Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului

 de părintele Patric Ranson[1]

 

 
Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie
A. Faptele
B. Persecuţia zeloţilor din 1924 încoace
C. Persecuţiile neo-athoniţilor
 
Drepturile omului în Muntele Athos
Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră
 
Introducere
Drepturile omului în Muntele Athos
» Libertatea de exprimare
» Dreptul la libertatea de conştiinţă religioasă
» Dreptul la corespondenţă şi telefon particulare
» Dreptul minorităţilor
» Dreptul de a ieşi din ţara sa şi de a circula liber în străinătate
» Dreptul la informarea exactă şi la accesul la informaţie
» Necesitatea de acţiune a poliţiei în Muntele Athos din cauza lipsei de vigilenţă şi organizare
» Concluzie
 
Justificarea imposibilă a persecuţiei
A) Există dreptul de persecuţie ?
1. Adevărul care vă va face liberi (Ioan 8, 32) se poate statornici prin constrângere ?
2. În afara Adevărului, nu există nici Biserică, nici succesiune apostolică
 
a) cazul separării din pricina unor păcate personale care pot fi extrem de grave
b) cazul despărţirii legitime din motive de credinţă
 
B) Este Patriarhia Constantinopolului centrul Ortodoxiei ?

 

* * *

 

Introducere

Această broşură are drept scop a pune înaintea conştiinţei ortodoxe şi a opiniei publice un exemplu limpede de intoleranţă şi fanatism bisericesc: expulzarea de către Patriarhia Constantinopolului, cu ajutorul poliţiei şi a autorităţilor civile, a unor monahi din Muntele Athos. Vom arăta că acest act nu este justificat nici de canoanele sau rânduielile tradiţiei ortodoxe, nici de legile civile care nu trebuie să intervină în problemele bisericeşti.

Procedând astfel, Patriarhia Constantinopolului arată că are două feţe. În exterior pretinde că a ,,restabilit” dragostea şi că este călăuzită, potrivit cuvintelor patriarhului Athenagora, de ,,ideile umaniste de dreptate, adevăr şi bine, de ideile sociale de pace, colaborare, frăţietate şi unitate”. Dar, în acelaşi timp, în Muntele Athos, loc nobil al conştiinţei ortodoxe şi monahale, ea îşi arată dragostea expulzându-i manu militari[2] pe cei care îi contestă autoritatea. Patriarhia Constantinopolului pretinde oficial că a intrat într-o nouă epocă a istoriei Bisericii, întemeiată pe pace şi dragoste şi acţionează ca şi cum ar fi în plin Ev Mediu apusean – când autoritatea civilă împrumuta braţul său episcopilor feudali şi când seniorul local şi monseniorul se înţelegeau pentru a persecuta orice disidenţă.

În Grecia, patriarhia se plânge regulat în ce priveşte situaţia sa dificilă în Turcia, [rămasă] fără protecţia vreunei autorităţi civile creştine, fără popor şi turmă de la masacrele din Asia Mică comise în 1923-1924 şi diferitele exoduri care au urmat[3]. Dar în singurul ungher de pământ asupra căruia îşi revendică o autoritate, Sfântul Munte Athos, loc al rugăciunii şi păcii duhovniceşti, patriarhia îi izgoneşte şi exilează pe cei care nu i se supun orbeşte.

Nu suntem noi primii care menţionăm situaţia contrară canoanelor ortodoxe ca şi legilor civile care domneşte astăzi în Sfântul Munte Athos. Neîndoios, numeroşi călugări au protestat în Grecia împotriva sorţii care le-a fost făcută. Dar aceste broşuri, scrise în limba greacă sau apărute în publicaţii mici puţin accesibile, au rămas necunoscute cititorilor din occident. Primul care a publicat o lucrare în afara Greciei asupra acestei chestiuni este ieromonahul Maxim de la Marea Lavră. Broşura sa a apărut în Marea Britanie sub titlul Drepturile omului în Muntele Athos. Un apel către lumea civilizată (Human Rights on Mount Athos. An appeal to the Civilized World). Faptul că părintele Maxim de la Marea Lavră[4] nu a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Constantinopolului dă protestului său împotriva persecuţiilor din Muntele Athos o garanţie de obiectivitate suficientă. În ciuda acestui fapt şi în ciuda unui ecou important în presa engleză, nici un monah, cleric sau mânăstire complice la persecuţie împotriva fraţilor lor nu a îndrăznit să-i răspundă public şi nici una din acuzaţiile sale grave împotriva încălcărilor drepturilor omului nu a fost combătută până astăzi. Dar această tăcere nu este cea a isihasmului !

Persecuţia, adică folosirea forţei civile pentru a impune dreptul său bisericesc nu este o tradiţie ortodoxă. Categoric, istoria nu a fost în totalitate lipsită de acest gen de atitudine, dar Biserica Ortodoxă nu a îndreptăţit niciodată utilizarea forţei împotriva ,,disidenţilor”. Părinţii Bisericii chiar au scris adeseori împotriva unei asemenea păreri. Mai cu seamă, ei au fost victimele ei în epoca arianismului, iconoclasmului şi a Conciliului de la Lyon. Unii dintre ei sunt sfinţi în calendarul ortodox care, în trecut, în perioadele marii crize hristologice sau ecleziologice au refuzat pomenirea patriarhilor Constantinopolului: astfel, pentru a nu cita decât 3, dintre mulţi alţii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Grigorie Palama.

Justificarea persecuţiei este, în schimb, un fel de tradiţie în Biserica din Apus. Într-adevăr, ea a fost fondată teologic pe scrierile Episcopului Augustin al Hipponei, mai precis pe unele scrisori alcătuite în cursul polemicilor cu donatiştii. Scrisoarea către Vichentie şi Scrisoarea către Bonifatie au fost astfel folosite când a trebuit să exileze sau să silească, ba chiar să ucidă, în timpul războaielor religioase, la Sfântul Bartolomeu[5] şi cu ocazia revocării Edictului din Nantes. Unii protestanţi, precum Calvin la Geneva, s-au servit de aceleaşi texte pentru a-i persecuta pe cei care nu erau în acord cu ei[6].

Ortodoxia nu a cunoscut augustinismul politic[7]. Când s-a pus chestiunea toleranţei, mai ales în secolul al XVIII-lea, după atâtea secole de intoleranţă religioasă, unele voci cu autoritate ecleziastică ortodoxă şi-au ridicat glasul pentru a justifica toleranţa.

Astfel, Evghenie Vulgaris, care a fost călugăr în Muntele Athos şi ulterior episcop al Bisericii Ruse, publica în 1768, în urma traducerii sale a lucrării Eseu istoric despre disensiunile Bisericilor din Polonia (Peri tôn dichonoiôn tôn en taîs ekklesiais tês Polonias) de Voltaire, un text intitulat Schiţă despre îngăduinţă (Schediasma peri tês Anexithreskeias), care a fost reeditat în 1890 la Alexandria de Sfântul Nectarie de Eghina. Vulgaris susţine un concept de toleranţă diferit de cel al lui Locke, Bayle sau Voltaire. Pentru Locke, toleranţa trebuie întemeiată pe separarea puterilor[8]. Pentru Bayle, care critică explicit augustinismul politic în lucrarea sa Comentariu filozofic, toleranţa devine necesară din cauza imposibilităţii oricărui dialog autentic între confesiuni şi între creştini, într-un univers religios marcat de predestinare şi păcatul originar, deci din cauza absenţei libertăţii[9]. Pentru Voltaire, toleranţa este justificată de dreptul natural[10]. Una din tezele lui Voltaire este că, prin esenţă, creştinismul este intolerant; deoarece Voltaire nu face diferenţa dintre creştinism şi augustinismul politic.

Dimpotrivă, Vulgaris pleacă de la teologia ortodoxă, care mărturiseşte sinergia sau colaborarea dintre libertatea omului şi harul dumnezeiesc. Dumnezeu l-a creat pe om liber, i-a dat puterea de temut de a refuza harul şi iubirea Ziditorului său. Biserica mărturiseşte şi propovăduieşte comoara evanghelică, adică îl pune pe fiecare înaintea unei alegeri duhovniceşti: să primească sau să refuze revelaţia şi credinţa dreaptă. Ca urmare, a persecuta, a constrânge, a impune cu forţa ar fi o negare a acestei libertăţi a mântuirii la care face apel Biserica. A folosi o asemenea constrângere ar însemna a priva pe cei care pot liber să-I placă lui Dumnezeu de această răsplată, care este vederea slavei lui Hristos în această lume sau în cealaltă.

Adevărata toleranţă pe care trebuie să o practice creştinul nu este prin urmare cea a indiferenţei, ci o dragoste autentică care îl avertizează pe fiecare că este responsabil înaintea lui Dumnezeu de alegerea sa duhovnicească şi că până şi cea mai mare dragoste şi cel mai înalt adevăr nu pot nimic dacă omul nu se asumă pe sine, dacă nu-şi asumă să colaboreze liber cu Cel care i-a fost revelat şi vestit. Din acest motiv, Hristos spune în Evanghelie: Tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri. Iar cela ce se va lepăda de mine înaintea oamenilor, mă voiu lepăda şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu care este în ceruri[11]. Hristos va mărturisi pentru acela care L-a mărturisit deoarece această mărturisire a fost liberă. Adevărul nu este constrângător. Spre deosebire de sistemele filozofice, care concep adevărul după modelul adevărurilor raţionale, necesare şi universale, şi care cred prin urmare că doctrina lor trebuie să fie impusă tuturor – deci dacă trebuie, atunci când constituie ideologii, să fie impuse tuturor – vestirea evanghelică se face în chip smerit ca un ,,cuvânt” pe care fiecare este liber să-l primească sau să-l refuze după exigenţele conştiinţei sale[12].

Dimpotrivă, am spune noi, în istoria Bisericii, puterile civile au putut să constate că cea mai mare intoleranţă, cele mai violente persecuţii nu puteau mare lucru împotriva libertăţii duhovniceşti a celui care a ales să se unească cu Hristos. Toată istoria mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii este o dovadă pentru aceasta, de la primii mucenici creştini, până la noii mucenici greci din timpul dominaţiei turceşti şi până la noii mucenici ruşi din timpul puterii sovietice şi atee. Istoria dovedeşte că persecuţia este inutilă împotriva creştinilor autentici care preferă Împărăţia lui Dumnezeu unei puteri sau unui rol politic efemer.

Monahii din Muntele Athos care refuză astăzi să pomenească la liturghie numele patriarhului Constantinopolului s-au aşezat în planul libertăţii duhovniceşti. Procedând astfel, ei nu-şi asumă responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu, resping actele patriarhiei pe care le socotesc a fi contrare întregii tradiţii a Bisericii Ortodoxe. Ei nu persecută patriarhia şi nu o împiedică să existe, dar refuză să fie asociaţi cu mărturisirea ei de credinţă de astăzi pe care o estimează a fi, în anumite puncte, opusă celei a Părinţilor şi a Ortodoxiei. Pentru aceasta ei nu sunt nici fanatici, nici fundamentalişti. Fanatic este cel care nu ezită să acţioneze cu violenţă şi să ucidă pentru a-şi impune ideile. Fanatici sunt cei care îi trimit pe ei la poliţie. De asemenea, fundamentalist este în general cel care vrea să impună tuturor şi în special societăţii propria sa concepţie despre tradiţie şi adevărul religios. Fundamentalistul face cruciade[13]. Monahii ,,zeloţi” din Muntele Athos sunt victimele unei cruciade care nu-şi spune numele, pentru că este incapabilă să găsească în istoria Bisericii cea mai mică temelie pentru intoleranţa sa[14].

În occident, fundamentalismul are o altă caracteristică; el presupune paradoxul unei autorităţi pe care o recunoaşte separându-se deplin de ea. Presupune o papalitate infailibilă, pe care o recunoaşte ca atare în materie de dogmă şi de care totuşi se rupe[15]. Or, niciodată în istoria Bisericii Ortodoxe, Patriarhia Constantinopolului nu a fost socotită asemenea unei papalităţi sau un criteriu al credinţei prin sine[16]. Dimpotrivă, a fost adeseori contestată şi numeroşi sunt cei care au fost numiţi mărturisitori separându-se de ea. În mod categoric, în alte momente, a avut un rol decisiv în istoria Bisericii; dar faptul de a se separa de Constantinopol nu a fost niciodată socotit în sine ca un semn de schismă. În funcţie de ceea ce mărturisesc şi propovăduiesc public episcopii unei astfel de patriarhii, a unei asemenea Biserici locale, se vorbeşte sau nu de schismă. În Biserica Ortodoxă, cineva nu este schismatic în raport cu clădiri, cu o Biserică locală, oricare ar fi istoria ei, ci în raport cu conţinutul credinţei, cu dreapta ei credinţă, adică cu modul în care ea respectă comoara scripturistică şi patristică transmisă şi trăită de-a lungul secolelor[17].

Potrivit tradiţiei ortodoxe, monahii zeloţi au dreptul de a socoti că declaraţiile ierarhilor Constantinopolului nu sunt prea corecte. Dacă ei gândesc astfel, au datoria, potrivit canoanelor, de a nu mai pomeni numele patriarhului şi din acel moment de a nu-l mai recunoaşte (ca patriarh). După cum se vede, canoanele bisericeşti sunt făcute pentru a garanta libertatea duhovnicească întru Hristos, despre care vorbeam la început: ele sunt întemeiate pe sinergie. Fireşte, patriarhia are dreptul de a relata ce vrea pentru a se justifica, dar are datoria de a nu persecuta cu ajutorul poliţiei pe cei care nu ar fi de acord cu ea. Are dreptul de a-şi avea sediul la Istanbul, dar nu şi pe acela de a acţiona ca turcii, în mod tradiţional intoleranţi.

