, observă aici unul din Sfinţii Părinţi, încât însăşi atotştiinţa lui Dumnezeu ne pierduse oarecum din vedere şi este silită să întrebe: Unde eşti ?

La asemenea glas nu se putea să nu se răspundă, şi iată Adam şi Eva ies înaintea Domnului dintre pomii raiului, dar ies încinşi cu şorţuri nu numai peste trup, ci mai ales peste suflet; adică cu nefericita pregătire de dezvinovăţire şi învinuire care răpesc, după cum vom vedea, aproape tot preţul recunoaşterii greşelii lor. Ca să nu se arate că fug de Însuşi Dumnezeu, din dezgust personal faţă de prezenţa Lui, Adam se grăbeşte să spună pricina fugii lui de la faţa lui Dumnezeu, şi zice că pricina aceasta este în el însuşi şi nu este altceva decât frica de goliciunea sa: Glasul tău am auzit umblând prin Rai şi m-am temut, că gol sunt.

M-am temut: de goliciune trebuia mai mult să se ruşineze, decât să se teamă; dar din pricina ei Adam este cuprins de frică, arătând prin aceasta că simţul goliciunii era împreunat în el cu simţul călcării poruncii. Este de observat, de asemenea, că deşi nu se ascunsese numai el singur, ci cu Eva, dar aminteşte numai de dânsul singur, ca şi cum Eva nu ar fi fost cu dânsul. Aşa de repede păcatul izbutise să nască în om egoismul, să reducă iubirea numai la grija de sine însuşi şi să se despartă până şi de omul cel mai apropiat. Acelaşi lucru îl vom vedea şi mai departe: Adam şi Eva se vor dezvinovăţi fiecare numai pe sine însuşi, ba chiar îşi aruncă vina unul asupra altuia, necruţând pe nimeni, decât numai pe sine însuşi. Oare nu facem şi noi tot aşa la sfânta spovedanie ?

M-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns. Dacă eu – cam aşa vrea să zică Adam – nu m-am grăbit să ies în întâmpinarea Ta, apoi aceasta a fost nu din pricina lipsei de râvnă pentru Tine, nu din nedorinţa de a te vedea; nu, cauza nu este în Tine, ci în mine. Sunt gol, mi-este ruşine şi frică să mă înfăţişez înaintea Ta în această stare, m-am temut, că gol sunt şi m-am ascuns. Acelaşi lucru s-a petrecut fără îndoială şi cu Eva, deşi despre aceasta nu se spune.

Dar recunoscând astfel că pricina păcatului este în sine, Adam întârzie totuşi să recunoască păcatul însuşi. Ce să spună însă de-a dreptul: m-am temut pentru că sunt gol, şi sunt gol pentru că am mâncat din pom, călcând porunca Ta ? Acest simţământ, această sinceritate deplină nu a avut-o Adam. Ei amândoi vor rămâne până la sfârşit fără să-şi recunoască greşeala, nesinceri şi nepocăiţi. Să ne mirăm însă, fraţilor, de îndelunga răbdare a Domnului. Cu toată nesinceritatea aceasta, Iubitorul de oameni tot zăboveşte încă de a ne mustra şi a ne osândi şi printr-o nouă întrebare blândă ne va da timp de gândire, de venire în simţire, de arătarea de bunăvoie a rănii şi de a cere lecuire pentru ea. Şi i-au zis Dumnezeu: cine ţi-a spus ţie că eşti gol ? fără numai că ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit numai dintru acesta să nu mănânci.

Cine ţi-a spus ? De la Mine tu nu ai auzit aceasta; tu însuţi nu ştiai de aceasta, în rai nu are cine să-ţi spună, nu cumva ai mâncat din pomul cel oprit ?

După ce s-a vorbit de pom, nu mai era cu putinţă să se ascundă păcatul. Şi iată buzele strămoşului, cuprins de tremur, se dezleagă în sfârşit spre mărturisire; dar iubirea de sine şi ruşinea falsă strică îndată mărturisirea printr-o dezvinovăţire deşartă. Şi a zis Adam: muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Vedeţi, după însăşi dispoziţia cuvintelor, unde este pus păcatul ? Chiar la urmă: am mâncat, iar înainte şi aproape femeia, după ea Acela care i-a dat-o. Şi pentru ce aceasta ? Ca să arate că deşi Adam a greşit, apoi fără voie; dacă în cele petrecute este vreo vină, apoi este comună, o parte cade chiar asupra lui Dumnezeu: Muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Cât despre mine (cam aşa vrea să zică Adam), nici nu m-am gândit să calc porunca, dar a venit femeia, chiar aceea pe care mi-ai dat-o Tu să-mi fie ajutor, mi-a dat din fructul oprit şi am mâncat. Cum se putea, se înţelege, să nu mănânc cele date din asemenea mână ? Puteam eu să cred că am să mor din pricina aceleia pe care mi-ai dat-o Tu ?

Dar nefericite strămoş, femeia ţi-a fost dată oare să te conducă ? Ţi s-a poruncit oare să asculţi de ea, când ea ţi-a dat din rodul cel oprit ? Ea a auzit porunca din gura ta. Tu, dimpotrivă, ai primit porunca chiar de la Dumnezeu, şi de aceea nu puteai să ai în privinţa ei nici o îndoială, şi totuşi te-ai arătat tot aşa de uşuratic ca ea, care în toate este mai slabă decât tine.

Totuşi ceva asemănător nu i s-a spus lui Adam, dar întrucât el îşi căuta scăparea prin femeie, cuvântul Domnului se îndreaptă către ea. Şi au zis Domnul Dumnezeu muierii: de ce ai făcut aceasta ? Adică, pentru ce şi tu însăţi ai mâncat şi ai ademenit şi pe bărbat, căzând astfel într-o dublă călcare a poruncii ? Ce ai făcut ? Îţi dai seama oare cât de mare este păcatul tău ? Vezi tu oare prăpastia în care ai căzut şi tu singură şi în care ai atras şi pe bărbatul tău ? Ce ai făcut ?

Şi a zis muierea: şarpele m-a amăgit şi am mâncat. Adică, nu singură m-am gândit la rău, ci am fost îndemnată la păcat de altul. Aici se subînţelege că Eva vrea să spună cam următoarele: Bine a fost să se îngăduie şerpilor să ia înfăţişarea unor ispititori aşa de răi şi de vicleni şi să vorbească nişte minciuni aşa de amăgitoare ?

Astfel Adam şi Eva arată pe faţă ceea ce nu mai pot ascunde, dar cele descoperite iarăşi încearcă îndată să le ascundă prin învinuirea altora. A rezultat (deşi aceasta nu s-a spus pe faţă) că dacă sunt vinovaţi Adam şi Eva, apoi nu-i fără vină nici dătătorul poruncii.

Acum, fraţilor, şi singuri simţiţi cât de necuviincioasă a fost o asemenea purtare a noastră după călcarea poruncii dumnezeieşti. Aceasta însemna a întoarce oarecum lucrurile şi a voi să ne legăm de Însuşi Dumnezeu şi că noi am fost nevinovaţi. Dar unde-i această nevinovăţie ? Însăşi goliciunea noastră, frica noastră, nu ne dădeau ele oare a înţelege că noi am fost şi suntem cu totul vinovaţi şi cu totul fără de răspuns, şi totuşi această nepocăinţă a noastră ne descoperă pe deplin cât de meritată era pedeapsa. Altfel cine şi cum ar fi putut să înfrâneze mândria noastră şi să ne îndrepte pe calea pocăinţei şi a smereniei ?

Făcătorul şi Binefăcătorul nostru nu se va dezvinovăţi înaintea strămoşilor noştri, ci însăşi pedeapsa le-o va arăta, că ea nu atârnă atâta de voinţa Lui, ci ea rezultă mai cu seamă din păcatul lor. Aceasta o vom vedea data viitoare, iar acum să ne întoarcem privirile asupra noastră înşine şi să vedem, nu facem şi noi tot aşa în împrejurări asemănătoare, cum au făcut strămoşii noştri ?

Şi la noi, nevrednicii, după fiecare cădere ni se înfăţişează Însuşi Dumnezeu; şi pe noi cei căzuţi în mijlocul raiului, care este Biserica lui Hristos, ne caută El când prin glasul lăuntric al conştiinţei, când prin veştile din afară ale păstorilor noştri duhovniceşti. Dinlăuntru zic, şi din afară păcătosul, dacă nu-şi astupă auzul său, totdeauna poate să audă vechiul glas: Adame, unde eşti ?

Cum răspundem însă noi la întrebarea Domnului care ne caută ? Vai, mulţi asemenea strămoşilor noştri fugim în asemenea cazuri de la faţa lui Dumnezeu şi ne ascundem, şi încă dacă ne-am ascunde asemenea lor în desişul pomilor raiului ! Dar nu, noi fugim, dacă se poate spune, în desişul pomilor iadului, adică în întunericul cugetelor noastre mândre şi necurate şi în cugetările îndrăzneţe asupra tainei pocăinţei şi mărturisirii. La ce să mă duc la mărturisire ?, mândri, îngâmfaţi spun unii. Cine are treabă cu păcatele mele ? Vreau, mă pocăiesc, nu vreau, rămân cum sunt. Păcatele mele sunt treaba mea. De unde asemenea fel de a cugeta dacă nu din iad, dacă nu de la duhul răutăţii, acea veche trufie care de aceea este şi cu neputinţă de îndreptat, pentru că nu cunoaşte smerenia şi mărturisirea ?