Procedând astfel, Patriarhia Constantinopolului nu numai că se plasează în contradicţie cu rânduielile şi istoria Bisericii Ortodoxe, amintind chiar de epoca tragică în care, după Conciliul de la Lyon (1274), patriarhul Vekkos, ales pentru a pune în aplicare unirea cu latinii, a pus să fie arşi în mânăstirile lor călugării care nu-l pomeneau; ci mai mult, încalcă libertatea de conştiinţă care este un drept recunoscut universal în societăţile noastre democratice. În martie, patriarhul Bartolomeu a spus că el se bucură de unificarea europeană, dar el este primul care nu-i respectă drepturile.

Noi nu-l judecăm ca om. Şi el are dreptul de a-şi face alegerea şi de a prefera să se asemene mai degrabă cu patriarhul Vekkos decât cu Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Fotie. Dar şi noi avem alegerea noastră de făcut, şi dreptul de a rămâne fideli mai degrabă credinţei Sfântului Ioan Gură de Aur şi Sfântului Fotie decât celei a patriarhilor Vekkos şi Bartolomeu.

Poliţia nu este un argument. În schimb, monahii zeloţi au argumente bune, din nefericire adeseori înăbuşite în faşă pentru că nu sunt răspândite în afara Greciei. Cuvântul şi scrierile sunt necesare. Desigur, noi nu ne facem iluzii pentru că există o mulţime de interese în joc în toate aceste chestiuni şi noi ştim, de exemplu, că monahii patriarhiei s-au grăbit să pună mâna pe bunurile abandonate şi pe locurile golite de ocupanţii lor de către poliţie. Nu ne facem iluzii, dar credem că turma creştină are dreptul să fie informată despre activitatea propriei ierarhii, a cărei atitudine anti-creştină în Sfântul Munte nu o cunoaşte. Poate că, înainte ca Domnul să o facă pentru noi toţi în ziua Judecăţii Sale, poporul creştin va merge să ceară socoteală episcopilor cărora se presupune că le-a strigat Axios (Vrednic este !) în ziua hirotonirii lor.

Ortodoxia nu cunoaşte clericalismul. Preotul sau episcopul nu are un drept sau putere care i-ar fi proprie şi în virtutea căreia ar putea chiar recurge la puterea civilă pentru a-şi garanta autoritatea. Nu, el este preot sau episcop dacă este gura Evangheliei, dacă el păstrează comoara cu mare grijă ca pe un lucru care nu este bunul său propriu, ci al Sfântului Duh, al Bisericii, al tuturor creştinilor adevăraţi[18]. Domnul nu i-a cerut să acţioneze ca un despot, ci să slujească: Ştiţi că domnii păgânilor îi domnesc pre ei şi cei mari îi stăpânesc pre dânşii. Iar între voi nu va fi aşa; ci, care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă. Şi care dintre voi va vrea să fie întâi, să fie vouă slugă; precum şi Fiul Omului nu au venit să-i slujească lui, ci să slujească şi să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 25-28). Nu este sluga mai mare decât domnul său (Ioan 13, 16). Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35).

 

 

Capitolul I
Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie

Expulzarea monahilor, ruşi sau membri ai Bisericii Ruse din Diaspora, care trăiau de multă vreme în rugăciune şi pocăinţă la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, are cel puţin 3 cauze generale:

 

1) Dorinţa de a anihila orice opoziţie faţă de Patriarhia Constantinopolului, privită ca o nouă papalitate, şi de a face să dispară prin orice mijloace o rezistenţă care, în Grecia din 1920 încoace, se opune aggiornamento[19]-ului Bisericii Ortodoxe;

2) Preluarea controlului Sfântului Munte de către monahi care nu au ,,tunderea” athonită, adică, monahi care nu sunt călugăriţi în Sfântul Munte şi pentru care s-a convenit să fie numiţi ,,neo-athoniţi”[20]. Aceşti călugări, proveniţi din frăţii sau grupuri de rugăciune străine de monahismul tradiţional, au fost impuşi în Sfântul Munte în epoca dictaturii coloneilor. Puţin câte puţin, cu complicitatea Patriarhiei Ecumenice, ei au preluat controlul unui anumit număr de mânăstiri – în principal Stavronikita, Grigoriou, Simonos-Petra – lucru care le-a permis să obţină majoritatea în Sfânta Chinotită[21].

3) O politică destul de străveche a Patriarhiei faţă de slavi, care urmăreşte să facă din Sfântul Munte un loc pur grecesc şi nu pan-ortodox cum a fost de-a lungul istoriei. Schitul Sfântul Prooroc Ilie era, în realitate, o mânăstire întemeiată de monahii ruşi unde veneau, înainte de Revoluţie, mii de pelerini pe calea către Ierusalim şi Ţara Sfântă. Aceşti neo-athoniţi şi patriarhia se temeau acum că, din cauza noii situaţii politice din fosta URSS, mii de monahi ruşi vor veni în Sfântul Munte şi vor modifica raportul de forţe. Motive asemănătoare au determinat Patriarhia Constantinopolului să interzică după Revoluţie intrarea în Athos a călugărilor ruşi emigraţi. Astfel, mitropolitul Antonie Hrapoviţki nu a primit permisiunea de a se retrage în Sfântul Munte în pocăinţă.

 

Orice ar fi, nici unul din cele 3 motive menţionate nu este întemeiat pe canoanele şi tradiţia bisericească. Şi acest lucru face ca expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie să fie nedreaptă, ilegală şi anti-ortodoxă.

 

 

A. Faptele

Pe 20 mai 1992, ziua în care Biserica sărbătoreşte praznicul Înjumătăţirii, dintre Paşti şi Cincizecime, călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie au văzut sosind, către amiază, un jeep din care au coborât secretarul guvernatorului civil al Athosului, dl. Omiros Photiadis, şi poliţişti în haine civile. Acest schit rus este subordonat Mânăstirii Pantocrator. Egumenul său este părintele Serafim, un călugăr venit din America, care a reuşit, împreună cu obştea sa, să restaureze acest lăcaş frumos. Zelot, părintele Serafim, care trăia în Muntele Athos de peste 20 de ani, nu pomenea la liturghie numele patriarhului Constantinopolului, şi, din acest motiv, era victimă a presiunilor din partea călugărilor aliniaţi la conduita oficială a Fanarului[22].

Secretarul guvernatorului le-a explicat părinţilor din schit ceea ce tocmai se întâmpla la Mânăstirea Pantocrator: o comisie a patriarhiei introducea cu forţa în mânăstire o duzină de călugări veniţi de la Mânăstirea Xenofont şi, remaniind consiliul conducător al mânăstirii, dădea majoritatea acestor monahi veniţi de la Xenofont. Această intruziune era ilegală, mânăstirile fiind, potrivit Cartei Athosului, autonome.

La mijlocul după-amiezei, aceeaşi comisie patriarhală s-a dus la schit, condusă de Mitropolitul Atanasie de Heliopolis. Din jeepuri şi camioane au ieşit călugări şi poliţişti în haine civile. După ceremonia [de întâmpinare] de la biserică, mitropolitul şi suita sa au fost invitaţi să servească ceva răcoritor. Mitropolitul a anunţat că o nouă obşte se găsea de acum înainte la Xenofont; apoi, după câteva informaţii despre părinţii care vieţuiau la schit, el a întrebat ce episcop pomenesc. Părintele Serafim i-a răspuns: ,,Tot episcopatul ortodox”. Mitropolitul a declarat că părinţii de la schit, nepomenindu-l pe patriarhul Constantinopolului, erau schismatici şi a pronunţat expulzarea lor imediată. În zadar ei au cerut să le arate o hotărâre în ce-i priveşte, o decizie de expulzare; în zadar au cerut o amânare de 2 sau 3 zile pentru a-şi aduna bunurile personale. Tot ce le-a fost permis a fost să meargă să strângă în saci, sub ochii cerberilor de la poliţie, câteva obiecte personale, apoi să se închine pentru ultima oară la icoanele şi sfintele moaşte din biserică şi să cânte, înaintea porţii, troparul Sfântului Prooroc Ilie, înainte de a se urca într-un jeep care i-a dus în portul Daphni. De acolo, unul din aceste vase care slujesc pentru schi nautic i-a transportat până la Uranopolis, unde au fost părăsiţi pe chei. Apunea soarele.

Călugărilor din schit care nu au fost prezenţi la descinderea poliţiei nu li s-a permis să intre în schit. Dimpotrivă, alţi monahi, trimişi de aceiaşi slujitori ai patriarhiei, au luat în stăpânire locurile.

Presa de limbă greacă a relatat faptele, dar publicaţiile au fost împărţite în ce priveşte modul de a le privi. Unele s-au folosit de eveniment pentru a insista asupra laturii naţionale: călugării ar fi fost ruşi sau americani, ba chiar spioni americani ! Altele au protestat împotriva încălcărilor drepturilor omului, constituţiei elene şi Cartei Athosului, pe care le-a implicat această expulzare. Orthodoxos Typos a titrat: ,,Monahi din Athos expulzaţi fără somaţie” (nr. 982, 26iunie 1992); Hagios Kyprianos relatează istoria şi semnalează că monahii alungaţi sunt încă prigoniţi de stat care refuză să le înapoieze paşapoartele lor americane şi conchide: ,,Călugării de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie protestează împotriva expulzării lor ilegale din Grădina Preasfintei [Născătoare de Dumnezeu]; ei denunţă comportamentul anti-creştin, anti-frăţesc şi barbar al celor care i-au expulzat, monahi, ieromonahi şi poliţişti; ei anunţă că se pregăteşte o mare prigoană împotriva tuturor părinţilor din Sfântul Munte care se opun liniei ecumeniste şi anti-ortodoxe a patriarhului ecumenic, şi se declară hotărâţi să se folosească de toate mijloacele legale pentru a reveni la schitul lor”.

Hagios Agathangelos publică o scrisoare deschisă adresată prim-ministrului, semnată de 164 călugări, în care ei denunţă faptele care constituie un atentat la libertatea de conştiinţă, şi subliniază că monahii zeloţi s-au văzut privaţi de către Sfânta Chinotită de dreptul de a tunde în monahism pe vreunul din ucenicii lor şi de a-i lăsa moştenire bunurile lor, ceea ce este contrar legii. Ei cred că scopul acestor persecuţii anti-zelotiste este de a îndepărta orice obstacol în calea unei viitoare uniri de tipul celei de la Lyon, care a dat atât de mulţi mucenici în timpul patriarhului Vekkos (1274). Ei adaugă că niciodată conştiinţa ortodoxă nu va accepta o asemenea unire cu heterodocşii, nici cu preţul muceniciei, şi citează o voce care a spus: ,,Persecuţiile religioase au luat sfârşit în Rusia şi încep în Grecia !” (Hagios Agathangelos nr. 130 A, din 23 mai 1992).

În realitate, pentru a înţelege bine această expulzare, trebuie să o plasăm în contextul persecuţiei pe care o suferă, din 1924 încoace, cei care refuză, potrivit cu conştiinţa lor, aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe.

 

 

B. Persecuţia zeloţilor din 1924 încoace

În 1920, Patriarhia Constantinopolului a pregătit aggiornamento-ul Bisericii Ortodoxe, afirmând într-o enciclică faimoasă că diferenţele dogmatice erau mai puţin importante şi nu trebuiau să separe ortodoxia de alte confesiuni. Politica bisericească a Patriarhiei Constantinopolului din acei ani a reprezentat motiv de scandal din mai multe motive. Mai întâi de toate, patriarhia era condusă pe atunci de un aventurier ecleziastic de tristă amintire, Meletie Metaxakis, care, în pofida canoanelor Bisericii, a schimbat de mai multe ori scaunul episcopal şi patriarhal, reuşind succesiv să fie ales arhiepiscop al Atenei, [poziţie] din care a fost depus, apoi patriarh al Constantinopolului, de unde a fost alungat, şi în cele din urmă patriarh al Alexandriei. El avea sprijinul diplomaţiei britanice, atât de puternică atunci în Orientul Mijlociu.

Instruiţi în Anglia, episcopii de Constantinopol au fost pregătiţi ca de acum înainte să accepte teoria ramurilor, al cărei sens este înţeles în protestantism, dar care este străin de tradiţia Bisericii Ortodoxe. Când aceşti ierarhi au vrut să reformeze Ortodoxia pentru a favoriza relaţiile cu anglicanismul, ei nu au consultat celelalte Biserici locale, introducând ecumenismul ca pe o lovitură de stat, într-un moment deosebit de tragic în viaţa popoarelor ortodoxe. Într-adevăr, aceste proiecte de reformă bisericească au fost anunţate şi au primit un început de aplicare în momentul în care ortodocşii din Rusia se aflau în plină persecuţie din partea autorităţilor sovietice. Patriarhul Tihon era întemniţat, numeroşi episcopi ucişi sau deportaţi. Comuniştii creaseră o Biserică paralelă şi revoluţionară, Biserica Vie, care introducea, cu ajutorul autorităţilor atee, o reformă apropiată de cea pe care o propunea Patriarhia Constantinopolului: suprimarea tuturor barierelor care despărţeau Biserica de lume, reforma ritmurilor liturgice – adoptarea calendarului civil –, limitarea monahismului, activism etc.

Patriarhia Constantinopolului s-a grăbit să recunoască această Biserică Vie şi să ceară patriarhului Tihon să se retragă. La Constantinopol, episcopii ruşi şi reprezentanţii lor au fost destul de rău primiţi. În consecinţă, până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, marile hotărâri ale Constantinopolului au fost luate fără consultarea Bisericii Ruse sau împotriva ei.