Vai, nenorocite păcătos, pe mine şi pe tine ne nelinişteşte împrejurarea că se îngrijeşte de noi Însuşi Dumnezeu. Dar spune, cum ar putea Făcătorul să uite şi să părăsească făptura Sa, care este după chipul Său ? Dezbracă de pe tine, dacă poţi, acest chip şi atunci zi că nimeni nu are treabă cu păcatele tale. Dar nu ceri tu oare o amănunţită socoteală supuşilor tăi, pentru că nu-ţi îndeplinesc poruncile cele adesea nebuneşti date de tine ? Cum atunci Domnul cerului şi al pământului să nu ne ceară socoteală, de la chipul Său, cum împlinim legile Lui în care se cuprind slava Lui şi fericirea noastră ?

Dar în timpul mărturisirii eu văd înaintea mea nu pe Dumnezeu, ci un om asemenea mie. Dar oare ţi-ar fi mai bine dacă ar veni să te judece Însuşi Dumnezeu ? Nu te-ai topi tu oare cu necurăţenia păcatelor tale în faţa slavei celei neajunse a Atotţiitorului ? Moisi şi Ilie nu au putut să caute la El când li S-a arătat; îngerii şi arhanghelii îşi acoperă de El feţele lor; iară noi cu ochii boldiţi vrem să privim drept în faţa acestui soare ? Înaintea ta în taina mărturisirii este un om, asemenea ţie, dar el este trimis de Dumnezeu, lui îi este dat dreptul să te întrebe şi să rostească judecată asupra ta. Şi ce judecată ? Nu torturi pe care noi însutit le merităm, ci milă şi iertare şi după toate acestea întârzia-vom noi să primim propria noastră mântuire ?

Altă parte din noi, destul de mare, cu voie şi fără voie, se înfăţişează ca şi Adam înaintea Domnului, adică vin în fiecare an la mărturisire. Dar nu cu adevărata căinţă pentru păcatele făcute, nu cu inimă zdrobită şi cu sufletul smerit, ci cu nesimţire şi răceală, cu dezvinovăţiri şi aruncând vina pe alţii, cu dorinţa aproape vădită de a-şi acoperi păcatele, dacă aceasta ar fi cu putinţă, nu numai de duhovnic, dar şi de Însuşi Dumnezeu. Recunosc asemenea strămoşilor păcatele lor, dar nu simt şi nu văd că în aceste păcate este vreo pagubă pentru sufletul lor sau moartea veşnică. Ei zic: am greşit, iartă-mă, dar nu din adâncul inimii, ci numai din obişnuinţă şi după regulă; dau făgăduinţe că vor ocoli păcatul, dar fără durere interioară şi fără hotărârea de a împlini cele făgăduite. Arată ca dezvinovăţire a lor că sunt slabi după firea omenească, că după împrejurările şi situaţia lor din lume nu pot să împlinească toate câte li se cer, ba aduc ca dezvinovăţire şi pilda altora. Parcă ar exista vreun păcat de la care nu ar fi cu putinţă să te abaţi cu ajutorul harului dumnezeiesc. Ca şi cum folosul nostru propriu nu ar cere să părăsim, dacă trebuie, orice lucru cât de iubit şi să ne hotărâm la jertfe cât de grele, numai să nu ne pierdem sufletul nostru şi să nu ne lipsim de fericirea veşnică.

Să ne oprim deci, fraţilor, de a mai face astfel ca nu cumva făcând păcate în continuare doctoria noastră, adică taina pocăinţei, să se prefacă în vătămare şi să servească spre adâncirea rănilor noastre. Să lepădăm de pe noi orice pestelci de frunze de smochin, să ne înfăţişăm înaintea Domnului, care ne caută, în toată goliciunea păcătoasă şi să zicem fiecare: iată eu şi nefericitele mele fapte ! Nu am dezvinovăţire pentru păcatele mele, aş fi putut să înlătur sminteala sau să mă împotrivesc ei, aş fi putut de voiam să rămân credincios legii Tale, şi de-aş fi căzut de sute de ori aş fi putut să mă ridic cu ajutorul îndurărilor Tale. Simt toată greutatea vinovăţiei mele şi-mi pun nădejdea numai în milostivirea Ta: miluieşte-mă pe mine cel care am greşit ! De acum înainte voi iubi legea Ta cea sfântă tot atât cât am iubit înainte nelegiuirile, plăcerile şi lumea. Voi fi tot timpul atent la glasul conştiinţei, cum am ascultat până acum glasul poftelor mele. Nu mă lipsi însă de mila şi harul Tău, ci întăreşte pe piatra poruncilor Tale şovăielnicii mei paşi ! Al Tău sunt eu de astăzi înainte, mântuieşte-mă ! Amin.

 

 

IX. Pedepsirea şarpelui ispititor

Şi au zis Domnul Dumnezeu şarpelui: pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate hiarele pământului; pre pieptul tău şi pre pântece te vei târî şi pământ vei mânca în toate zilele vieţii tale. Vrăjmăşie voiu pune între tine şi între femeie şi între sămânţa ta şi între sămânţa ei; acela va păzi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui (Facerea 3, 14-15).

Data trecută am văzut, fraţilor, cum s-a făcut interogatorul vinovaţilor noştri strămoşi, cum Cel pretutindeni de faţă a binevoit, ca unul din noi, să-i caute prin Eden şi să-i strige din desişul pomilor raiului; cum Cel Atoateştiutor s-a înfăţişat, ca şi cum nu ar fi ştiut nimic de cele petrecute cu ei, ca să nu-i umple de tulburare şi să-i predispună să-I mărturisească Lui sincer păcatul lor, cu nădejdea de a-i mântui. Deşi strămoşii noştri, din pricina păcatului ce săvârşiseră şi din nepricepere, nu s-au folosit în bine de această îndurare dumnezeiască, în toate acestea a fost noian de iubire, de mărinimie şi de îndelungă-răbdare către noi, nevrednicii. Căci oare mulţi dintre stăpânitorii de pe pământ, întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, îşi iau osteneala să interogheze ei înşişi pe vinovaţii daţi judecăţii ? Iar aici Însuşi Împăratul cerului şi al pământului, Domnul îngerilor şi al arhanghelilor, părăsind scaunul slavei, caută pe păcătosul ce fuge de El şi-i pune o mulţime de întrebări, atunci când ajungea un singur cuvânt: Tu eşti un criminal ! Iată pedeapsa ta !

În toate acestea, urmează Sfântul Ioan Gură de Aur, Domnul ne dă pildă cum trebuie să facem şi noi cu cei vinovaţi, adică să nu ne lăsăm ca nişte oameni fără de minte cuprinşi de mânie, să îngăduim să vorbească tot ce pot spre îndreptarea lor; să nu ne simţim jigniţi dacă ei, după înclinarea înrădăcinată a păcătoşilor către viclenie, vor ascunde câte ceva chiar din lucrurile cunoscute sau le vor înfăţişa altfel decât cum sunt; în general să vorbim blând, aducându-ne aminte că noi cu toţii tot aşa am fost interogaţi şi judecaţi în Rai de Domnul.

 

Scriptura 106

Mântuitorul stând de vorbă cu strămoşii noştri în ra

Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia

 

Deci, judecând după această bunăvoinţă arătată la interogatorul vinovaţilor, era de aşteptat ca nici şarpele ispititor să nu fie osândit şi pedepsit fără să fie ascultat. Dar el nu a fost întrebat nicidecum, ci supus de-a dreptul la pedeapsă. Şi au zis Domnul Dumnezeu şarpelui: pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate hiarele pământului ... De unde vine această neaşteptată asprime ? De la mânia cea fără de veste ce se aprinse în Judecătorul, care (cum se întâmplă nu arareori şi între noi) L-a făcut să uite imparţialitatea şi blândeţea ? Nicidecum ! Căci şi cu prilejul aplicării acestei pedepse vom vedea aceeaşi măreaţă linişte şi bunătate pe care am văzut-o şi până acum. Dacă şarpele nu este întrebat, apoi numai pentru că el, ca animal necuvântător, de la sine nici nu a putut să născocească răul, nici să ispitească pe cineva: prin şarpe a ispitit, a clevetit şi a minţit duhul cel rău, care atingându-şi scopul ieşise acum din el; după care şarpele, ca animal, devenise cu totul incapabil să răspundă.