Masacrarea grecilor din Asia Mică de către turci, exilul celor care au putut să fugă (1923), situaţia politică extrem de confuză din Grecia şi supunerea, începând din secolul al XIX-lea, a ierarhiei Bisericii Greciei în faţa puterii civile au permis Patriarhiei Constantinopolului să înceapă să-şi aplice reforma. În 1924, prin hotărâre guvernamentală, fără consultarea clerului nici a turmei, a fost schimbat calendarul bisericesc nu din raţiuni ştiinţifice, nici din raţiuni liturgice, ci doar pentru ca sărbătorile să fie comune cu anglicanii, care sfârşiseră, şi ei, prin a adopta calendarul gregorian.

Modul autoritar în care a fost schimbat calendarul, alegerea unui calendar[23] care a fost condamnat oficial în secolul al XVI-lea, în vremea patriarhului Ieremia al II-lea, în mai multe sinoade pan-ortodoxe – toate acestea au stârnit o reacţie populară şi monahală puternică.

Totalitatea călugărilor din Muntele Athos – cu excepţia unei mânăstiri care a revenit ulterior – au refuzat reforma, şi într-un mod mai general Enciclica din 1920. Numeroşi credincioşi i-au urmat, care au continuat să se roage potrivit cu rânduielile liturgice care erau ale lor până atunci.

Drama a fost că Biserica Greciei, condusă de arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos, s-a sprijinit pe puterea civilă pentru a-i persecuta pe cei care au fost numiţi atunci în batjocură ,,vechi-calendarişti”[24], dar care constituiau în realitate imensa majoritate a mânăstirilor şi credincioşilor cu adevărat evlavioşi. Poliţia le-a luat bisericile, i-a alungat pe călugări din mânăstirile lor, i-a surghiunit, i-a întemniţat. Au fost arestaţi credincioşi şi clerici, preoţilor le-au fost tăiate bărbile, le-au fost luate veşmintele [clericale], şi unii chiar au fost ucişi în cursul maltratărilor poliţieneşti. Persecuţia a fost mai cu seamă violentă în anii ’1930, apoi în anii ’1950, în epoca Arhiepiscopului Spiridon al Atenei, la sfârşitul dictaturii coloneilor.

Noi nu trebuie să evocăm aici istoria; dar rămâne faptul că acesta este un caz de intoleranţă religioasă în care au colaborat Biserica şi statul împotriva unei părţi a preoţilor şi poporului credincios tradiţiilor sale.

Alegerea lui Athenagora, membru al înaltei masonerii americane şi cunoscător al teoriei ramurilor, ca patriarh al Constantinopolului, a agravat în mod evident lucrurile. În primul rând, el a fost impus de politica americană dornică să asigure cele mai bune relaţii posibile între Grecia şi Turcia, ţară îndeosebi cultivată din raţiuni strategice evidente. Patriarhul Maxim al V-lea, mult mai tradiţionalist ca Athenagora, a fost silit să demisioneze fără nici un motiv şi închis ca nebun în Elveţia unde nu a mai avut dreptul să slujească, nici să acţioneze ca ierarh. Cele câteva persoane care au putut să-l întâlnească la sfârşitul anilor ’1950 au putut să depună mărturie că el nu era nici nebun, nici iresponsabil.

Politica patriarhului Athenagora este cunoscută: oricine ştie că el a iniţiat apropierea de Roma şi a început să promoveze o unire adogmatică pan-creştină şi chiar pan-religioasă. Această politică a fost continuată de urmaşii lui.

În schimb este mai puţin cunoscut că au existat reacţii extrem de profunde în toată lumea ortodoxă, dar în special în Grecia şi Muntele Athos, împotriva răsturnării tradiţiei ortodoxe pe care o lucra Athenagora.

Toate mânăstirile din Muntele Athos au refuzat pur şi simplu să pomenească numele lui la liturghie. În Grecia de Nord, mai mulţi episcopi, care erau subordonaţi direct Bisericii mamă, au procedat la fel sau au protestat energic. Aceştia au fost Mitropoliţii Ambrozie de Elefteropole, Pavel de Paramythia, Policarp de Sisianos şi Siatistis şi Augustin de Florina. În acelaşi timp, s-au înteţit persecuţiile împotriva stiliştilor.

Toţi aceşti monahi, preoţi, episcopi erau în drept să protesteze, pe de o parte, noi vom vedea, potrivit canoanelor Bisericii Ortodoxe, şi pe de altă parte, în virtutea legilor civile despre care se presupune că autorizează pluralismul. În mod evident, odată cu prăbuşirea dictaturii coloneilor în 1974, a devenit mai dificil a reduce la tăcere cu ajutorul poliţiei toată opoziţia de pe teritoriul grec. Dar statutul particular şi independent al Muntelui Athos permitea ,,o preluare a controlului”, care necesita timp, dar atunci era aproape momentul potrivit.

Totul a început cu o primă tentativă de lovitură poliţienească împotriva Mânăstirii Esfigmenou care refuza să cedeze. În 1974, patriarhul Dimitrie I a îndrăznit să-i declare căzuţi din statutul lor monahal pe egumenul Mânăstirii Esfigmenou, părintele Atanasie, şi câţiva monahi. Din pricina ataşamentului lor faţă de ,,credinţa veşnic neschimbătoare şi întocmai cu cea a Părinţilor”[25], călugării care au hotărât să facă corp comun în jurul egumenului lor şi să rămână solidari au fost persecutaţi în mânăstirea lor: forţele de ordine au împresurat mânăstirea, centrala telefonică din Karyes le-a tăiat liniile telefonice, poşta centrală le-a reţinut corespondenţa, toate comunicaţiile pe pământ şi pe mare au fost interzise, călugării nu au mai putut nici să iasă pentru a se ocupa de grădina lor de zarzavaturi … Asediaţi, ei nu au încetat să slăvească Sfânta Treime şi să o laude pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu, stăpâna Sfântului Munte. Deasupra turlelor mânăstirii fluturau două stindarde negre şi mari flamuri cu inscripţia: Ortodoxia sau moartea ! Stăruinţa monahilor şi-a adus rodul: jandarmii înşişi au fost scandalizaţi de lucrarea antihristică care li se cerea să o împlinească.

În cele din urmă, în faţa imposibilităţii de a-i diviza pe călugări prin propunerile cele mai diverse, guvernatorul civil al Athosului a renunţat să mai facă să sufere oameni nevinovaţi într-un mod atât de bătător la ochi.

Din această vreme, în ciuda jignirilor, mânăstirea esfigmenită a devenit simbolul rezistenţei în faţa despotismului patriarhiei. Călugării acceptă mai degrabă să trăiască în sărăcie decât să cedeze: într-adevăr, majoritatea mânăstirilor au bunuri multe, le-au fost date pământuri în afara Muntelui Athos … Autorităţile i-au privat în mod ilegal pe călugării de la Esfigmenou de veniturile mânăstirii lor, ca şi de reprezentarea lor în Sfânta Chinotită, acest guvern monahal al Sfântului Munte. Anumiţi călugări au fost expulzaţi sau ameninţaţi, precum editorul revistei Hagios Agathangelos, părintele Iacov care, în revista sa, denunţă în mod regulat persecuţiile împotriva monahilor zeloţi.

Şi în schituri, aceste mici sihăstrii care sunt legate administrativ de marile mânăstiri ale neo-athoniţilor, dar unde trăiesc în realitate pustnici dedicaţi în întregime isihasmului, s-a năpustit lumea cu frământările şi violenţele sale. Numeroşi monahi au fost alungaţi sau siliţi prin tot felul de mijloace să-şi părăsească locul de metanie.

Să dăm câteva exemple.

În primul rând, părintele Teodorit, autor a numeroase cărţi de teologie şi evlavioase, şi care publica Aghioritul, o mică revistă ortodoxă. Din cauza acestei publicaţii – pe care autorităţile au vrut să i-o interzică – el a fost nevoit să părăsească Sfântul Munte pentru a merge în Paros. În 1987, el a publicat la Atena Apologia unui isihast, în care a relatat toate greutăţile pe care părintele său duhovnicesc Calinic şi el însuşi le-au întâmpinat din partea autorităţilor Muntelui Athos.

Să menţionăm cazul unui alt călugăr zelot, părintele Damian, care trăia de 15 ani în Sfântul Munte şi care a fost alungat cu forţa în ciuda protestelor sale. Părintele Damian a refuzat să recunoască legalitatea actului de expulzare care nu era întemeiat pe drept, scriind printre altele guvernatorului Sfântului Munte, la Karyes:

 

,,Respectabilului guvernator al Sfântului Munte. Karyes.

Domnule guvernator, prin intermediul funcţionarilor poliţiei din Karyes, am aflat că aţi dat ordin să fiu expulzat din Sfântul Munte unde sunt călugăr de 15 ani. Aţi hotărât să puneţi în aplicare şi să acoperiţi cu mantia legalităţii deciziile călugărilor ortodoxomahi[26] din Mânăstirea Dochiariou, care încalcă o mulţime de articole din Carta Sfântului Munte şi din Constituţia statului elen, decizii anti-constituţionale, anti-creştine, împotriva oricărei idei de dreptate şi morală şi care fac din dvs. un vinovat. (...) Prin forţă şi constrângere, vreţi să-mi încălcaţi libertatea religioasă pe care constituţia elenă o recunoaşte oricărui cetăţean. Conduita dvs. aminteşte de regimul sumbru al dictaturii, deoarece mă pedepsiţi fără a-mi da dreptul să mă apăr, drept pe care îl recunosc cetăţenilor lor până şi tiranii jalnici ai ţărilor subdezvoltate”[27].

 

Monahul Damian preciza de asemenea faptul că el promisese, când îşi depusese făgăduinţele monahale, să rămână până la moarte în Sfântul Munte.

Părintele Teodorit a protestat contra atitudinii guvernatorului şi a altor persecutori, scriind în Aghioritul: ,,Noi nu-i plângem pe cei prigoniţi, ci pe prigonitori. Prigoniţii merg pe calea fericită a mărturisitorilor. Vai de cei ce-i prigonesc pentru a plăcea superiorilor lor cacodocşi şi adepţilor lor ! Căci cine nu ştie că ei vor, prin persecuţie, să înăbuşească glasul disident al celor care se opun, pentru ca poporul lui Dumnezeu să nu descopere ce se unelteşte în Grădina Preasfintei ?” Aceeaşi revistă, Aghioritul nr. 34, din septembrie 1985, publica o scrisoare deschisă adresată de un număr mare de credincioşi Sfintei Chinotite a Muntelui Athos, celor 20 de mânăstiri, guvernatorului civil, Ministerului Afacerilor Externe şi Asociaţiei corespondenţilor de presă străini de la Atena. Această scrisoare spunea în special: ,,Cuvioşi părinţi, cu uimire şi durere noi am aflat de unele fapte petrecute în Sfântul Munte, Grădina Preasfintei, şi care, după părerea noastră, compromit monahismul ortodox şi neliniştesc profund turma noastră ortodoxă ... Cuviosul egumen al Mânăstirii Dochiariou a organizat ‘asaltul’ asupra bietei sihăstrii a pustnicului Damian Bulgarides, forţându-i uşa, devastându-i mobilele şi obiectele, prădându-i sărmanele economii făcute din munca sa manuală. Şi acum pregătiţi expulzarea sa ilegală din Sfântul Munte !”

Ulterior, mulţi alţi monahi au fost expulzaţi; dar vizita la Roma a patriarhului Dimitrie care, în decembrie 1987, a participat la liturghia papală, purtând omoforul, şi lăsând pe diaconul său să citească ecteniile şi Evanghelia, a stârnit prea multe reacţii în Sfântul Munte pentru ca momentul propice pentru un atac decisiv împotriva zeloţilor să fie posibil. Atunci unele schituri au refuzat chiar să pomenească numele patriarhului Dimitrie. Chilioţii de la Karyes şi din împrejurimi, monahii dependenţi de mânăstirile din nordul Athosului, ca şi Mânăstirile Grigoriou şi Koutloumoussiou – care nu aparţineau zeloţilor din Athos – au întrerupt astfel pomenirea patriarhului la liturghie[28].

Acesta din urmă a mers ulterior în Muntele Athos şi a apărut în faţa Mânăstirii Esfigmenou, însoţit de numeroşi poliţişti. Potrivit monahilor athoniţi, asaltul împotriva mânăstirii era hotărât dar, pentru a-l evita, egumenul, părintele Eftimie, a refuzat să deschidă porţile.

Mai recent, egumenul unei mânăstiri athonite, părintele Efrem de la Filotheou, mergând în Statele Unite ale Americii şi Canada, a descoperit în ce măsură domnea sincretismul religios în bisericile greceşti din aceste ţări. El a rupt comuniunea cu Patriarhia Contantinopolului şi a intrat în Biserica Rusă din Diaspora a mitropolitului Vitalie care i-a hirotonit preoţi. Părintele Efrem a fost supus atunci unei asemenea persecuţii din partea ,,neo-athoniţilor” încât s-a speriat şi s-a întors în Muntele Athos lăsând Biserica Rusă. Pentru a se răzbuna pe mitropolitul Vitalie, Sfânta Chinotită a proclamat Biserica lui o ,,schismă” fără har şi în afara Bisericii. Această poziţie a stârnit reacţii din partea unor credincioşi evlavioşi. Noi prezentăm în anexă această corespondenţă.