Rămânea deci să fie supus la interogator nu şarpele, ci diavolul, care lucrase prin el pentru pieirea omului; dar nici el nu este întrebat. De ce ? Fără îndoială, de aceea pentru că Atotţiitorul nu întrezărea la acesta nici o nădejde de îndreptare. În asemenea caz, nu era pentru ce să se arunce mărgăritarul înaintea porcilor, cum zice Scriptura, rămăsese de lovit cu pedeapsă numai mândria nepocăită. Dar cum era de lovit aceasta ? Ucigaşul de om în vremea ispitirii nu a fost deloc văzut; el nu a lucrat direct, ci de după perdea. Înaintea ochilor Evei a fost numai un şarpe simplu cu ispita. De la şarpe, şi de la nimeni altul, şi-a închipuit şi Adam că a venit ispita. Potrivit cu aceasta şi la judecata dumnezeiască ce a urmat, lucrul acesta este lăsat în acea înfăţişare în care s-a produs el după aparenţe. Vinovatului principal i se îngăduie să rămână nevăzut în întunericul înrudit cu el. Perdeaua ce-l ascundea rămase neclintită. Dar nu rămâne neatins în dosul ei, vicleanul şi prearăul. Cuvântul judecăţii şi pedepsei deşi se rostise, se pare, numai asupra şarpelui material, dar atingând cu o latură animalul, va cădea în acelaşi timp, prin acesta, cu toată puterea asupra duhului răutăţii şi-l va lovi de moarte chiar în creştetul capului.

De aceea, pentru înţelegerea deplină, rostită acum asupra şarpelui, trebuie să ne imaginăm în minte că cuvintele adresate lui nu se referă numai la el singur, ci totodată la şarpele cel duhovnicesc, sau la diavolul.

Şi au zis Domnul Dumnezeu şarpelui: pentru că ai făcut aceasta, pentru că tu ai îndrăznit să te ridici asupra omului, chipul Meu şi stăpânul tău, pentru că ai îndrăznit să cleveteşti înaintea lui chiar asupra Mea şi prin făgăduinţe mincinoase l-ai ademenit să calce porunca Mea, de aceea blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate hiarele pământului, a căror paşnică împărăţie este înjosită şi ruşinată de tine. Deşi fără voie şi însufleţit de o putere străină, dar de vreme ce tu te-ai apucat de o treabă peste puterile tale şi te-ai înfăţişat în acelaşi timp şi clevetitor, şi învăţător, apoi de aceea vei fi de acum cea din urmă dintre fiinţe, târându-te pe pământ, ca o lepădătură a tot ce trăieşte. Tuturor fiinţelor li se va lua o parte din desăvârşire, din pricina căderii stăpânului obştesc al vostru, dar ţie ţi se va lua mai mult decât tuturor, încât chiar cele mai neînţelegătoare fiinţe şi dobitoace se vor feri de tine, ca de un vrăjmaş: blestemat să fii tu din toate dobitoacele şi din toate hiarele pământului.

În adevăr, toate celelalte animale au între ele raporturi reciproce, ceva asemănător cu iubirea şi prietenia; singur şarpele nu are cu nimenea ceva de felul acesta. Toate vieţuitoarele sau îl urmăresc, sau se feresc de el.

Pre pieptul tău şi pre pântece te vei târî şi pământ vei mânca în toate zilele vieţii tale. Adică, tu nu-ţi vei mai ridica capul pentru sfaturi viclene şi clevetiri asupra Făcătorului tău; însuşi chipul mişcării şi al mersului tău va arăta tuturor că tu eşti fiinţă lepădată şi aruncată. Nu vei mai avea pentru hrană roade oprite, tu însuţi hrănindu-te cu putreziciune şi stricăciune.

Pedeapsa aceasta arată că şarpele în starea lui de la început avea oarecare însuşiri, pe care astăzi nu le mai are, că el mergea şi se hrănea nu aşa cum se mişcă sau cum se târăşte şi se hrăneşte astăzi.

Vrăjmăşie voiu pune între tine şi între femeie şi între sămânţa ta şi între sămânţa ei; acela va păzi capul tău şi tu vei păzi călcâiul lui. Dacă luăm deocamdată cuvintele acestea numai în înţeles literal, Domnul grăi şarpelui cam astfel: în locul legăturii prea apropiate şi nefireşti, în care tu cu obrăznicie ai intrat în vorbă cu femeia cea lipsită de experienţă, de acum voi rândui astfel: se va începe între om şi între tine o veşnică duşmănie şi luptă. Toţi cei născuţi din femeie vor fi duşmănoşi faţă de şarpe, şi orice sămânţă de şarpe va fi duşmănoasă faţă de om. Neavând putinţa să-i facă mare rău, tu vei pândi călcâiul omului, ca să-l înţepi, iar omul îţi va zdrobi capul tău.

Experienţa dintotdeauna adevereşte în chip uimitor, fraţilor, toate acestea. Toate făpturile au ieşit mai mult sau mai puţin de sub ascultarea omului căzut, unele au devenit chiar primejdioase pentru el, prin puterea şi sălbăticia lor; dar faţă de nici una din făpturi omul nu simte un dezgust atât de firesc şi de neînvins ca faţă de şarpe; numai singură vederea lui trezeşte dezgust şi frică; şarpele este dezgustător şi pe tablou. Aceasta-i cu atât mai de remarcat, cu cât sunt o mulţime de şerpi neveninoşi; sunt şerpi care se disting prin frumuseţe şi prin podoaba lor. Pe de altă parte, şi şarpele de nimenea nu fuge aşa de mult ca de om, chiar şi când nu-i urmărit. Cu deosebire se teme şarpele, după cum s-a observat încă din vechime, de omul gol, ca şi când şi-ar aduce aminte de starea noastră din Rai.

Aşa de grav a fost pedepsit şarpele ! A fost pedepsit şi şarpele trupesc, pentru că a fost unealtă (deşi fără voie) a pieirii noastre; a fost pedepsit, ca să servească de acum înainte pentru toţi ca simbol vădit al mâniei lui Dumnezeu, pentru vicleşug şi mândrie. Iubirea Tatălui ceresc a procedat în cazul acesta după obiceiul părinţilor pământeşti, care în culmea amărăciunii blestemă şi frâng acea sabie sau acel cuţit cu care a fost ridicată viaţa iubitului lor fiu.

Dar noi am zis că în pedeapsa şarpelui trupesc se cuprindeau osânda şi pedeapsa şi a şarpelui duhovnicesc, adică a diavolului. În ce chip ? În acela că în fiecare cuvânt rostit asupra şarpelui se cuprinde câte o săgeată ascuţită şi neînfrântă asupra diavolului.

Şarpele cel văzut este pogorât pe ultima treaptă în rândul făpturilor animale, devine obiectul dezgustului obştesc şi a blestemului; şarpele duhovnicesc, diavolul, din pricina acestei noi crime a lui în Eden, va fi aruncat de acum încă mai jos de cum căzuse, când a fost aruncat din cer. Blestemul făpturilor din nou făcute şi supuse omului, împovărându-le o vreme, va cădea în sfârşit tot, de pe toată lumea răscumpărată împreună cu omul, şi va trece asupra capului diavolului, din care pricină el, ca un rău ce nu se mai poate îngădui, va fi aruncat din ceata luminoasă a fericitelor făpturi ale lui Dumnezeu, afară, în iezerul cel de foc (Apocalipsa 19, 20).

Şarpelui văzut i-a fost dat să se târască pe pământ şi să se hrănească cu ţărână; şarpele cel duhovnicesc, diavolul, trebuie de acum să se târască în iad, să se hrănească cu păcatele şi stricăciunea omenească, să se hrănească şi să nu se mai sature, şi să înghită evident până la o vreme – prin gura morţii – unele jertfe, dar cu acea condiţie ca în ziua învierii să întoarcă iară tot ce-a înghiţit Marelui Biruitor al morţii şi al iadului.

Capul şarpelui văzut se hotărî să fie ţintă loviturilor omeneşti; capul şarpelui celui nevăzut fu pus ca ţintă a loviturilor duhovniceşti. Diavolul urmărise ca prin păcat să înrudească cu sine pentru totdeauna tot neamul omenesc şi astfel să-l robească pentru totdeauna împărăţiei întunericului lui. Dar în loc de supunere, întâlni din partea omului cea mai crâncenă luptă. Din aceeaşi femeie pe care a amăgit-o el se vor ridica şiruri întregi de minunaţi luptători spre zdrobirea lui. Avel îl va lovi cu nevinovăţia şi curăţia sa; Enoh cu statornica umblare înaintea lui Dumnezeu; Noe cu nădejdea, Avraam cu credinţa; Moisi cu blândeţe şi smerenie; David cu pocăinţă nemaiauzită; Ieremia cu lacrimi; Botezătorul cu post şi pustnicie. În sfârşit, va veni făgăduita sămânţă a femeii, va veni al doilea Adam, Domnul din cer, şi născându-Se anume numai din femeie fără bărbat, va zdrobi de tot însuşi capul şarpelui celui din iad cu crucea, dărâmând şi stricând stăpânirea păcatului şi a morţii, pe care socotea el s-o întemeieze pe căderea omului.

Înţeles-a oare toate acestea vrăjmaşul nostru ?

Înţeles-a oare toată asprimea şi greutatea pedepsei, care-l aşteaptă ? Te miră … Altfel nu s-ar fi înfăţişat cu aşa îndrăzneală să ispitească pe al doilea Adam în pustia Iordanului. Prea multe împrejurări trebuia să prevadă ca să priceapă bine ce s-a rostit acum; şi mai ales trebuia să prevadă că minunea iubirii dumnezeieşti va întrece toate marginile posibile de presupus, adică îndurarea dumnezeiască către omul căzut va merge până acolo, încât Însuşi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, părăsind slava pe care a avut-o la Tatăl înainte de a fi lumea, Se va arăta pe pământ în chip de om, Îşi va uni soarta Sa cu soarta noastră, va primi asupra Sa nu numai trupul, ci şi păcatele noastre, le va ridica împreună cu Sine pe cruce, va suferi moarte şi Se va pogorî chiar la iad, ca în chipul acesta, devenind cap a toate (Efeseni 1, 10), să Se facă Stăpân nu numai al vieţii, ci şi al morţii, şi chiar al iadului. Putea oare Luceafărul, orbit de mândrie şi răutate, să încapă în mintea sa ideea despre o aşa minune de iubire şi smerenie ?

Cu atât mai greu era pentru strămoşii noştri să pătrundă cu priceperea lor atunci toată adâncimea osândei şi pedepsei rostite asupra şarpelui. Dar deocamdată nici nu era nevoie de aceasta. Pedeapsa dată asupra amăgitorului şi rostită în auzul lor, deşi la început nu a fost cu totul pricepută de ei, ea şi-a ajuns scopul cu privire la dânşii. Precedând propria lor pedeapsă, ea trebuia să le servească ca încurajare, arătând că Domnul îi preţuieşte şi după căderea lor şi tot mai urmează să-i socotească ca proprietate a Sa. Duşmănia pusă chiar de Domnul între om şi ispititorul dădea a înţelege strămoşilor noştri că ei nu sunt lăsaţi să fie jertfă fără apărare puterii rele celei vrăjmaşe, care-i aruncase din înălţimea nevinovăţiei şi a asemănării cu Dumnezeu; că, cu toată nefericirea ce-i ajunsese, le mai rămăsese totuşi putinţa să se ridice din căderea lor, să stea împotriva vrăjmaşului, să se lupte cu el şi să-l biruie, împrumutând pentru aceasta şi putere, şi mijloace de la Acela care Se arătase acum nu numai ca judecător al lor, ci şi răzbunător pentru ei.

Mai târziu, când ochii strămoşilor se vor curăţi mai bine prin lacrimile pocăinţei şi vor fi luminaţi prin credinţă şi nădejde, fără îndoială, le va fi descoperit lor atât cele privitoare la binecuvântata sămânţă a femeii, cât şi cele privitoare la sămânţa stricăcioasă a şarpelui; li se va arăta mai limpede cine este vrăjmaşul lor şi cine este Răscumpărătorul, prin ce se poate birui cel dintâi şi cum să se apropie de cel de-al doilea. Dar acestea nu intră în chestiunile ce ne preocupă acum. Acum noi trebuie să ne întoarcem cu luare aminte la alte lucruri.

Aşadar noi cu toţii avem un duşman groaznic şi neîmpăcat, care prin vicleşugul său ne-a făcut să cădem din rai şi acum neîncetat luptă în toate chipurile ca nimeni din noi să nu se mai ridice din căderea aceasta, ci urmând înşelăciunilor (minciunilor) lui să continuăm a cădea tot mai jos, în prăpastia iadului. Dar noi cu toţii avem şi un Răscumpărător atotputernic care ne-a mântuit de moartea veşnică încă în rai fiind, şi tot atunci, după marea Sa îndurare, a luat asupra Sa sarcina să şteargă toate urmele căderii şi să ne dea iară cu prisosinţă desăvârşirile noastre cele de la început.

Dar mai departe nici Răscumpărătorul, nici ispititorul nu pot să hotărască asupra noastră fără noi: cel dintâi, cu toată atotputernicia Sa, nu poate să ne ducă pe noi în rai dacă noi ne vom împotrivi la aceasta; cel de-al doilea, cu toată viclenia şi răutatea sa, nu este în stare să ne târască în iad dacă noi nu-i vom înlesni aceasta. De aceea, de noi înşine depinde sfârşitul fericit sau nenorocit al luptei care se duce pentru noi. Ca să ne suim în cer sau să ne pogorâm în iad depinde de noi înşine. Este lupta zilnică pe care trebuie să o ducem. Aşadar ce facem noi ? Cui ajutăm ? De partea cui rămânem ?

Vai, între noi sunt multe certuri, neînţelegeri şi lupte; iar de marea luptă dintre sămânţa femeii şi sămânţa şarpelui, adică dintre noi toţi şi dintre vrăjmaşul nostru obştesc, mulţi din noi aproape nu ştiu ! Nu ştiu că acest cumplit drac până acum necontenit umblă prin toată lumea cu tovarăşii săi întunecaţi, căutând pre cine să înghită (I Petru 5, 8). De unde vine această neştiinţă ucigătoare ? Din propria noastră nepăsare. Căci Evanghelia neîncetat strigă acest adevăr de mare însemnătate pentru noi. Altora el le este cunoscut, dar se servesc de el nu spre folosul, ci spre paguba lor şi a altora. Ei ştiu tot ceea ce Scriptura ne spune de vrăjmaşul nostru cel plin de răutate, dar nu dau crezare celor spuse.

Vă puteţi închipui ce mulţumit trebuie să fie vrăjmaşul nostru şi cât trebuie să se bucure găsind între oameni asemenea necredinţă în însăşi existenţa lui ! O situaţie mai bună pentru sine nu putea să-şi dorească nici diavolul însuşi. Căci presupunându-l inexistent şi deci nefiind nici un motiv de a ne teme de dânsul şi neluând nici o măsură împotriva vicleniilor lui, i se dă astfel putinţă să lucreze împotriva noastră cum îi place. Aceasta ar însemna că suntem luptători care de bunăvoie ne dăm în robia lui. Şi, într-adevăr, priviţi la acei oameni pentru care duhul răutăţii nu există ! Pentru unii ca aceia nu există nici Răscumpărătorul. Căci de ce să cauţi comandant şi povăţuitor, dacă nu-i bătălie ? Pentru ei nu-i nici poruncă, nici pom oprit ! Pentru ei totul este îngăduit, totul este învoit, totul este slobod. Toate sunt ,,drepturile omului”.

Păziţi-vă, fraţilor, de asemenea minţi rătăcite, înţelepte numai la rele, spre pieirea lor şi a altora. Astupaţi-vă urechile la vorbele lor stricătoare de suflet ca să nu păţiţi ca strămoşii noştri. Aduceţi-vă neîncetat aminte că noi toţi nu avem a ne lupta numai cu trupul şi sângele, numai cu ispitele lumii văzute, ci şi cu duhurile răutăţii de sub cer (Efeseni 6, 12), şi amintindu-vă acestea, niciodată să nu vă dezbrăcaţi armătura deplină cu care cuvântul lui Dumnezeu îl îmbracă pe creştin ca să lupte cu vrăjmaşul mântuirii noastre. Adică, cum zice Apostolul lui Hristos: Staţi drept aceea, încingându-vă mijlocul vostru cu adevărul, şi îmbrăcându-vă cu zaua dreptăţii; şi încălţându-vă picioarele întru gătirea evangheliei păcii; preste toate luând pavăza credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile vicleanului cele aprinse. Şi coiful mântuirii luaţi, şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Prin toată rugăciunea şi cererea rugându-vă în toată vremea întru Duhul, şi la însăşi aceasta priveghind cu toată răbdarea şi rugăciunea pentru toţi sfinţii (Efeseni 6, 14-18).

 

 

X. Pedepsirea femeii

Muierii au zis: înmulţind voiu înmulti necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni (Facerea 3, 16).

Fraţilor, cu cât ne gândim mai mult la scrierea lui Moisi despre căderea strămoşilor noştri, cu atât mai mult ne încredinţăm că în cea mai fină istorisire sfântă, cu toată scurtimea ei, se găseşte cheia pentru dezlegarea tuturor nedumeririlor, referitoare la starea de astăzi a noastră pe pământ şi pentru lămurirea stării de acum a însăşi naturii ce ne înconjoară. Căci să ne închipuim pentru un timp că nu avem această istorisire. În cazul acesta noi nu am şti cum s-a făcut lumea şi omul, ce a fost după aceea cu strămoşii noştri, cum au căzut ei şi au tras după ei în prăpastia răului toate cele ce depindeau de eu sau aveau să depindă; şi fără acestea nu se poate spune mulţumitor nici o vorbă despre soarta de acum a neamului omenesc şi despre tot ce ne înconjoară.

De unde, de pildă, vin acele necazuri de care suntem înconjuraţi cu toţii zilnic din pruncie până la mormânt, şi de ce sunt ele ? De unde vine tulburarea şi dezordinea în natura ce ne înconjoară, care pe de o parte se arată aşa de frumoasă, iar pe de alta ne înfăţişează aspectul unui câmp de luptă după bătălie ? Dar când îţi aduci aminte de Eden şi de fructul oprit, de şarpele amăgitorul şi despre mâncarea pierzătoare, de pestelcile de frunze de smochin şi de judecata grozavă a lui Dumnezeu, dar şi plină de îndurare, atunci întunericul care acoperă soarta pământului şi a omului se împrăştie; atunci aflăm de unde-i răul din lume, de ce şi pentru ce suferă tot ce trăieşte Şi atunci, în loc de cârtire şi deznădejde, ne îmbărbătăm cu sfânta răbdare şi cu nădejdea în Pronia dumnezeiască.