Acum a avut loc expulzarea Schitului Sfântului Prooroc Ilie şi o aşteptăm, probabil, pe cea a monahilor zeloţi din Mânăstirea Esfigmenou – care va fi mai greu de realizat, deoarece ei au de partea lor o mare susţinere populară în Grecia. Între 29 august - 1 septembrie 1992, patriarhul Bartolomeu i-a reunit pe episcopii Patriarhiei Ecumenice în Fanar şi le-a declarat că dorea să meargă în Muntele Athos în noiembrie 1992 şi că dorea să vadă reglată chestiunea Mânăstirii Esfigmenou. Răbdare …

 

 

C. Persecuţiile neo-athoniţilor

Ar fi fals să credem că zeloţii ar fi singurii care ar putea să cadă victime preluării controlului Muntelui Athos de către neo-athoniţi. Chiar sufletele cinstite, care nu au întrerupt comuniunea cu patriarhia, dar care nu sunt gata să accepte orice act de tiranie bisericească, au fost prigonite pentru această grijă lăudabilă pentru libertatea de credinţă şi respectarea canoanelor.

Astfel, dl. Mario Pilavaki, corespondent la Londra al revistei Orthodoxos Typos, a fost expulzat din Athos pentru că a criticat un ,,text despre educaţia naţională”, redactat de doi egumeni deosebit de reformişti, cel de la Stavronikita şi cel de la Grigoriou. Acelaşi text, care implica Muntele Athos în toate certurile politice sau sociale din Grecia, a fost de asemenea criticat de călugărul Maxim de la Marea Lavră, în pofida susţinerii lui [textului] de mai mulţi teologi oficiali foarte cunoscuţi. Consecinţa a fost că părintele Maxim s-a lovit de numeroase greutăţi cu neo-athoniţii. În cele din urmă, a fost nevoit să părăsească Sfântul Munte pentru a merge în Anglia, unde este parohul unei parohii greceşti. Acolo, el şi-a publicat cartea despre Drepturile omului în Muntele Athos, pe care o vom prezenta în rezumat în capitolul următor.

Mai surprinzătoare încă este expulzarea unui mitropolit care are scaunul în Grecia de Nord şi care pomeneşte Patriarhia Constantinopolului, P.S. Augustin de Florina. Într-o scrisoare faimoasă, apărută în aprilie 1985, adresată patriarhului Dimitrie, acest episcop a denunţat toate încălcările canoanelor care, potrivit lui, caracterizează propria lui Biserică. Augustin de Florina continuă spunând că el s-a scandalizat de complicitatea unor monahi din Muntele Athos care, în loc să se ridice împotriva acestor fărădelegi, îi pedepsesc duhovniceşte pe cei care le denunţă: ,,Dacă fiii credincioşi ai Bisericii Ortodoxe îndrăznesc să protesteze împotriva celor care încalcă sfintele canoane, ei sunt persecutaţi de conducătorii Bisericilor Ortodoxe, excomunicaţi şi pedepsiţi de părinţii din Muntele Athos care călătoresc în străinătate şi le dau pedepse aspre, fapt care este un mare scandal”[29].

În ultimii ani, Mitropolitul Augustin de Florina a continuat să pună în gardă turma ortodoxă greacă împotriva acţiunii unora din ierarhii patriarhiei. Astfel, în Australia, arhiepiscopul Stelian a fost acuzat de propriii credincioşi, apoi de călugări din Muntele Athos – precum părintele Teoclit Dionisiatul – de neo-nestorianism. În Australia, au fost organizate Frăţii care refuzau autoritatea arhiepiscopului Stelian. Nu numai Mitropolitul Augustin de Florina, dar şi Patriarhia Ierusalimului i-a susţinut pe foarte numeroşii preoţi şi credincioşi care s-au separat de episcopul nestorian al Australiei.

Când mitropolitul Augustin a fost invitat în Muntele Athos, la Mânăstirea Koutloumoussiou, şi şi-a exprimat opinia privind situaţia bisericească din Australia, el a primit sfatul ferm de a pleca cât mai devreme în dimineaţa următoare din cauza riscului de a fi alungat de poliţie.

La scurt timp după acest incident, Ecclesiasticos Agon, revista Bisericii oficiale, afirma public că se temea de ,,preluarea Muntelui Athos”. Iată ce declara această revistă bisericească grecească importantă, făcând aluzie la diverse evenimente petrecute în Sfântul Munte, mai ales la preluarea controlului mânăstirii ivirilor de către egumenul reformist de la Mânăstirea Stavronikita, părintele neo-athonit Vasilie Gontikakis.

,,În istoria monahismului athonit, întoarcerea mânăstirii ivirilor la cenobitismul tradiţional este un fapt important.

În pofida acestui lucru, anumite evenimente, legate de această întoarcere, justifică unele îngrijorări cu privire la bunul mers al monahismului athonit. Şi iată de ce: turma ortodoxă greacă şi prietenii sinceri ai Sfântului Munte au fost surprinşi de ‘alegerea’ ca egumen a unei persoane străine de obştea mânăstirii ivirite. Potrivit rânduielilor şi ordinii străvechi monahale, egumenul este ales de fraţii mânăstirii dintre fraţii mânăstirii.

La iviriţi există părinţi îmbunătăţiţi, ‘născuţi şi hrăniţi’ de această sfântă mânăstire şi nimic nu-i silea să meargă să ‘împrumute’ sau să ‘aducă’ un egumen din altă mânăstire !

Şi acest egumen ‘ales’ sporeşte îngrijorarea. Părintele Vasilie Gontikakis – despre el este vorba – a fost egumenul Mânăstirii Stavronikita. Cum a acceptat el oare să-şi părăsească mânăstirea săracă şi să se ‘mute’ – căci despre mutare este vorba – într-o mânăstire bogată şi cu vază ?

Mai mult, acest egument ‘adus’ şi ‘împrumutat’ este cunoscut pentru acrobaţiile sale ecumeniste, pentru scrierile sale anti-monahale – destinate a-l susţine pe Arhiepiscopul eretic Stelian al Australiei şi condamnat pentru modernism de athoniţii oficiali – şi pentru ‘incapacitatea’ sa de a se adapta la tradiţia monahismului athonit; în mod evident, el este influenţat de duhul apusean şi străin de tradiţia athonită !

Pe lângă această ‘mutare’ nefericită, comportamentul Patriarhiei Ecumenice nelinişteşte deopotrivă ! Ea pare să fi fost amestecată în această afacere, în detrimentul privilegiilor mânăstirilor athonite şi să fi acţionat potrivit unui plan dinainte stabilit, pentru a pune în funcţiile de egumeni ‘subordonaţi’ ai Fanarului şi ‘purtători’ ai ecumenismului, ca şi ai ‘neo-vekkismului’[30] căruia îi urmează !

Cu titlu informativ, noi am fost înştiinţaţi că arhimandritul Vasilie Gontikakis, ‘cel adus’ şi ‘cel împrumutat’, este la originea calomniilor la adresa Mitropolitului Augustin de Florina şi că el este cel care a grăbit expulzarea mitropolitului din Sfântul Munte, acuzându-l că i-a criticat pe reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice în Australia pentru conduita lor anti-ortodoxă !

Tot ce se petrece în jurul acestei ‘treceri la viaţa de obşte’ a mânăstirii iviriţilor îndreptăţeşte îngrijorarea poporului ortodox grec şi a prietenilor sinceri ai Sfântului Munte, care pun întrebarea tragică: ‘A fost stabilit oare un plan pentru preluarea Sfântului Munte ? Se agită la orizontul athonit ‘umbrele nălucilor’ lui Varlaam, Mihail Paleologul şi a abjectului ‘patriarh’ Ioan Vekkos ?”[31]

Un alt jurnal grec, Orthodoxos Typos, legat şi el de Biserica oficială, dar cu o înclinaţie destul de tradiţionalistă, comenta astfel expulzarea mitropolitului Augustin şi declaraţia sa potrivit căreia ,,în Sfântul Munte, deasupra tuturor mânăstirilor, schiturilor şi chiliilor ar trebui să fluture mereu stindardul Ortodoxie sau moarte”: ,,Noi credem că cuvintele înflăcărate ale Mitropolitului Augustin de Florina sunt justificarea şi recompensa unei mânăstiri de obşte athonite care, deja de mai mulţi ani, a ridicat steagul Ortodoxie sau moarte, în ciuda reacţiilor violente ale altor mânăstiri din cetatea athonită; este vorba de Mânăstirea Esfigmenou …”.

În fine, Agathangelos se declara scandalizat de modul de a acţiona al neo-athoniţilor care, la simplul discurs al unui episcop, au răspuns cu expulzarea: ,,Pe 6/19 august, praznicul Schimbării la Faţă a Mântuitorului, mitropolitul Augustin Kantiotis a fost invitat să conducă slujbele de hramul Mânăstirii Koutloumoussiou, în apropiere de Karyes.

Patriarhia Ecumenică şi-a dat acordul şi mitropolitul a mers întâi în vizită la Sfânta Chinotită, care l-a primit cu toată consideraţia cuvenită demnităţii sale, aşa cum face pentru toţi episcopii de stil nou …

Hramul s-a desfăşurat normal, sub protia lui Augustin care a slujit cu egumenul mânăstirii şi ieromonahii prezenţi. În seara zilei principale, în cursul vecerniei şi a slujbei de pomenire a ctitorilor adormiţi, părintele Augustin a vrut să adreseze câteva cuvinte şi să dea câteva sfaturi monahilor mânăstirii şi credincioşilor prezenţi. Erau prezenţi la slujba bisericească reprezentanţii Sfintei Chinotite. Mitropolitul Augustin a vorbit despre vizita atât de aşteptată a ‘patriarhului’, de linia ecumenistă urmată de ‘patriarhul’ Dimitrie, şi de toleranţa acestuia şi a sinodului său care îl menţin în funcţie pe ‘arhiepiscopul Australiei’ Stelian, în ciuda scandalurilor sale şi a activităţii sale anti-ecleziastice şi anti-naţionale printre grecii emigraţi ! ...

Această critică la adresa lui Dimitrie nu a fost apreciată de reprezentanţii ecumenişti fanatici ai Chinotitei, care au protestat şi au plecat furioşi … hotărâţi să-l denunţe, încă de a doua zi, la reuniunea Chinotitei şi să-l expulzeze, prin forţa braţului civil (după obiceiul lor), pe mitropolitul Augustin. Punând în practică aceste ameninţări, dl. Loulis, guvernatorul civil (şi omul patriarhiei), l-a convins … cu ceva timp înainte de ivirea zorilor (!!!) să părăsească Sfântul Munte, pentru a nu fi alungat cu violenţă, în urma hotărârii Chinotitei ! … În pofida protestelor sale, el s-a lăsat convins de Loulis şi l-au făcut să plece în timpul nopţii, deoarece el a avut îndrăzneala de a-şi exprima opoziţia.

Prin toate mijloacele terestre şi maritime pe care le are la dispoziţie guvernatorul civil, el a fost condus la portul Daphni şi de acolo în afara Sfântului Munte ! … A doua zi, Sfânta Chinotită l-a pârât pe mitropolit ‘Patriarhiei Ecumenice’ şi a cerut sancţiuni împotriva lui.

Iată trista şi obraznica dictatură a Sfântului Munte ! Ce mârşăvie !!! Aceasta este autoritatea duhovnicească feudală a ,,ştabilor ecumenişti” ! … Dacă ei ar fi vrut să-l susţină pe ‘patriarh’, ar fi trebuit să-l invite politicos pe părintele Augustin să discute cu Sfânta Chinotită şi să îndrepte o eventuală greşeală a acestuia din urmă. Numai că … ar fi avut ei curajul să contrazică adevărurile pe care el le-ar fi lansat ? Expulzarea le-a convenit mai mult !

Credeţi că ei au acţionat astfel … din dragoste faţă de patriarhul lor ??? … Ei nu au simpatie faţă de nimeni, decât pentru acest veac ! … Şi ei fac totul pentru a nu-l pierde. Patriarhia având astăzi statul de partea ei, şi locurile pe care ei le ocupă fiind nesigure fără favorurile lui Dimitrie, ei se grăbesc în consecinţă să manifeste o slugărnicie plecată faţă de stăpânii lor, insinuând în mod jalnic: ‘Vedeţi cum vă susţinem noi, păstraţi-ne în schimb în funcţiile noastre’ ...

Până la ce înălţime, până la ce respect s-a ridicat autoritatea duhovnicească a Sfântului Munte în zilele noastre !”[32]

Nu am vrut să dăm aici decât câteva exemple pentru această situaţie anti-creştină care domneşte în Sfântul Munte al Athosului împotriva tuturor drepturilor ecleziastice şi civile. Noi ştim că în câţiva ani monahii vor face istorie din aceste persecuţii, vor da toate documentele istorice şi ştiinţifice; dar Sfântul Munte al Athosului va mai exista ca în trecut ? Normalizarea sa nu este decât un prim pas către dispariţia sa, către transformarea sa într-un muzeu al monahismului răsăritean în care monahii, tranformaţi în paznici, vor expune opinia Athosului despre ce se petrece în lume, cum o fac deja neo-athoniţii, şi vor purta conversaţii şi vor organiza conferinţe erudite despre viaţa duhovnicească care va fi astfel învăţată şi nu practicată. Răceală şi plictiseală ucigătoare. Europa va avea muzeul său folcloric despre ,,Părinţii pustiei”, dar monahismul ortodox autentic va lipsi din Sfântul Munte.

 

 

Capitolul II
Drepturile omului în Muntele Athos
Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră

Începând cu expulzarea de către poliţie, din ordinul Patriarhiei Constantinopolului, a monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie, cartea părintelui Maxim de la Marea Lavră devine o carte de care trebuie să se ţină seama. Părintele Maxim a devenit monah într-o mare mânăstire din Muntele Athos, cea mai veche, Marea Lavră. Iubind monahismul tradiţional, om cultivat, cunoscând bine scrierile Părinţilor Bisericii, părintele Maxim nu s-a supus neo-athoniţilor şi, silit de atunci înainte să trăiască în Anglia, el a publicat acolo o lucrare pe care noi am menţionat-o deja, Drepturile omului în Muntele Athos.

Cartea părintelui Maxim, publicată în limba engleză[33], nu are deloc drept scop să fie o carte de controversă religioasă: el denunţă o stare de fapt, confiscarea Muntelui Athos de către un grup de egumeni care nu respectă nici măcar drepturile cele mai elementare ale celorlalţi monahi, ,,vechi athoniţi”, ,,zeloţi”, monahi de origine slavă, rusă sau sârbă. Nu este vorba despre rânduielile dumnezeiesco-umane ale Evangheliei, ale monahismului şi ale Bisericii, ci de simplele drepturi ale omului, aşa cum sunt ele recunoscute de cartele internaţionale: se pare că ele sunt dispreţuite în Muntele Athos.

Această lucrare se deschide cu o prefaţă scrisă de Sir John Lawrence, preşedintele Colegiului Keston, specialist mai ales în studii privind nerespectarea drepturilor omului în ţările din Răsărit. Importantul ziar britanic, The Independent, a dedicat un articol lung de o pagină dublă prezentării cărţii părintelui Maxim despre care nimeni nu a spus încă nimic în Franţa. Noi vom face aici un rezumat al acestei cărţi:

 

 

Introducere

În Introducerea sa, părintele Maxim aminteşte originile Muntelui Athos şi caracterul său internaţional: ,,Din 963, dată a întemeierii de către Sfântul Atanasie de la Marea Lavră, cu sprijinul împăratului Constantinopolului, Muntele Athos aparţine mânăstirilor ortodoxe care sunt înfiinţate acolo. El depinde de autoritatea duhovnicească a patriarhului Constantinopolului. Începând din această perioadă (secolul al X-lea), aşezările monahale şi anexele lor s-au dezvoltat rapid şi au dobândit un caracter internaţional, incluzând ctitorii nu numai de origine greacă, ci din toate familiile ortodoxiei: Serbia, Georgia, Rusia, Bulgaria, România şi, pentru o vreme, Italia. Această ligă cosmopolită de mânăstiri a socotit oportun, destul de repede, să aibă o adunare comună care să poată furniza un consiliu reprezentativ util; este numită Sfânta (sau Sacra) Comunitate sau Sfânta Chinotită”.

Părintele Maxim notează în continuare că Sfânta Chinotită a funcţionat remarcabil şi că sistemul său confederativ a slujit perfect intereselor Athosului timp de 10 secole. Capitala aleasă pentru această republică a fost Karyes, în centrul peninsulei. Egumenii se reuneau acolo sub conducerea confratelui lor, protosul din Karyes. Fiecare mânăstire rămânea pe deplin autonomă. Independenţa şi imunitatea mânăstirilor au fost păstrate atunci când Muntele Athos a căzut în mâinile invadatorilor succesivi ai Imperiului Roman: latini (franci), slavi, otomani.

El aminteşte de asemenea că autoritatea teologică a Muntelui Athos a fost uriaşă în trecut, mai ales în secolul al XIV-lea, cu mişcarea isihastă care ,,a marcat cu caracterul său specific popoarele ortodoxe din Rusia, Balcani şi Orientul Mijlociu şi care a avut o influenţă considerabilă asupra creştinismului răsăritean a cărui expresie esenţială şi cea mai înaltă a fost”.

În timpul stăpânirii turceşti, Muntele Athos a avut un statut cvasi-autonom acordat de sultan, şi doar în 1917 Sfântul Munte a trecut sub control grec.

În 1922, după catastrofa din Asia Mică care a însemnat exilul forţat a 6 milioane de greci din Anatolia, mai multe sute de refugiaţi au devenit monahi în Muntele Athos, reprezentând ultima generaţie ,,născută şi hrănită în acest mediu tradiţional”. Monahii din Athos nu erau de altfel doar greci; în 1913, erau până la 5.000 de călugări ruşi în Muntele Athos.

Din nefericire, în această epocă, guvernul grec s-a hotărât să-i îndepărteze pe călugării non-greci, pentru a ocroti ideea sa şovină a unei populaţii omogene în acest teritoriu dobândit de puţin timp. Dar tratatele internaţionale (Berlin 1878, Sevres 1913, Lausanne 1923) s-au străduit să facă din menţinerea minorităţilor etnice în Athos o obligaţie. Planurile guvernului grec au găsit un sprijin în situaţia de schismă creată de ,,introducerea calendarului gregorian[34] în unele părţi ale Bisericii Ortodoxe, decisă unilateral de Patriarhia Constantinopolului în 1924. Ea a pricinuit o divizare gravă printre călugării athoniţi, dintre care majoritatea considerau această schimbare ca o inovaţie nedorită, menită să distrugă unitatea popoarelor ortodoxe – lucru care s-a întâmplat: Sfântul Munte însuşi nu urmează noul calendar, alături de Bisericile Ortodoxe din Rusia, Serbia, Bulgaria (până în 1968), Sinai şi Patriarhia Ierusalimului. Au avut – şi au loc încă – prigoane împotriva athoniţilor care protestează împotriva acestei schimbări: aceştia sunt cei numiţi zeloţi şi care au întrerupt orice relaţie liturgică cu ceilalţi monahi. Un mare număr din aceşti călugări persecutaţi – şi chiar de atunci deportaţi din Muntele Athos – proveneau din minorităţile non-greceşti”.

Părintele Maxim aminteşte apoi că, în 1926, noua constituţie greacă a introdus 4 dispoziţii stabilind viitorul mod de administrare al Muntelui Athos:

 

1) egalitatea şi autonomia locală a celor 20 de mânăstiri principale;

2) egalitatea drepturilor şi cetăţenia greacă acordată tuturor monahilor, oricare ar fi naţionalitatea lor;

3) înfiinţarea unei carte constituţionale care să asigure confederaţiei athonite o reglementare administrativă, legislativă şi juridică;

4) numirea unui administrator civil având drept misiune supravegherea aplicării exacte a cartei.

 

Toate constituţiile greceşti au reluat aceste 4 principii. În 1926 încă, carta constituţională, alcătuită din 188 articole, pe care principalele mânăstiri, cu excepţia Mânăstirii ruseşti Sfântul Panteleimon, o aprobaseră, a fost adoptată de Parlamentul grec şi are forţă de lege constituţională.

Carta face distincţie în mod limpede între mânăstirile cenobitice şi cele idioritmice (art. 84 şi 142)[35]. Orice modificare a statutului celor 20 de mânăstiri şi celor 12 anexe ale lor numite schituri[36] este strict interzisă. Mai mult, mânăstirile cenobitice nu au dreptul să devină idioritmice, în timp ce viceversa este posibil dacă marea majoritate a vieţuitorilor săi o cere – şi sub rezerva ca Sfânta Chinotită să fie de acord cu acest lucru (art. 85). Până în 1968, nu s-a pus problema şi nici una din mânăstirile idioritmice nu s-a gândit nici măcar să-şi schimbe modul său de viaţă tradiţional; nici una nu s-ar fi gândit nici de atunci încoace dacă nu ar fi fost constrânse.

Apoi părintele Maxim explică faptul că ceremoniile comemorative ale mileniului de existenţă al Muntelui Athos din 1963 au fost umbrite de declinul în numărul călugărilor: între 1903-1963 s-a trecut de la 7.500 la 1.560, în puţin mai mult de o jumătate de secol.

Să-l cităm în continuare pe părintele Maxim: ,,Când junta militară a luat puterea în 1967, ea a profitat din plin de declinul Sfântului Munte. În 1968, jandarmeria greacă, condusă de guvernatorul civil, a luat cu asalt Mânăstirea Stavronikita. Au năvălit în chilii, i-au aruncat pe vieţuitori afară din ele, apoi i-au alungat din mânăstirea lor. Majoritatea părinţilor au fost nevoiţi să se pună la adăpost sub copaci sau să doarmă sub cerul liber înainte de a găsi unde să meargă. În ziua următoare, guvernatorul civil a anunţat sfârşitul Mânăstirii Stavronikita ca idioritmică, care a devenit cenobitică, şi expulzarea tuturor monahilor pentru imoralitate. Sfânta Chinotită din Karyes nu a reacţionat când guvernatorul a impus, ca egumen ideal, un tânăr ieromonah de la un schit idioritmic, a cărui moralitate a fost garantată de regimul coloneilor !

Acest eveniment marchează, pentru Athos, debutul unei noi epoci. Unele după altele, mânăstirile au schimbat stareţii. Nu numai mânăstirile idioritmice, dar şi cele cenobitice cu călugări bătrâni şi puţin numeroşi au făcut obiectul recuceririi puterii de către oameni din comunităţi mult mai tinere venite din toată Grecia. A fost o ocazie unică, pentru clerici greci necăsătoriţi şi ambiţioşi, de a deveni stareţi în Sfântul Munte. Atunci ca şi înainte, fiecare trebuia să înceapă cu ucenicia într-o mânăstire; iar acum, fără mare efort, putea să devină stareţul unei mânăstiri.

Între 1968-1986, 12 mânăstiri au primit obşti noi. Cinci dintre ele a trebuit de asemenea să părăsească de bunăvoie sau cu forţa modul lor de viaţă anterior şi să devină cenobitice. Modul de viaţă idioritmic a fost defăimat pe o scară atât de largă, încât monahii s-au văzut siliţi să-şi predea mânăstirile …

În sfârşit, vânturile reabilitării Muntelui Athos au exercitat o fascinaţie atrăgătoare asupra oraşelor şi universităţilor. Numeroşi tineri de educaţie bună s-au grăbit să se alăture comunităţilor cenobitice nou formate sau reorganizate, fără să-şi pună nici o întrebare privind autenticitatea lor monahală sau originile lor. Aceşti proaspăt recrutaţi au frânat declinul numeric al populaţiei athonite. Tinerii stareţi aflaţi în fruntea acestor comunităţi erau adesea priviţi ca eroi vrednici de o mare cinste, deoarece ei erau centrul acestor grupuri. Marea majoritate a noilor veniţi – mai ales cei mai inculţi – au cedat în faţa ispitei de a face din aceşti stareţi obiectul unui cult al personalităţii sau a transformării lor în eroi.

Toate aceste lucruri au dat naştere unei mentalităţi excentrice care nu mai are nimic de-a face cu tradiţia monahală anterioară”.

Mişcarea neo-ortodoxă s-a născut astfel cu puţin timp înainte de restabilirea democraţiei în Grecia (1974) şi a cucerit politicieni de dreapta, ca şi pe unii socialişti. Unul dintre aceştia din urmă scria aceste rânduri în prefaţa unui calendar publicat de Centrul de Ocrotire a Patrimoniului Muntelui Athos: ,,Muntele Athos reprezintă o continuitate de viaţă în ortodoxie şi elenism. Timp de 11 secole, el a păzit această flacără, exercitând o influenţă puţin vizibilă dar profundă asupra progresului naţiunii …”. Pe scurt, Hristos nu valorează mai mult decât veşmântul grec cu care L-au împopoţonat.

Această mentalitate, explică părintele Maxim, este puternic orientată către lucrarea misionară în poporul grec, considerat ca o ,,naţiune religioasă”, a cărei funcţie unică este răspândirea în întreaga lume a unui elenism ortodox nostalgic după trecut şi puternic naţionalist. Şi în numele acestor idealuri şi al acestor iluzii Sfântul Munte, până nu demult port al păcii şi rugăciunii, a devenit pentru călugării care refuză arbitrariul neo-ortodocşilor, un loc al nedreptăţii, tulburărilor şi chinurilor.

 

 

Drepturile omului în Muntele Athos

Părintele Maxim denunţă apoi încălcările drepturilor omului comise în Muntele Athos:

,,Nu s-ar fi aşteptat [nimeni] să se întâlnească încălcări ale drepturilor omului într-o comunitate care are ca menire depăşirea limitelor omeneşti prin asceza creştină şi care caută, prin definiţie, să atingă un ideal care nu este uman, ci dumnezeiesco-uman. Din nefericire, realitatea este în opoziţie cu aceste năzuinţe; ea îngăduie [aceasta] chiar absolut fără iluzie. Astăzi, într-o epocă socotită ca înaintând cu paşi repezi către unitatea europeană şi cetăţenia europeană comună, într-una din ţările membre ale Comunităţii Economice Europene, adică Grecia, unele din drepturile esenţiale pentru subzistenţa întregii comunităţi umane sunt complet călcate în picioare în mod deschis. În special, sunt încălcate sau nu sunt respectate deloc, în ciuda constituţiei greceşti şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care le garantează, drepturile următoare:

 

Libertatea de exprimare

(Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Sub pretextulascultării, notează părintele Maxim, există o cenzură inadmisibilă. Este cu neputinţă a spune ceva sau a publica ceva contrar opiniei autorităţilor, fără a te expune persecuţiilor şi expulzării din Muntele Athos, la simpla decizie a Sfintei Chinotite. Monahii trebuie să ceară, înainte de orice publicare pe subiecte teologice sau de altă natură, bun de tipărit din partea superiorilor care adeseori nu cunosc chestiunea tratată. Este o deviaţie sau mai curând o utilizare ilegitimă a ascultării monahale de către superiori, care se folosesc de ea în interesul lor. Potrivit adevăratei tradiţii monahale, ascultarea se face de bunăvoie şi stareţul nu are nici un drept să aducă atingere libertăţii ucenicului. Dacă totul ar fi mers cum trebuie potrivit idealului creştin, călugărul s-ar fi exprimat liber şi superiorii ar fi fost încântaţi, deoarece cuvintele lui ar fi fost rodul învăţăturii lor. Din roadă se cunoaşte pomul (Matei 12, 33), spune Mântuitorul în Evanghelie.