Au fost şi înţelepţi mincinoşi, care lepădând istorisirea lui Moisi despre omul cel de la început şi căderea lui, au voit să arate prin aceasta înţelepciunea lor. Dar ce ne-au putut da ei în locul scrierii lui Moisi ? Aiureli absurde ale unei imaginaţii bolnave, care au putut să se pară numai născocitorilor lor că merită atenţie. Dar cinste şi mulţumire ştiinţei sănătoase care, afundându-se în cercetarea naturii, n-a întârziat să se ridice ea însăşi contra înţelepciunii mincinoase şi să arate întregii lumi că cosmogonia lui Moisi este mai presus de orice îndoială, pentru că este scrisă nu numai pe hârtie, ci este întipărită cu litere neşterse pe toată faţa pământului. Regretând acest fenomen trist şi aproape dispărut, să urmăm iarăşi cu respect după călăuza noastră cea de Dumnezeu insuflată şi să auzim din gura lui cum, după şarpele ispititor, judecata lui Dumnezeu s-a atins şi de noi, care cu atâta uşurinţă ne-am plecat auzul la momelile şarpelui.

Muierii au zis: înmulţind voiu înmulti necazurile tale şi suspinul tău, în dureri vei naşte fii şi spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni. Interogatoriul a început cu Adam, iar pedeapsa se începe cu femeia. De ce aşa ? De aceea negreşit că femeia, cum am văzut, cea dintâi şi-a deschis auzul şi inima sa la glasul ispititorului şi ea a devenit aproape singura pricină a căderii pentru bărbatul său. Să nu uite aceasta femeile, oricine ar fi ele şi oricât de sus ar sta, şi să pună stăruinţă, ca prin smerenie, prin modestie şi ascultare de bărbat să răsplătească uşurătatea şi neastâmpărul lor cel de la început.

Înmulţind voiu înmulţi necazurile tale. Ele îţi vor veni, cam aşa ar voi să se zică, şi singure de sine (căci cum să nu se întristeze şi să nu ofteze aceea care prin uşurătatea şi îndrăzneala sa a expus la atâtea nenorociri şi pe sine, şi pe bărbatul său, şi tot neamul omenesc ?); dar şi afară de aceasta îţi vor veni o mulţime şi din acele întristări şi suspinări de care bărbatul tău va fi liber, de care şi tu, deşi călcătoare de poruncă, ai fi slobodă dacă nu te-ai fi arătat în faptul nelegiuirii obşteşti aşa de încrezătoare în tine şi cu deosebire zeloasă spre pieirea obştească. Întrucât încă o astfel de îndoită înfrânare este de neapărată trebuinţă pentru nemăsurata ta înclinaţie către plăceri, apoi o voi pune eu însumi; şi de vreme ce o voi pune eu, apoi nimeni nu va fi în stare să ţi-o ridice. Orice ai fi tu, oricât de sus ai sta, întristările şi suspinele te vor urmări pretutindeni, voi înmulţi mereu întristările şi suspinele tale.

După această introducere, cum am zice, se explică însăşi pedeapsa femeii, care are două aspecte: ea este osândită întâi la durerile naşterii, al doilea la supunere bărbatului său. Să cercetăm fiecare pedeapsă aparte, căci şi în una, şi în alta vom găsi lecţii pentru edificarea noastră.

În dureri vei naşte fii. Va să zică înainte de călcarea poruncii, în starea de nevinovăţie, copiii s-ar fi născut fără dureri. Aşa şi trebuia să fie. Căci este cuviincios oare pentru un act aşa de mare şi de sfânt, cum este venirea pe lume a omului, să fie înjugat cu dureri şi suferinţe ? Numai păcatul singur, punându-se la mijloc, a putut să producă aceasta, făcând să se ivească întristarea şi durerea acolo unde trebuia să fie numai bucurie curată şi veselie sfântă. De aceea dobitoacele până astăzi sunt scutite în cea mai mare parte de durerile naşterii, arătând oarecum că dacă omul este atât de supus lor apoi nu prin legea necesităţii naturale, ci printr-o deosebită hotărâre a proniei dumnezeieşti. Şi de vreme ce în cazul acesta a lucrat însăşi dreptatea dumnezeiască, apoi negreşit nu fără un plan înţelept s-a prefăcut în pedeapsă pentru femeie tocmai aceea ce în starea de nevinovăţie avea să fie însoţită numai de plăcere curată.

Căci Domnul cel prea bun, dacă pedepseşte pe cineva, apoi îl pedepseşte aşa încât cel pedepsit prin pedeapsa însăşi să se depărteze de vreun rău oarecare şi să se apropie de un lucru bun. În cazul de faţă, când s-a hotărât nu numai soarta Evei, ci în persoana ei şi a tuturor fiicelor omeneşti, adică a unei întregi jumătăţi a neamului omenesc, cu atât mai mult s-a avut în vedere nu vreo răzbunare oarecare şi nu vreo dorinţă de a lovi cât mai dureros şi de a omorî cea mai mare bucurie din viaţă, ci însuşi binele femeii.

Dar care bine, va întreba cineva ? Acela de a înfrâna în viitor femeia de la tentaţiile spre păcat. La pomul cel oprit, Eva, cum am văzut, a manifestat o extremă înclinaţie a sa spre a fi fermecată de înfăţişarea exterioară a roadelor şi de a se lăsa târâtă de simţul plăcerii. Dacă la vederea pomului celui frumos şi a rodului dulce ea s-a pierdut aşa şi a pierit, apoi ce va fi cu ea la întâlnirea unei frumuseţi însufleţite ? Şi iată, ca îngrădire a curăţeniei ei, fără de care femeia este ca un vas pierdut, se aşază străjeri neînduplecaţi, incoruptibili şi neschimbaţi durerile naşterii, ca astfel, ademenită de patimă ea să fie înfrânată de amintirea însărcinării îndelungate şi a durerilor naşterii care o aşteaptă pentru o clipă de plăceri trupeşti. Odată cu aceasta, cu ajutorul aceleiaşi pedepse a femeii, pronia va atinge altă ţintă, nu mai puţin însemnată, faţă de întregul neam omenesc, şi anume de a lega cât mai strâns cu legătura dragostei pe născători cu cei născuţi de dânşii. Într-adevăr, de ce mamele sunt mai strâns legate de copii decât tatăl ? Deoarece copiii s-au dobândit de ele cu un preţ mult mai mare decât al tatălui.

Dar, pe de altă parte, ceea ce a fost pentru noi pricina întristărilor şi a durerilor, aceea de obicei devine apoi neplăcut şi dezgustător, aşa că noi nu mai putem după aceea nici să privim indiferent la izvorul de altădată. De aceea era de temut că şi în acest caz înmulţirea durerilor pentru femeie, în timpul sarcinii şi al naşterii, va produce ceva asemănător şi va face pe femeie, poate, să lepede cu totul viaţa conjugală, ceea ce ar fi fost contrar scopurilor proniei înseşi referitoare la înmulţirea neamului omenesc pe pământ. Dar ce face înţelepciunea dumnezeiască pentru înlăturarea acestei extremităţi contrare planurilor sale ? Nimic alta decât împreunează sfârşitul naşterii cu o aşa curată bucurie sufletească, încât femeia, cum zice Însuşi Mântuitorul, nu-şi mai aduce atunci aminte de dureri pentru bucuria că s-a născut om în lume (Ioan 16, 21). Aşa ştie pronia să-şi atingă scopurile sale cele înţelepte şi întru tot bune !

Cu intenţie, fraţilor, zăbovim noi asupra acestui lucru şi intrăm în asemenea amănunţimi, ca să dăm femeilor prilej să pătrundă mai bine în hotărârile dumnezeieşti cele pentru ele şi să scoată dintr-însele şi edificare, şi mângâiere pentru sine. Mari sunt durerile femeii ! Mult costă copilul pe care îl dezmiardă la sânul său ! De o sută de ori este mai scump pentru ea decât pentru tatăl lui şi bărbatul ei ! Dar aceasta nu este o întâmplare oarecare oarbă a soartei, ci o hotărâre înţeleaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. De aceea, nici una dintre femei nu este scutită de durerile naşterii. În palatele strălucite este tot atâta suferinţă ca şi în cea de pe urmă colibă. Femeile din clasele înalte şi de neam mare sunt supuse adesea unor primejdii şi mai mari şi unor dureri şi mai amare la naşterea de copii, decât femeile oamenilor simpli; şi aceasta pentru că prin chipul de trai prea artificial ele s-au depărtat prea tare de legile simple ale naturii, iar prin moravurile lor s-au înstrăinat de curăţenia sufletească, şi astfel ele singure îşi măresc greutatea pedepsei dumnezeieşti.