Aceste măsuri poliţieneşti luate pentru a limita exprimarea personală, sub pretextul de a face să domnească ordinea şi ascultarea, nu au decât două raţiuni de a exista:

a) Teama ca lumea exterioară să bage de seamă că unii călugări nu sunt ce se aşteaptă să fie nişte oameni care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu;

b) Conştientizarea acestei probleme şi necesitatea de a lua măsuri şi de a se feri, categoric nu pentru a o rezolva, ci pur şi simplu pentru a ascunde adevărul în faţa opiniei publice.

Cei care au îndrăznit să-şi exprime opinia asupra chestiunilor vitale pentru Muntele Athos, în periodice sau cărţi, au fost persecutaţi şi adeseori au fost siliţi să facă apel la Curtea Supremă a Greciei pentru a obţine anularea expulzării lor ilegale. Cei care protestează împotriva acestei lipse a libertăţii de exprimare riscă să plătească scump.

Spre deosebire de ce se întâmplă în ţările din est[37], dictatura din Muntele Athos nu a fost temperată de acţiunea nici unei asociaţii din Europa sau America. Dimpotrivă, societatea Prietenii Sfântului Munte funcţionează la Atena, cu subvenţiile Ministerului Afacerilor Externe, pentru susţinerea ,,neo-athoniţilor” şi a hotărârilor lor nedrepte. Cei mai oropsiţi sunt bineînţeles monahii care nu sunt greci.

 

Dreptul la libertatea de conştiinţă religioasă

(Articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

,,Un alt fenomen neaşteptat în Sfântul Munte este astăzi suprimarea drepturilor elementare căreia îi cad victime ,,zeloţii” sau ,,vechii calendarişti”[38]. Ei s-au separat bisericeşte vorbind de ceilalţi monahi şi nu se împărtăşesc cu ei cu scopul de a-şi exprima opoziţia pe teme precum schimbarea calendarului, ecumenismul şi erezia athoniţilor neo-ortodocşi. În consecinţă ei au fost pedepsiţi”. Părintele Maxim enumeră câteva din abuzurile cărora le cad victime zeloţii:

,,Reprimarea punitivă aplicată zeloţilor a atins un asemenea grad, încât ei nu mai au nici măcar dreptul de a se atinge de banii pe care statul îi datorează mânăstirii lor, nici de a întreprinde pe socoteala statului lucrări, restaurări ale clădirilor sau reparaţii de interes general, nici de a achiziţiona chilii şi schituri cum fac ceilalţi monahi.

Cel mai rău este faptul că ei au fost excluşi din Sfânta Chinotită, ceea ce înseamnă că ei nu mai au dreptul de a fi reprezentaţi sau de a-şi exprima punctul de vedere. Este o încălcare a mai multor articole din Carta Constituţională a Muntelui Athos, fără a mai aminti de constituţia greacă.

În ciuda protestelor şi plângerilor scrise, din 1971 până astăzi, nu a avut loc nici cea mai mică intervenţie a autorităţii competente, şi anume a guvernatorului civil. Acest caz dovedeşte caracterul fascist al oprimării exercitate asupra tuturor minorităţilor sau a tuturor persoanelor care nu se aliniază. În cazul de faţă, actualul regim athonit nu poate să invoce Carta Constituţională, care interzice stabilirea schismaticilor în Sfântul Munte, deoarece zeloţii nu sunt veniţi din altă parte ca să se stabilească în Sfântul Munte, aşa cum au făcut neo-ortodocşii, ci sunt vechii athoniţi deveniţi zeloţi ca urmare a politicii bisericeşti nefericite a Patriarhiei Ecumenice.

De altfel, Carta Constituţională interzice mai presus de toate stabilirea monahilor neortodocşi în Sfântul Munte. Cu toate acestea, zeci de grupuri de neo-ortodocşi organizaţi au prins rădăcini în multe din mânăstirile Sfântului Munte, fără a fi împiedicaţi, deşi cultura lor naţionalistă nu putea fi mai îndepărtată de tradiţia monahală athonită. Or, ei sunt conducătorii acestor neo-ortodocşi care conduc astăzi destinele Sfântului Munte”.

 

Dreptul la corespondenţă şi telefon particulare

(Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

În multe mânăstiri, mai ales cele care au fost umplute de persoane tinere şi bătrâne din mediul universitar, aceste drepturi nu există. Egumenii mânăstirilor neo-ortodoxe deschid toate scrisorile destinate călugărilor şi nu le transmit decât ce li se pare lor că este bun; acelaşi lucru pentru scrisorile pe care vor să le trimită călugării, care nu au nici măcar dreptul de a şti dacă le-a fost transmisă corespondenţa. Nu este îngăduit nici un protest. Această cenzură nu este ascultare monahală, ci pricinuieşte, dimpotrivă, o bănuială reciprocă şi întreţine neîncredere în relaţiile dintre monahi şi egumeni. De ce se tem aceştia din urmă ? Dacă fiecare călugăr s-a pus cu toată voinţa sa în mâna egumenului său, acesta nu ar avea de ce să ia asemenea măsuri de precauţie. Un călugăr care ar scrie o scrisoare ar face cunoscut probabil conţinutul ei celui în care ar avea toată încrederea; şi dacă nu o face, aceasta nu ar reprezenta în nici un caz o ameninţare pentru egumen !

De asemenea, toate telefoanele sunt ascultate şi nu arareori unui monah i se cere să dea socoteală pentru un anume lucru pe care l-a spus la telefon, fără a avea dreptul de a şti cu ce drept a fost ascultat sau cine l-a ascultat. Acelaşi lucru este valabil pentru apelurile telefonice primite din afară de către călugări: monahul nu este informat că este sunat decât atunci când autorităţile sunt sigure că interesele lor vor rămâne neatinse. Când autorităţile cheamă monahul la telefon, o fac luând notă de conţinutul (convorbirii). De obicei însă, ,,autorităţile” răspund că monahul solicitat este ocupat; se face excepţie când cel care sună declară că intenţionează să devină călugăr. Atunci conversaţia poate dura peste o oră.

Există şi situaţii mai rele: este foarte posibil să se înţeleagă cu poştaşii locali şi să şterpelească scrisoarea unui călugăr sau a unei mânăstiri înainte ca aceasta să ajungă la destinaţie.

 

Dreptul minorităţilor

(Articolul 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Sfântul Munte a fost întotdeauna un centru monahal pan-ortodox. Această prezenţă non-greacă este nu numai o binecuvântare şi un rod al istoriei, dar încă ea este esenţială pentru împlinirea ţelurilor duhovniceşti ale Muntelui Athos.

Tratatele internaţionale (Berlin 1878, Sevres 1913, Lausanne 1923) menţin şi protejează minorităţile non-greceşti, şi articolul 105 din actuala Constituţie acordă, în consecinţă, cetăţenia greacă tuturor călugărilor din Muntele Athos de origine străină. Or, începând cu junta (1967-1974), Ministerul grec al Afacerilor Externe face totul pentru a-i alunga, în mod anti-constituţional, pe monahii străini şi exercită presiuni asupra Patriarhiei Constantinopolului pentru a obţine consimţământul său.

Scopul primar al guvernului grec era anti-comunismul: era vorba de izgonirea tuturor călugărilor originari dintr-o ţară a Pactului de la Varşovia[39] şi de a elibera astfel Grecia de obligaţiile sale internaţionale. Pe termen lung, statul grec vrea suprimarea autonomiei Muntelui Athos în folosul suveranităţii greceşti; acest transfer de suveranitate va avea consecinţe dezastruoase pentru toţi călugării, inclusiv pentru monahii greci, deoarece va permite statului să ia toate hotărârile pe care le va socoti convenabile fără ca Patriarhia sau monahii să poată protesta. Vor fi făcute posibile:

 

1. Naţionalizarea bunurilor athonite, chiar dacă bunurile athonite aparţin de drept Patriarhiei;

2. Dezvoltarea turismului în Sfântul Munte, prin desfiinţarea vieţii monahale, crearea de hoteluri, plaje şi alte întreprinderi comerciale;

3. Subordonarea Muntelui Athos Serviciului Arheologic şi transformarea mânăstirilor în muzee.

 

Monahii străini şi tratatele internaţionale constituie obstacolul major pentru aceste proiecte. Iată de ce ei şi compatrioţii lor veniţi ca pelerini sunt prigoniţi. Este vorba în principal de grecii din Cipru, de români, ruşi, sârbi, bulgari şi călugări din alte ţări, cu excepţia celor din Comunitatea Europeană[40], care au drept de rezidenţă într-un stat membru. Să vedem cum procedează statul pentru a-i îndepărta pe cei ,,indezirabili”.

Guvernatorul civil şi poliţia folosesc subterfugii pentru a împiedica sosirea acestor călugări străini.

a) Îi privează de cetăţenia greacă, la care au dreptul pe deplin în virtutea articolului 105 din Constituţie. În loc să respecte acest articol şi să le dea o carte de identitate, guvernatorul civil o înlocuieşte, la ordinul Ministerului Afacerilor Externe, cu un permis provizoriu de şedere, care trebuie reînnoit o dată la 2 luni.

b) Ei confiscă paşaportul monahilor străini pentru a-i sili să părăsească Sfântul Munte. Iată uneltirea. Un călugăr străin soseşte şi face dovada că a fost înscris într-o mânăstire din Muntele Athos şi, potrivit cu Constituţia, cere o carte de identitate. Poliţiştii cer să vadă paşaportul, îl confiscă şi declară că nu va fi înapoiat deţinătorului său decât la Uranopolis, primul oraş situat exact în afara frontierelor Muntelui Athos. Dacă monahul cade în capcană şi merge până la Uranopolis, i se dă paşaportul, dar nu este lăsat să se întoarcă în Sfântul Munte, sub pretext că fiind străin are nevoie de un nou permis pentru a intra. ,,Dacă aţi avea o carte de identitate, i se spune, aţi putea să vă întoarceţi”.

Dacă monahul se întoarce atunci la Thessaloniki pentru a obţine de la minister un nou permis de intrare, i se spune că el a depăşit data marcată pe primul său permis, prevăzut pentru 4 zile, şi că el a rămas deja mai multe zile în Athos decât este permis vizitatorilor străini. Nu-i rămâne decât să se întoarcă în ţara sa. Atunci este arestat ca imigrant ilegal, declarat un pericol pentru securitatea naţiunii, şi totul este consemnat în paşaportul său într-un asemenea mod, încât să nu mai poată să revină pe viitor în Grecia; în fine, el este însoţit până la graniţă unde ei se asigură de expulzarea lui.

Dacă monahul străin evită să ceară poliţiei o carte de identitate, el este arestat în Sfântul Munte şi expulzat sub pretextul că actele sale nu sunt în regulă !

În acest mod au fost izgoniţi mulţi monahi. Chiar simpli pelerini au fost îndepărtaţi prin manevre de tărăgănare. Au fost făcuţi să aştepte atât de mult la Thessaloniki, încât au fost siliţi să plece înainte de a primi permisul.

Să trecem peste toate măsurile de intimidare, jignirile, ameninţările şi agresivitatea autorităţilor faţă de aceşti pelerini, incapabili cel mai adesea să se exprime în limba greacă sau să protesteze, şi care sunt în mod frecvent membri ai clerului sau aparţinând mediului universitar, profesori, studenţi … Xenofobia domneşte atât de mult încât o mânăstire rusă magnifică din secolul al XIX-lea, distrusă de un incendiu în 1968, nu a fost reconstruită, deşi guvernul rus s-a oferit să o restaureze integral.

O propagandă intensă îi înfăţişa, în ochii călugărilor greci din Athos, pe străinii din est ca fiind spioni ai ţărilor Pactului de la Varşovia şi pe monahii sârbi ca lucrând pentru crearea unui stat macedonean. Dezinformarea şi ignoranţa domnesc atât de categoric în mânăstiri încât călugării greci nu ţin cont de rivalitatea dintre macedoneni şi sârbi şi cred că cei din urmă lucrează pentru primii ! Dacă s-ar şti cât de mult au fost urâţi şi prigoniţi în propriile ţări aceşti monahi din est, ne-am da seama de caracterul dezgustător al calomniilor guvernului grec la adresa lor. Ministerul Afacerilor Externe dă în fiecare an o sumă importantă Administraţiei Civile a Muntelui Athos destinată propagandei anti-slave ! Aceşti bani servesc pentru a plăti informatori, a cumpăra icoane preţioase etc. Nici un guvern grec, fie el socialist, nu a îndrăznit să suprime această sumă, declarată indispensabilă pentru securitatea naţională şi care nu slujeşte decât la a umple buzunarele linguşitorilor guvernatorului civil.

Ministerul Afacerilor Externe caută, prin toate mijloacele, să obţină plecarea tuturor călugărilor străini, fapt care ar elibera automat Grecia de obligaţiile sale faţă de ei. Dar din fericire, aceste planuri pe care monahii greci le socotesc inumane contrazic direct Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (art. 14), ca şi legea despre minorităţi adoptată de Parlamentul European în 1988.

Cu toate acestea, teroarea continuă şi se întinde asupra pelerinilor. Din xenofobie, se refuză unor vizitatori permisul de intrare. Un pelerin sârb a primit un permis valabil numai 18 ore, răstimp care nu-i permite să ajungă la destinaţia sa: Mânăstirea sârbă Hilandar. În ciuda protestelor monahilor greci, guvernul nu-şi modifică politica.

Aceeaşi vigilenţă în ce-i priveşte pe grecii din Cipru. Guvernul se teme ca nu cumva ei să dobândească o mânăstire a lor în Muntele Athos. Un grup de monahi ciprioţi, sosit în 1987 şi din care cea mai mare parte venea din partea insulei care este în prezent ocupată de turci, nu a putut să stea la Mânăstirea Vatopedi care îi invitase. Guvernatorul civil a declarat că ciprioţii nu ar putea să stea într-o mânăstire greacă !

Într-o scrisoare publicată în Times pe 23 martie 1989, preotul de la parohia sârbă din Londra, părintele Milun Kostici, s-a plâns de dezamăgirea resimţită de compatrioţii săi în aceste ocazii şi a subliniat că el însuşi a trebuit să aştepte 2 zile la Thessaloniki pentru a primi un permis care să-i îngăduie pelerinajul la Hilandar.

Pe 9 martie 1989, acelaşi cotidian a publicat o scrisoare a lui Derek Hill, care relata comportamentul autorităţilor greceşti faţă de fraţii şi monahii străini, dovedind încălcările Constituţiei greceşti. El conchidea: ,,Regiunea din Grecia unde au loc aceste lucruri a avut un rol de importanţă mondială timp de mai mult de 1.000 ani şi nu este proprietatea Greciei”.

O altă minoritate care a suferit nedreptăţi flagrante este cea a călugărilor români. Românii nu au nici măcar dreptul de a avea o mânăstire a lor în Muntele Athos şi, în consecinţă, sunt lipsiţi de orice reprezentare în Sfânta Chinotită. Din pan-ortodox cum era odinioară, Athos-ul este pe cale să devină exclusiv grec, schimbare care-i înspăimântă pe mulţi observatori ortodocşi. Ei văd în aceasta o sărăcire duhovnicească de netăgăduit.

Călugării greci înşişi sunt revoltaţi de aceste abuzuri şi au fost înaintate proteste la Naţiunile Unite şi la Curtea Drepturilor Omului de la Strasbourg; dar, socialist sau nu, guvernul grec nu a ţinut deloc cont de ele până în prezent.

 

Dreptul de a ieşi din ţara sa şi de a circula liber în străinătate

(Articolul 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Tot contrar constituţiei greceşti, călugării athoniţi primesc paşapoarte care nu sunt valabile decât două luni şi pentru călătoria de întoarcere. În ciuda tuturor apelurilor care i-au fost adresate, Ministerul Afacerilor Externe se face că nu aude. În unele cazuri, Administraţia Civilă refuză fără înconjur eliberarea paşaportului; în alte cazuri, ea pune condiţii inacceptabile pentru obţinerea paşaportului. Astfel, în 1978, Administraţia Civilă a interzis ieşirea unui monah care urma să ţină o conferinţă în străinătate, şi a vrut să cerceteze textul conferinţei înainte de [a acorda] orice autorizaţie, în timp ce controlul paşapoartelor, la Thessaloniki, a primit ordin să nu-l lase să treacă. Se pare că asemenea cazuri sunt frecvente, dar nu sunt toate cunoscute.

 

Dreptul la informarea exactă şi la accesul la informaţie

(Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Dezinformarea domneşte în Athos. Este interzis călugărilor să asculte la radio sau să citească ziarele. În schimb, deţinătorii autorităţii o fac unul după altul, în ascuns de subordonaţii lor. Deoarece conversaţiile cu vizitatorii sunt adeseori interzise, călugărul nu are acces la informaţie decât prin intermediul igumenului care deformează după bunul plac ce a aflat dacă aceasta serveşte proiectelor sale. În domeniile religios şi teologic, informaţia falsă este destinată evitării oricărei opoziţii în chestiunile controversate[41], care îi interesează în primul rând pe călugări.

 

Necesitatea de acţiune a poliţiei în Muntele Athos din cauza lipsei de vigilenţă şi organizare

(Articolul 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Dispariţia unui monah nu suscită nici o căutare, mai ales dacă el trăia ca pustnic. Abia după multe zile de la moartea sa este găsit trupul. Când cineva dispare şi nu se găseşte trupul, trebuie aşteptat luni de zile pentru ca o anchetă să aibă loc.Istoria 111 1

Este bizar că cei care dispar astfel sunt în general călugări bătrâni despre care se crede, prin vecini, că au monede de aur în chilia lor. Bizar este şi faptul că atunci când un asemenea pustnic dispare, tot ce avea în chilia sa – bani, obiecte preţioase, icoane, manuscrise, vase liturgice aurite – dispare de asemenea. Se descoperă periodic cadavre neidentificate.

 

Arhimandritul Panteleimon de la Mânăstirea Simonos Petra, victimă a unei ‘sinucideri’ misterioase în iulie 1988 prin cădere peste balustradă

 

Relativ frecvente sunt şi sinuciderile neexplicate, atât în rândul călugărilor bătrâni cât şi al fraţilor. De exemplu, sinuciderea (?) unui arhimandrit, părintele Panteleimon de la Simonos Petra, care era în conflict cu ceilalţi conducători din mânăstirea sa şi care ceruse Sfintei Chinotite să intervină pentru a-i face dreptate. Eschivându-se de la obligaţiile sale legale, Sfânta Chinotită nu s-a clintit de teamă să nu intre în conflict violent cu ceilalţi membri conducători ai mânăstirii. ,,Consecinţa tuturor acestor lucruri, scrie părintele Maxim, a fost că acest ieromonah, care era victima unei nedreptăţi, a căzut într-o râpă adâncă de circa 50 metri”; dar nu a fost realizată nici o anchetă privind circumstanţele morţii sale.

Se face tot posibilul ca acest gen de cazuri să treacă neobservate de public.

 

Concluzie

În concluzie, părintele Maxim se întreabă de ce călugării ale căror drepturi sunt batjocorite se plâng atât de puţin, şi oferă trei răspunsuri: primul este că majoritatea monahilor nu-şi cunosc drepturile sau nu ştiu cui să se adreseze – consecinţa ascultării prost înţelese, exploatată fraudulos de conducătorii lipsiţi de scrupule. Cel de-al doilea este că li se spune că trebuie să se supună pentru a menţine ordinea şi legea, tradiţia şi dragostea frăţească. În realitate, dragostea este înlocuită cu reprimare şi asocierile Istoria 111 2sunt interzise. Minorităţile etnice nu îndrăznesc să protesteze pentru a nu-şi compromite cetăţenia athonită. Cel de-al treilea este că guvernatorul grec a promis o ameliorare [a situaţiei] cu multă vreme în urmă, prin politică, care nu a venit niciodată. Nu rămâne decât a înfiinţa o comisie internaţională pentru a propune soluţii[42].

 

Părintele Nifon de Karoulia, unul din cei mai mari sculptori în lemn din Muntele Athos, alături de capodopera sa, Buna Vestire, pentru a cărei realizare i-au trebuit 20 ani. El a murit în 1984 şi capodopera sa a dispărut în cursul slujbei de înmormântare, a doua zi după adormirea sa. Nu a fost regăsită niciodată. Este un exemplu izbitor al fărădelegilor care se înmulţesc în Sfântul Munte şi pe care autorităţile greceşti se fac că nu le văd

 

Părintele Maxim adaugă la textul său un anumit număr de documente: scrisori din partea mânăstirilor sau a Sfintei Chinotite şi care deplâng politica ultra-naţionalistă a guvernului grec şi măsurile sale ilegale faţă de străini, precum excluderea – egumenul Mânăstirii ruse Sfântul Panteleimon se plânge astfel că nu sunt lăsaţi să intre nici măcar 6 călugări ruşi pentru a permite supravieţuirea comunităţii sale, şi românii de la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul descriu comportamentul incalificabil al autorităţilor şi al poliţiei faţă de fraţii lor; articole din ziare; fotocopii după permise de şedere care dovedesc că anumitor athoniţi străini li s-a refuzat cetăţenia greacă. Listele schiturilor şi mânăstirilor, ca şi o hartă a Muntelui Athos, sporesc valoarea lucrării, în timp ce documentele o fac de necombătut.

Aceasta este, dacă noi îl credem pe părintele Maxim, situaţia tragică în Muntele Athos. Noi avem toate motivele să-l credem, deoarece de ce şi-ar asuma el riscul de a lăsa să se creadă că el critică locul pocăinţei şi ascezei sale, de ce ar încerca el să-i disculpe pe zeloţi dacă el însuşi nu este ,,zelot” şi îl pomeneşte pe patriarhul Constantinopolului ? Ce interes personal ar avea el să facă publice dezbinările din Sfântul Munte ? Nu, mica sa carte este un studiu istoric, ca şi un apel pentru ajutor al ,,bătrânilor athoniţi” care văd ,,grădina Maicii Domnului” căzând în mâinile ,,neo-ortodocşilor”. În proorociile sale, Sfântul Nil izvorâtorul de mir prevestea că într-o bună zi chiar Muntele Athos, în vremurile de apostazie de temut, va cădea. Să nădăjduim că aceste vremuri nu au venit încă şi că rugăciunea Maicii Domnului şi a sfinţilor care s-au sfinţit acolo îi va păzi şi îi va apăra pe monahii care îndrăznesc să spună şi să mărturisească adevărul.

 

 

Capitolul III

Justificarea imposibilă a persecuţiei

Monahii de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie şi cei din Mânăstirea istorică Esfigmenu nu încetează să ofere motive dogmatice şi ecleziastice care îi împiedică să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului.

Ei citează canoanele apostolice, pe cele ale Sinoadelor Ecumenice, sinaxarul sau vieţile sfinţilor, textele Părinţilor Bisericii. În schimb, patriarhia şi neo-athoniţii oferă puţine argumente ecleziologice. Aceleaşi revin mereu: ,,Părinţii zeloţi nu au ce căuta pe teritoriul canonic al patriarhiei, ei nu sunt ‘canonici’”. În Europa, unde acest fel de argumente se presupune că prind la opinia publică, străină de Biserica Ortodoxă şi de duhul Ortodoxiei, se adaugă bucuros că aceşti părinţi zeloţi ar fi ,,fundamentalişti”. Toate aceste afirmaţii sunt mincinoase, şi noi vom răspunde la aceste alegaţii. Totuşi, oare acestea justifică trimiterea poliţiei în mânăstiri, surghiunirea cu forţa a monahilor ? Nu, deoarece recurgerea la violenţa fizică este de un alt ordin.

Din punct de vedere legal, turcii sunt la ei acasă astăzi în Constantinopol. Fiindcă ei au forţa, legea pe care ei înşişi au alcătuit-o şi recunoaşterea internaţională, oare au dreptul să-i prigonească pe creştini, să-i maltrateze şi să-i alunge cum au făcut-o de multe ori în acest secol ? Nu, bineînţeles ! Dimpotrivă, legile lor ar trebui să garanteze prezenţa şi bunurile creştinilor, dacă ei vor să fie consideraţi astăzi un stat democratic.

Sau patriarhia acţionează în Muntele Athos precum turcii, pretinzând că este singura care are autoritate în Sfântul Munte, care, în toată istoria sa, a fost mereu un loc pan-ortodox. Poate de asemenea să urmeze modelul papalităţii care are statul său, Vaticanul, cu propria poliţie şi propria armată, toate simbolice de altfel. Dar Muntele Athos nu a fost niciodată statul patriarhiei, nici teritoriul său propriu. Condiţia pentru a vieţui acolo era de a fi ortodox, nu de a recunoaşte patriarhia.

Or nimeni nu contestă, nici Constantinopolul, nici de altundeva, că părinţii zeloţi sunt ortodocşi, că ei cred şi mărturisesc ceea ce a crezut şi mărturisit întotdeauna Biserica Ortodoxă. În loc să strige cu glas tare, până şi duşmanii lor cei mai răi sunt siliţi să tacă, neputând să-i acuze de erezie. Aceşti părinţi sunt, prin urmare, călugări ortodocşi care nu recunosc Patriarhia actuală a Constantinopolului. Îi face aceasta schismatici ?

Aşadar, chestiunea de fond este: este cu putinţă să fii ortodox fără să recunoşti Patriarhia Constantinopolului ? Este cu putinţă să fii ortodox fără să-i pomeneşti pe episcopii Fanarului ?

Înainte de a răspunde la această întrebare, să o abordăm repede pe cea a dreptului de a-i persecuta pe disidenţi. Un pic de lumină în această privinţă va permite a risipi acuzaţia de ,,fundamentalism” şi a arăta cât de ridicolă este.

 

 

A) Există dreptul de persecuţie ?

1. Adevărul care vă va face liberi (Ioan 8, 32) se poate statornici prin constrângere ?

Primii creştini au fost prigoniţi[43]. Şi sub Imperiul creştin ei au fost persecutaţi încă destul de des când împăratul prefera o erezie sau alta, adeseori din interes politic, în locul învăţăturii apostolice. Aşa au stat lucrurile aproape în toată istoria Bisericii, în vremea arianismului, pneumatomahilor, nestorianismului, monofizismului, monotelismului, iconoclasmului – perioade în care ortodocşii au pătimit mii de rele din partea împăraţilor eretici sau care îi protejau pe eretici[44]. Sinoadele de unire, fie că este vorba de cel de la Lyon din 1274 sau cel de la Florenţa din 1439, precum şi cel de la Brest-Litovsk, mult mai târziu, în 1596, au constituit prilejul unor persecuţii îndreptate împotriva celor care rămâneau credincioşi credinţei ortodoxe.