Dar oricât ar fi de grea pedeapsa, întrucât este de la Dumnezeu, apoi totdeauna poate servi spre folosul sufletesc, dacă nu stricăm noi treaba cu vreo vinovăţie a noastră. Numai ideea că ele suferă după voia şi hotărârea nemijlocită a lui Dumnezeu trebuie să servească ca mare mângâiere pentru femeile născătoare de copii. Căci nu în zadar Proorocul David a preferat să cadă în mâna lui Dumnezeu decât în mâna oamenilor. La durerile naşterii voi, femeilor, vă aflaţi anume în mâna lui Dumnezeu; dar, aflându-vă în mâna lui Dumnezeu, nu vă luaţi privirile de la El. Întindeţi-vă mâinile nu atât la oameni, care-s slabi şi adesea nu vă pot da nici un ajutor, pe cât la Dumnezeul cel puternic şi viu. Dacă este vreo putere care poate să completeze neajunsurile naturii şi să dezlege legăturile trupului, apoi aceasta este puterea credinţei şi a rugăciunii, pentru care nimic nu este cu neputinţă.

Şi pentru ca însăşi rugăciunea voastră să fie mai tare şi mai plăcută lui Dumnezeu, amestecaţi-o cu sufletul credinţei şi al pocăinţei. Prin suferinţele trupului nostru Domnul totdeauna vrea să izgonească vreo patimă din inima şi din sufletul nostru, de aceea căinţa sinceră pentru păcatele noastre din trecut şi făgăduinţa hotărâtă că vom umbla în viitor cu frică de Dumnezeu, cu blândeţe şi cu smerenie, este mijlocul cel mai bun de a preface dreptatea dumnezeiască în milă, odată cu care se vor curma şi toate suferinţele noastre.

Iată pentru ce nu putem lăuda îndeajuns pe acele femei pline de frica lui Dumnezeu care, înainte de sosirea clipelor naşterii, se sfătuiesc nu numai cu doftorii trupeşti, ci se pregătesc pentru minuta grea cu rugăciunea şi cu tainele sfintei Biserici. Aceasta este de neapărată trebuinţă pentru fiecare femeie în asemenea împrejurare: căci cine poate garanta că ceasul naşterii nu se va preface în ceasul morţii pentru cea care naşte ? Cum dar să nu se pregătească în asemenea primejdie cu pocăinţă şi cu împărtăşirea cu sfintele taine ?

Dar toate acestea fără să vrei sperie, deşi spaima aceasta este mântuitoare. Nu vom ascunde însă nici acel fapt ce poate servi ca mare încurajare şi mângâiere pentru femei în vremea durerilor naşterii. Care anume ? Acela că durerile naşterii, când sunt suportate în duhul credinţei şi al pocăinţei, sunt mijlocul cel mai bun pentru ştergerea păcatelor celor de voie şi fără de voie. La aceasta face aluzie însăşi natura; căci după durerile naşterii întotdeauna se curăţeşte tot trupul femeii. Dar se va curăţi nu numai trupul, ci şi sufletul, de îndată ce suferind cu trupul nu se va uita nici sufletul. Anume aceasta a avut-o în vedere fără îndoială Sfântul Apostol Pavel, când a scris că femeia se va mântui prin naşterea de fii (I Timotei 2, 15).

Numai că trebuie să nască copii nu numai după trup, ci şi după duh, adică cel născut nu trebuie lăsat în voia soartei, sau în grija unor supraveghetori năimiţi, ci să fie crescut de mama însăşi în frica de Dumnezeu şi în supunere de poruncile Bisericii. Căci nici apostolul n-a zis se va mântui pentru naştere de fii, (altfel cea cu mai mulţi copii ar trebui pentru aceasta să fie mai mântuită decât alta), ci a adăugat: De vor petrece întru credinţă şi întru dragoste şi întru sfinţire cu întreagă înţelepciune. Iar în alt loc, lăudând pe văduvă, nu o laudă simplu, ci cu condiţii: că a crescut copii, că a ajutat pe săraci, şi a fost gata la orice faptă bună (I Timotei 5, 10). Numai astfel de deprinderi şi astfel de purtare prefac în mântuire şi fapta naşterii de copii ca una ce este foarte grea şi dureroasă, dar în acelaşi timp şi de trebuinţă pentru neamul omenesc. Căci femeia (spunem şi aceasta spre mângâierea celor ce suferă durerile naşterii) înlocuieşte în timpul naşterii oarecum pe Însuşi Creatorul, născând din sine pe om, care pentru prima oară a fost creat nemijlocit de Însuşi Dumnezeu.

Vedeţi acum în ce fel este pedeapsa dumnezeiască ? Vedeţi cum într-însa se poate descoperi prilej de mare merit pentru femei, prin care să se învrednicească chiar de mântuirea veşnică ? Ce poate fi mai de seamă pentru noi decât aceasta din urmă ? Să fim deci ascultători şi răbdători: răbdarea şi credinţa se răsplătesc în cazul de faţă chiar aici pe pământ. Căci dacă tatăl şi mama vor fi însufleţiţi faţă de copiii lor de un astfel de duh pe care îl cere Evanghelia, apoi casa lor nu va fi mai rea decât raiul, ba în unele cazuri va deveni mai bună decât el. Căci în rai strămoşii noştri au intrat nevinovaţi şi au ieşit păcătoşi şi au împrăştiat prin păcatul lor blestemul peste toată faţa pământului, iar în astfel de case va fi dimpotrivă; pe calea naşterii vor intra păcătoşi (căci ce este născut din trup, trup este (Ioan 3, 6)), iar dintr-însa, pe calea educaţiei creştine, vor ieşi drepţi şi oriunde vor trăi pretutindeni vor răspândi în jurul lor pace şi binecuvântare.

A doua înfăţişare a pedepsei dată femeii pentru călcarea poruncii este luată din raportul ei cu bărbatul: Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (Scriptura din 1914 are: Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta; şi el te va stăpâni). Tu – cam aşa vrea să zică Domnul – ai fost cinstită de către mine cu cinste ca şi bărbatul; ca şi el ai fost cinstită cu chipul meu; stăpână în rai ai fost pusă, ca şi el; şi deşi ai venit pe lume mai târziu decât el ai primit aceleaşi lucruri; ba te-ai învrednicit să nu fii făcută din pământ ca el, ci din coasta lui: destulă era pentru tine această cinste, ajungea pentru tine iubirea ce o arată el pentru tine. Dar tu nu te-ai mulţumit cu toate acestea, ci ai vrut să iei pentru tine mai mult decât era rânduit pentru tine: fără învoiala lui ai intrat în vorbă şi în prietenie cu şarpele; fără voia lui ai mâncat din pomul oprit şi ai călcat porunca nu numai tu, ci ai dat prilej la asta şi bărbatului şi l-ai tras în prăpastie.

Această dominaţie nelegală a ta asupra bărbatului tău nu va mai fi. Pentru că ţi-ai însuşit ceea ce nu-ţi aparţinea, vei pierde şi o parte din cele ce-ţi aparţineau de drept. În tine va rămâne atragerea de altădată către soţ: Atrasă vei fi către bărbatul tău; cu toate dezmierdările şi delicateţea lui, tu fără să vrei vei vedea pururea în el pe stăpânul tău: şi el te va stăpâni. Te va stăpâni aşa încât tu cu oftări îţi vei aduce aminte de cum eraţi altădată în rai; nu o dată te vei simţi nefericită, dar vei rămâne în atârnarea nu numai de mintea şi voinţa lui, ci şi de capriciile lui; şi oricât vei căuta mijlocul de a scutura greul jug, niciodată nu-l vei găsi în acea deplinătate cum ai voi şi acela te va stăpâni.

Oricât de grozave sunt cuvintele acestea cu privire la femeie, ele nu îndreptăţesc nicidecum pe bărbaţi la tiranie contra femeilor şi nu înseamnă ca acestea din urmă să se predea lor în supunere şi robie desăvârşită. Aceasta ar fi contrar planurilor lui Dumnezeu, precum şi bunei stări a neamului omenesc. Căci ce fel de legătură ar fi între bărbat şi femeie, dacă cel dintâi numai ar porunci totdeauna, iar cel de-al doilea numai s-ar tot supune ? Cu atât mai vârtos, ce fel de familie ar fi dacă femeia ar fi asemenea unei nevolnice ? Unde femeia este roabă, acolo nu există iubire şi pace adevărată, ci numai frică şi silnicie. De aceea nici nu vedem noi în familiile patriarhilor de dinainte de potop nu numai nici un fel de robie şi aşa-numita închidere a femeilor, dar nici poligamia. Şi după potop femeile strămoşilor s-au bucurat încă nu puţină vreme de libertatea şi înrâurirea lor asupra treburilor casnice.

Deşi Sarra respecta de pildă pe Avraam, domn pre acela chemându-l (I Petru 3, 6), cum observa apostolul; dar această domnire a lui Avraam nu consta în semeţie faţă de femei şi în porunci, ci în mai multă înţelepciune faţă de dânsa. Abia mai târziu când, întărindu-se în neamul omenesc păcatul şi patimile şi pierzându-se tot mai mult curăţenia morală, bărbaţii, în locul legii firii reciproce dintre bărbat şi femeie, au început să urmeze capriciilor oarbe ale lor; atunci numai soarta femeilor, îndulcită până atunci prin iubirea bărbatului, a început să apese şi să amărască tot mai mult pe femeie, aşa că aceasta din ajutorul bărbatului (deşi dependentă, dar totuşi apropiată de el chiar şi după drepturi), decăzu la starea de roabă şi nevolnică fără răspuns şi se transforma într-o unealtă jalnică a poftelor.

Oricât de ilegală şi de vătămătoare pentru buna stare a neamului omenesc este această înjosire a femeii, dar fiind prielnică patimilor, ea în curgerea vremilor izbuti să se lăţească peste toată lumea veche şi avu nu numai putere de obicei, ci şi de lege, din pricina căreia şi acum suspină, după cum se ştie, aproape toate femeile popoarelor necreştine.

Şi cine ar fi scos neamul femeiesc din această stare nefericită dacă nu ar fi venit în ajutor Evanghelia lui Hristos ? Filozofia, după obiceiul ei, n-a îndrăznit să spună despre aceasta nici un cuvânt. Numai Evanghelia, prin învăţătura sa despre înfrânare şi despre libertatea duhovnicească, a izgonit, odată cu poligamia, înjosirea neamului femeiesc, vestind în auzul tuturor că nu este parte bărbătească nici femeiască; că voi toţi unul sunteţi întru Hristos Iisus (Galateni 3, 28). După aceasta femeia n-a mai putut fi roabă bărbatului, oricât de însemnat şi înalt ar fi el.

Femei, nu uitaţi aceasta şi sărutând Evanghelia lui Hristos, mulţumiţi Autorului ei nu numai pentru că El cu crucea Sa v-a deschis vouă, precum şi bărbaţilor voştri, intrarea în raiul pierdut şi în împărăţia cerurilor, dar şi aici pe pământ a ridicat de pe voi acele ruşinoase cătuşe ale nevolniciei şi înjosirii, în care neamul vostru a gemut fără nădejde mii de ani întregi. Amin.

 

 

XI. Pedepsirea lui Adam

Iar lui Adam au zis: pentru că ai ascultat glasul femeii tale şi ai mâncat din pomul, din care ţi-am poruncit ţie, numai dintru acela să nu mănânci, şi ai mâncat dintr-însul, blestemat să fie pământul întru lucrurile tale; întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie, şi vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ din care eşti luat: că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 17-19).

Iată, fraţilor, şi cea din urmă parte a osândei care s-a rostit asupra noastră ! Asupra noastră, zic, căci ceea ce s-a rostit asupra strămoşilor, aceea a căzut şi asupra noastră a tuturora, pentru că în persoana lor se cuprindea tot neamul omenesc. Precum binecuvântarea şi fericirea, ce aveau să urmeze după împlinirea poruncii dumnezeieşti, trebuiau să fie moştenite de toţi, aşa şi pedeapsa pentru călcarea acelei porunci s-a revărsat asupra tuturor.

Aceasta din urmă li se pare unora o nedreptate. Şi pentru ce se pare aşa ? Pentru că nu pătrund legătura dintre lucruri, nu vor să vadă că tot neamul, după însăşi fiinţa lui, alcătuieşte un singur tot şi că el tot se cuprindea atunci în strămoşul său. Vătămaţi cu ceva sămânţa de pom şi toţi pomii ce se vor trage din sămânţa aceea vor purta în sine acea vătămare. Pentru ca să ai un pom bun, trebuie să-l ridici din alte seminţe. Aşa este şi cu noi, pentru a nu fi părtaşi la stricăciunea duhovnicească căreia i-a fost expusă firea omenească prin Adam, trebuia să se ridice nu din el, ci din alt strămoş. Dar cine putea să fie acest alt strămoş ? Tot un astfel de om, ca Adam, numai că din nou făcut. Şi acesta, potrivit cu menirea sa, trebuia supus, ca şi Adam, încercării şi ispitirii. Rezista-va el oare ca şi Adam cel dintâi ?

Noi, negreşit, ne putem închipui că noul strămoş n-ar fi călcat porunca; dar înţelepciunea dumnezeiască, fără îndoială, a prevăzut ce avea să fie şi cu acest nou Adam; şi dacă nu l-a adus în lume, apoi acesta este semn hotărât că n-a prevăzut într-însul bărbăţie şi tărie mai multă decât în Adam cel dintâi. Dar să revenim de la posibilităţi la ceea ce s-a petrecut în realitate.

Pedeapsa pentru femeie a fost scoasă din menirea ei: a naşte copii, şi din raporturile ei cu bărbatul. Pedeapsa bărbatului se extrage acum parte din sfera treburilor şi a ocupaţiunilor lui viitoare: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta; şi toate acestea sunt premerse de indicaţii la pricina pedepsei, ca Adam să vadă numaidecât că cu dânsul şi în stare de vinovăţie se procedează nu samavolnic, ci după dreptate: Pentru că ai ascultat glasul femeii tale.

Cuvintele acestea sunt de-a dreptul supuse cuvintelor lui Adam, cu care crezuse el să se dezvinovăţească de păcat înaintea lui Dumnezeu. Adam zisese: Muierea care mi-ai dat să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Dreptatea dumnezeiască chiar în această împrejurare găseşte vina lui Adam: pentru că ai ascultat glasul femeii tale şi l-ai ascultat mai mult decât glasul lui Dumnezeu, pe care nu se cuvenea să-l schimbi cu nimic, şi cu atât mai puţin pe vorbele fără judecată ale femeii tale. Şi pentru că ai mâncat din singurul pom din care ţi-am poruncit să nu mănânci, adică n-ai ascultat nici o poruncă aşa de uşoară, căci greu era oare să nu mănânci numai dintr-un singur pom, când roadele tuturor celorlalţi pomi nenumăraţi şi mai buni erau cu totul la îndemâna ta ? De vreme ce tu pe toată linia ai arătat în toate acestea o vădită nepăsare faţă de Mine, Făcătorul şi Binefăcătorul tău, şi ai dovedit uşurătate şi nerecunoştinţă, mândrie şi lăcomie, şi în acelaşi timp incapacitate de a fi ceea ce eu am socotit, de aceea, iată care-i pedeapsa ta: Blestemat să fie pământul întru lucrurile tale; întru necazuri vei mânca dintr-însul în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă va răsări ţie, şi vei mânca iarba pământului. Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământ din care eşti luat: că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce.

Este clar că aici câte cuvinte sunt, tot atâtea săgeţi şi fulgere. Dar aceste fulgere, după cum am observat mai sus, sunt pe jumătate stinse, căci îşi descărcase o parte din putere în capul şarpelui. Şi cum cad ele acum asupra strămoşului nostru ? Cad cam tangenţial, adică nu rămân în Adam, ci atingându-l numai, trec apoi, cum se întâmplă şi cu fulgerul material, şi se scurg în pământ. Blestemat să fie pământul; nu Adam este blestemat, ci pământul, deosebire foarte mare, care ne arată că în abisul de înţelepciune şi de îndurare dumnezeiască s-a găsit deja mijlocul de a scăpa pe om de blestem. Ce se atinge de pământ, apoi blestemarea lui nu trebuie a se socoti o nedreptate, deşi pământul, ca unul ce este neînsufleţit, nici nu a luat parte la păcat. Căci pentru cine primise el mai înainte binecuvântarea ? Nu singur de sine, pentru vreun merit al lui, ci pentru om, locuitorul şi stăpânul lui. Pentru dânsul primise el binecuvântarea; tot pentru dânsul s-a lipsit el acum de ea.

Mai observaţi încă cât de înţelepţeşte este mărginită puterea blestemului. Pământul nu este blestemat în sine însuşi, nu în esenţa şi puterile fundamentale ale lui (altfel el ar fi devenit cu totul netrebnic), ci în lucrarea omului, adică în latura cu care este întors el spre om şi cu care îi va servi de acum înainte pentru susţinerea în scurta lui petrecere pe dânsul. Acest blestem al pământului sau, ceea ce este totuna, micşorarea şi împuţinarea puterilor lui slujitoare pentru om era necesară pentru om. Căci dacă pământul ar fi rămas cu binecuvântarea de mai înainte, cu belşugul de altădată şi cu produsele sale luxuriante, atunci ce câmp larg (pentru reaua întrebuinţare a darurilor lui) s-ar fi deschis pentru trufia şi lăcomia omenească !

Omul păcătos, şi fără asta este înclinat spre fapte rele, întâlnind pretutindeni şi fără muncă satisfacerea plăcerilor sale, s-ar fi scufundat din cap până în picioare în lene, moleşire şi pofte. Dar iată, pământul îl lipseşte de podoaba sa sărbătorească, şi în loc de aceasta se îmbracă în zdrenţe. Şi adus astfel la nivelul stării nefericite a omului, serveşte totuşi pentru susţinerea necesară a vieţii lui, în acelaşi timp însă, prin neajunsurile sale, îi va aminti necontenit păcatul care le-a adus căderea, şi astfel îl vor aduce la pocăinţă.

Vei întreba, poate, ce anume s-a întâmplat cu pământul în urma blestemului ? S-a întâmplat secătuirea puterilor lui producătoare, după care a urmat împuţinarea şi înrăirea produselor pământului; a urmat chiar un fel de duşmănie a pământului faţă de om, din pricina căreia el, cu toate sforţările omului, va începe să producă nu arareori tocmai ceea ce-i împotriva dorinţelor omului, aşa că anii de nerodire şi de foamete vor urma de acum la rând spre pedeapsă pentru om: Spini şi pălămidă va răsări ţie.

Spinii şi pălămida asta, fără îndoială, nu se creează din nou acum; ei erau pe pământ şi înainte, dar erau ca o mică părticică într-un tot întreg şi de aceea serveau nu spre urâţirea, ci ca o completare şi desăvârşire a totului, ocupând un loc mic şi de nesimţit între celelalte buruieni. Acum această pălămidă, aceşti spini vor spori până întru atâta, încât nu vor mai lăsa să crească ceea ce-i mai desăvârşit şi de nevoie. Înainte ei creşteau acolo unde trebuiau, căci sunt făpturi vii cărora ei puteau servi ca mâncare sau pentru altă întrebuinţare; de acum înainte vor creşte anume pentru om în ogorul lucrat de mâinile lui: Spini şi pălămidă va răsări ţie. Tu vei semăna grâu, iar în loc de grâu îţi va răsări neghină; vei sădi roze, iar din pământ vor ieşi spini; spini şi pălămidă va răsări ţie !

Aşadar, fraţilor, când veţi fi în câmp, nu căutaţi cu priviri reci şi distraţi asupra lanului sărăcăcios al lucrătorului de pământ, căci pe dânsul stă zugrăvită pedeapsa întregului neam omenesc. Când veţi vedea spice pălite şi seci, când veţi zări că în lan este mai multă neghină decât grâu sau orz, nu vă mărginiţi la o simplă compătimire a puterilor pierdute ale lucrătorului de pământ, ci mutaţi-vă mintea către acele timpuri de când pământul a început să fie aşa de nerecunoscător faţă de munca omului. Vai ! Aceasta nu-i nerecunoştinţa pământului, ci o groaznică poruncă a cerului. Pământul însuşi este apărat de nerodnicia sa, ca una ce nu-i firească pentru el, dar nu poate să producă mai mult decât produce, pentru că păcatul şi blestemul adus de el au pătruns în sânul lui mai adânc decât toată roua şi ploile şi a ucis rodnicia lui. De aceea, dacă voim ca ogoarele noastre să nu lase nerăsplătite ostenelile noastre, atunci să nu ne mărginim numai la îngrăşarea lor materială, ci să ne sârguim să pogorâm asupra lor prin rugăciune stăruitoare şi curată mai întâi de toate binecuvântarea lui Dumnezeu.

Vei mânca iarba pământului, adică vei întrebuinţa de nevoie în hrana ta ceea ce era menit numai pentru animalele necuvântătoare, căci de roadele pomilor cu care te hrăneai tu altădată va fi mare lipsă.

Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, nemaiprimind-o ca mai înainte aproape gata din mâinile naturii, ci dobândind-o cu osteneli istovitoare, adunând după trecerea iernii şi a primăverii ceea ce ai semănat toamna anului trecut, ba nu arareori lăsând să adune copiii şi chiar străinii ceea ce ai semănat tu.

De această sudoare şi de această muncă la care a fost osândit strămoşul nostru s-au izbăvit, pare-se, unii din noi, găsind putinţa să trăiască în desăvârşită lene şi să se hrănească cu munca altuia. Dar asemenea oameni, mulţi sunt ei în comparaţie cu întregul neam omenesc ? Şi oare sunt ei cu adevărat fericiţi prin aceea că au putut ocoli, după cum li se pare lor, pedeapsa lui Dumnezeu ? Vai ! A trăi în lene şi a te hrăni cu munca altuia când acela este scăldat în sudoare, ba poate şi în lacrimi, aceasta pentru cel ce nu şi-a pierdut încă sufletul şi inima este o povară şi o pedeapsă şi mai mare decât a se osteni el singur !

Dacă unii nu simt aceasta, apoi însăşi această nesimţire arată că într-înşii nu mai este vrednicia cea dintâi a firii omeneşti. Şi socotiţi oare că acest neajuns nebăgat în seamă de mulţi, dar în sine însuşi extrem de ticălos nu atrage după sine pedeapsa cuvenită ? Nu, cei fără milă pentru alţii sunt, fără să observe, încă şi mai nemiloşi către sine însuşi; petrecând în trândăvie, în moliciune şi lux, ei se pedepsesc în diferite chipuri şi se ucid pe ei înşişi. Prin ce ? Prin aceea că devin jucăria propriilor lor patimi, sunt striviţi de propriile patimi.

Priviţi acum la ultima parte a pedepsei lui Adam: Până când te vei întoarce în pământ din care eşti luat: că pământ eşti şi în pământ te vei întoarce. Omul şi în starea de nevinovăţie era pământ, dar acest pământ pătruns de prezenţa în om a harului Duhului Sfânt era apărat şi ferit de tot ce-i potrivnic, duşmănos şi stricăcios de chipul lui Dumnezeu; acum, după pierderea acestui chip şi după îndepărtarea dumnezeiescului duh al puterii şi vieţii, omul a căzut sub stăpânirea stihiilor, supus împreună cu materia neînsufleţită legii celei neîndurătoare a gravităţii pământeşti, după care nu va întârzia să se ivească slăbiciunea trupului, bolile şi distrugerea.

Iată, va să zică, unde-i începătura morţii noastre, fraţilor, în păcat ! Până când nu a fost păcatul în lume, nu era nici moarte. Întrucât însă a intrat în noi păcatul, nu singur, ci vârât de diavolul, de aceea autorul de căpetenie al morţii, ca şi al tuturor relelor din lume este diavolul. Prin pizma diavolului, zice Scriptura, moartea a intrat în lume (Înţelepciunea lui Solomon 2, 24). De aceea se şi numeşte el la Apostolul Pavel cel ce are stăpânirea morţii (Evrei 2, 14). Semnalăm toate acestea înaintea voastră pentru că printre înţelepţii veacului acestuia se găsesc unii, ca iubitori oarecum ai morţii, care în orbirea minţii lor lepădând jugul cel sfânt al credinţei, consideră şi propovăduiesc că moartea omenească nu este vreo pedeapsă oarecare, ci lucru al naturii, că trupul nostru era prin necesitate supus mai curând sau mai târziu distrugerii. Aceşti oameni se înşală, văzând trupul nostru de acum. În starea de acum, el este tocmai aşa că nu poate, după trecerea unui timp oarecare, să nu slăbească şi să nu fie supus morţii.

Dar această stare nu este cea de la început: trupul nostru era departe de a fi aşa cum este acum, de aceea nici nu era supus morţii. Anume acest adevăr aşa de simplu şi de neîndoielnic îl uită deştepţii de astăzi şi afirmă că moartea era inevitabilă pentru om; ei uită şi bunătatea lui Dumnezeu căci dacă moartea nu vine de la păcat, ci de la natură, atunci ea-i de la Dumnezeu. Dar putut-a oare Dumnezeu să facă moartea ? Aceasta este cu desăvârşire nedemn şi pentru mărirea Lui, şi pentru bunătatea Lui. Şi unui om bun dacă i s-ar fi cerut şi ar fi putut să facă lumea, apoi nici el n-ar fi făcut moartea. Căci moartea singură de sine este un rău, şi încă mare. De aceea în lume oamenii se pedepsesc cu moarte numai pentru păcate neîngăduite şi pentru crime. Era oare cu putinţă să se supună unei astfel de pedepse, fără nici o vină, tot neamul omenesc ?

Dar ce fac nefericiţii noştri străbuni ? Răspund ei oare ceva la judecata şi pedeapsa lui Dumnezeu ce i-a ajuns acum ? Nu, ci ei primesc şi una şi alta tăcând şi fără de răspuns; nu numai că nu se mai aud noi dezvinovăţiri, dar nici un fel de rugăminţi pentru iertare sau micşorarea pedepsei. Pentru ce deodată această neaşteptată tăcere şi supunere ? Pentru aceea, fără îndoială, că în faţa şi în glasul lui Dumnezeu se vedea o hotărâre desăvârşită a pedepselor rostite. Pe de altă parte, conştiinţa ce se deştepta le dădea a înţelege strămoşilor că soarta lor după călcarea poruncii dumnezeieşti nu mai putea să rămână în starea de dinainte; că păcatul şi neascultarea trebuiau numaidecât să fie pedepsite şi că primirea cu suflet liniştit şi suferirea acestei pedepse este mijlocul cel mai bun pentru a merita mila şi a-şi atrage dragostea lui Dumnezeu.

Să cădem deci, fraţilor, şi noi cu sufletul înaintea Judecătorului şi Domnului nostru şi, părăsind toate întrebările şi cugetările, să zicem în toată curăţenia minţii şi a inimii cu David: Drept eşti Tu Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale cele ce le-ai adus asupra noastră, cu judecată şi cu dreptate le-ai adus, şi apoi şi cu lacrimi, cu spini şi cu pălămidă să ne vindecăm de aplecarea cea ucigătoare către dulceaţa otrăvită a păcatului. Dă-ne dar tuturora întru tot Bunule duhul credinţei şi al răbdării, duhul tăriei şi al nădejdii, ca cu suflet înduioşat să purtăm cele puse asupra noastră de dreapta Ta, nu atât pedepsitoare, ci chiar prin pedeapsă să ne fie spre vindecare. Amin.

 

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98-101/2016 si 103-108/2017