În mod similar, isihaştii au fost prigoniţi de patriarhul Calecas. În perioada monarhiei bavareze, colivazii au fost prigoniţi de alţi monahi din Muntele Athos şi, împreună cu ei, o parte din credincioşii strânşi în jurul monahului Hristofor (Papoulacos) şi al lui Cosma Flamiatos, au avut aceeaşi soartă. În fine, noi am văzut, în secolul nostru, că stiliştii greci şi români au fost obiectul persecuţiei. La această listă incompletă ar trebui să adăugăm mulţimea de noi mucenici: greci, victime ale turcocraţiei; sârbi, masacraţi de ustaşi; ruşi, masacraţi de bolşevici – cel puţin aceştia nu se foloseau de numele lui Hristos pentru a prigoni.

Părinţii Bisericii, prin cuvintele şi prin viaţa lor, au învăţat că trebuia păstrată credinţa prin toate mijloacele evanghelice, adică în detrimentul propriei vieţi, dacă acest lucru era necesar; dar ei nu au învăţat niciodată că violenţa faţă de cei pe care nu-i poţi convinge este un argument şi o practică ortodoxă. Singurul scriitor bisericesc care a justificat multă vreme persecuţia în lupta sa împotriva donatiştilor este episcopul Hipponei.

Augustin al Hipponei a făcut-o dând o explicaţie unui fragment din Scriptură care nu fusese niciodată interpretat astfel de predecesorii săi. Este vorba de cunoscutul fragment despre sileşte-i să intre din pilda cinei celei mari: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi; şi a trimis pre sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: veniţi, că iată gata sunt toate. Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis lui: ţarină am cumpărat, şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi merg să-i ispitesc; rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni. Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci mâniindu-se stăpânul casei, a zis slugii sale: ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii, şi săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici. Şi a zis sluga: doamne, s-a făcut cum ai poruncit şi încă mai este loc. Şi a zis domnul către slugă: ieşi la drumuri şi la garduri şi îi sileşte să intre, ca să se umple casa mea. Că zic vouă: că nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi, nu va gusta cina mea (Luca 14,16-24).

Augustin evocă acest fragment în scrisoarea sa către Vichentie, fost adept al schismei din Rogatus, devenit episcop de Cartagina şi care se îngrijora pentru legile crude date împotriva donatiştilor în Africa. Augustin îi răspunde aceasta: ,,Menajamentele nu sunt întotdeauna din prietenie, şi loviturile nu sunt întotdeauna din duşmănie ... Tu crezi că nimeni nu trebuie să fie constrâns să fie drept; tu citeşti totuşi că tatăl familiei spune slujitorilor lui: Toţi pe care îi găseşti, sileşte-i să intre (potrivit Luca 14, 23); că însuşi cel care din Saul a devenit Pavel – printr-o violenţă mare la care l-a supus Hristos – a fost împins şi silit să cunoască şi să păzească adevărul (Faptele Apostolilor 9, 3-7). Dacă ai aprecia doar banii sau vreo avere oarecare, oare sunt acestea mai valoroase pentru oameni decât lumina însăşi, de care ochii se găsesc lipsiţi ? Or Pavel, aruncat la pământ de glasul venit din Cer, a pierdut de îndată această lumină şi nu a mai redobândit-o decât atunci când a intrat în Biserică[45].

Şi tu crezi că nu trebuie nicidecum a brusca un om pentru a-l elibera de o greşeală vătămătoare, când vezi, din exemple incontestabile, că Dumnezeu Însuşi a lucrat astfel, El care ne iubeşte mai mult ca oricine, şi când tu Îl auzi pe Hristos zicând: Nimeni nu poate să vină către mine, de nu-l va trage pre el Tatăl (Ioan 6, 44) ? Lucru care are loc în inimile tuturor celor care se convertesc din teamă de mânia dumnezeiască. În sfârşit, tu ştii că este suficient ca hoţul să împrăştie grăunţe pentru a abate turma de la calea dreaptă şi ca păstorul să fluture din bici pentru a aduna oile rătăcite[46] !”

Această interpretare nu se găseşte la Părinţii dinainte de Augustin, nici în toată tradiţia care i-a urmat.

De fapt, pentru Părinţi, temelia vieţii în Hristos este sinergia, colaborarea dintre voinţa umană liberă şi harul lui Dumnezeu. Termenul folosit în limba greacă (anagkason) şi care este tradus prin silire se regăseşte de multe ori, el însuşi şi echivalenţii săi, în Scriptură. Aceste expresii nu înseamnă întotdeauna constrângerea fizică, departe de aceasta: se ,,sileşte” prin cuvânt, prin autoritate, prin prietenie, prin stăruinţă ... Sileşte-i să intre înseamnă: stăruiţi să intre, faceţi totul pentru a-i face să intre, nu neglijaţi nici o politeţe pentru a-i invita. Acest sens este cel firesc în limba greacă[47]. Iisus au silit [enagkasen] pre ucenicii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de ceea parte (Matei 14, 22 şi Marcu 6, 45), fără a-i brusca, dar folosindu-se de autoritatea Sa părintească; pelerinii care mergeau la Emaus, Cleopa şi Luca, L-au silit (parebiasanto) pe Cel care li S-a arătat să rămână cu ei, atunci când El Se făcea că merge mai departe (Luca 24, 28). Aceasta s-a făcut prin rugăciunea lor stăruitoare.

Iată cum comentează acest fragment monahul Eftimie Zigaben care, în secolul al XII-lea, a comentat ansamblul Evangheliilor şi a rezumat învăţătura Părinţilor pe tema lor. El explică mai întâi pilda spunând că Dumnezeu Tatăl şi Ziditorul, numit aici om datorită dragostei Sale de oameni, a pregătit un ospăţ, cel al iconomiei evanghelice, numit cină pentru că a avut loc în vremurile de pe urmă, ca în seara acestui veac. Chemarea celor care nu fuseseră poftiţi este cea a păgânilor care trăiau la drumuri, fără protecţia Legii dumnezeieşti şi chinuiţi de diavoli şi la gardurile spinoase ale păcatului. ,,El a dat poruncă de a-i sili (anagkasai) pe cei care veneau din neamuri, nu pentru a spune că trebuiau trataţi cu violenţă (biazesthai), ci pentru a face să se înţeleagă că trebuia să stăruiască mai mult şi mult mai mult timp asupra propovăduirii când li se adresau lor, deoarece ei sunt ţinuţi captivi cu tărie şi stăpâniţi de demoni şi că ei dorm în întunericul profund al înşelăciunii”[48].

Sfântul Teofilact al Bulgariei[49], în Comentariul la Evanghelia după Luca, explică astfel acest fragment: ,,Mentalitatea barbară a păgânilor, şi divizarea sa în credinţe multiple, este simbolizată de drumuri, în timp ce gardurile reprezintă viaţa lor trăită în păcate. Or el nu porunceşte pur şi simplu să-i invite, ci chiar să-i silească, deşi faptul de a crede trebuie să fie pentru toţi un act de liberă alegere (kaitoi proairetikon apasi to pisteuein). Dar pentru ca noi să înţelegem că se dezvăluie un semn mare al puterii lui Dumnezeu la trecerea păgânilor la credinţă, atunci când ei trăiau într-o neştiinţă atât de adâncă, El a folosit cuvântul: Sileşte-i. Da, dacă tăria propovăduitorului nu ar fi fost puternică, şi mare adevărul cuvântului, cum ar fi fost făcuţi aceşti oameni scoşi din minţi de idolatrie şi devotaţi neruşinărilor, să adopte dintr-o dată cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi desăvârşirea vieţii duhovniceşti ? Prin urmare, vrând să arate caracterul extraordinar al acestei transformări, El numeşte ‘silire’ această faptă, ca şi cum El ar fi spus: chiar dacă ei nu vroiau să se lepede de idolii lor şi de viaţa lor desfrânată, elenii au fost siliţi, de adevărul mesajului evanghelic, să le lase. Fără a socoti că forţa minunilor silea foarte tare la a trece la credinţa în Hristos”[50].

Sfântul Ioan Gură de Aur revine fără încetare asupra ideii că Dumnezeu nu impune oamenilor nici o constrângere, şi că nu s-ar şti să se silească nimeni nici la bine, nici la rău. O faptă de virtute trebuie să fie liberă. A voi să sileşti pe cineva să fie drept conţine o contradicţie în termeni. Binele nu este bine dacă nu este bine făcut, spune Sfântul Vasilie cel Mare. Orice persecuţie este interzisă, chiar dacă ea împinge către bine, deoarece atunci acest bine aparent nu este decât un rău deghizat. Prin urmare, marele argument al lui Augustin, potrivit căruia Dumnezeu îi împinge pe oameni să creadă prin pedepse şi de frică, este combătut de Sfântul Ioan Gură de Aur, nu numai fiindcă oamenii nu au dreptul să se dea drept Dumnezeu (argument dezvoltat de Bayle), ci pentru că Dumnezeu Însuşi, şi tocmai pentru a ne lăsa liberi, nu foloseşte ,,varga” decât cu zgârcenie.

Comentând Psalmul 9, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Cunoaşte-se Domnul, judecăţi făcând ... (v. 16). Adică, atunci când El pedepseşte, izbândeşte, sancţionează. Iată o altă binefacere care vine de la pedeapsă. Ea nu îi face pur şi simplu mai buni pe cei care o rabdă; ea face de asemenea să strălucească lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Prin ea mai ales se vede purtarea Lui de grijă de oameni. În orice caz, când El îngăduie ca turma de porci să meargă să se arunce în mare şi să piară, preţuirea a fost mai mare ca oricând. De asemenea, pentru evreii din Vechiul Testament, când îi ucidea pre dânşii, atunci îl căutau pre el (Psalmi 77, 38) spune proorocul. Şi de ce atunci Dumnezeu nu a recurs mai des la acest mijloc ? Deoarece El vrea ca virtutea să fie mai degrabă rodul liberei alegeri decât al constrângerii, şi mai degrabă al binefacerilor decât al pedepselor.

Dar nu ar fi mult mai bine, se va spune, să fii bun cu forţa decât rău din liberă alegere ? NU ESTE POSIBIL A FI BUN CU FORŢA (ouk estin agathon einai anagkei). Cel care este bun pentru că a fost înlănţuit, nu va fi (bun) mereu; eliberat de constrângerea care îl împovăra, el se va întoarce la răutatea lui. Cel pe care o pedagogie l-a condus să aleagă binele, odată devenit bun, va rămâne statornic”[51].

 

 

2. În afara Adevărului, nu există nici Biserică, nici succesiune apostolică

Alături de dreptul de a persecuta, Augustin al Hipponei a introdus încă o inovaţie în creştinism: o ecleziologie care separa conţinutul credinţei de succesiunea apostolică[52].

Pentru teologia ortodoxă, aşa cum a fost ea bine exprimată în secolul al III-lea de Sfântul Chiprian al Cartaginei, tainele şi mai ales taina tuturor tainelor care este Biserica, sunt inseparabile de credinţa apostolică. Un episcop este episcop dacă hirotonia sa este făcut în mod legitim de episcopi ai Bisericii, şi dacă credinţa sa este dreaptă. Dacă credinţa sa nu mai este cea pe care a mărturisit-o în ziua hirotoniei sale episcopale, el încetează să fie episcop fiindcă devine un impostor, un oarecare care se serveşte de o autoritate de la care s-a exclus el însuşi. Altfel spus, după cum spune Sfântul Ignatie, acolo unde este episcopul, acolo este Biserica; dar de asemenea, după cum a mărturisit-o tradiţia neîntreruptă a Ortodoxiei, acolo unde este Biserica, acolo este episcopul.

Nu există episcop, nu există preot în afara Bisericii. Episcopul ca şi preotul transmit ce au primit, tezaurul credinţei. Harul nu este o putere magică acordată ca proprietate personală episcopilor. Această idee se regăseşte, bineînţeles, în scrierile Sfântului Chiprian, dar şi la Sinodul de la Cartagina, şi într-un mod mai recent în Pidalionul Sfântului Nicodim Athonitul (secolul al XVIII-lea), tâlcuirea canoanelor cu autoritate în Biserica Ortodoxă. Chiar exemplul unei asemenea ecleziologii este canonul 15-16 al Sinodului I-II şi tâlcuirea sa de către Sfântul Nicodim. Aceste canoane pun întrebarea: se poate separa cineva de episcopul său ? Ele răspund distingând două situaţii:

 

a) cazul separării din pricina unor păcate personale care pot fi extrem de grave

,,Cele rânduite pentru presviteri, episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos [a fortiori] pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun presviter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi nu ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfăţişare şi de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoţia), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă, şi rup unitatea Bisericii” (canonul 15, prima parte[53]).

După cum comentează Sfântul Nicodim[54], acest canon aplică patriarhilor ceea ce cele două canoane anterioare (13 şi 14) aplicau deja episcopilor şi mitropoliţilor, adică: nu este îngăduit a se despărţi de ei dacă sunt nelegiuiţi, cu alte cuvinte, dacă au comis curvie, blasfemie sau un alt păcat grav. Preotul trebuie să continue să-l pomenească pe episcopul său la liturghie, episcopul pe mitropolitul său şi mitropolitul pe patriarhul său, chiar dacă (aceştia) sunt păcătoşi, aşteptând ca ei să fie judecaţi. Numai sinodul mitropoliţilor are puterea de a primi o acuzaţie împotriva patriarhului şi a-l judeca.

Fidel tradiţiei scripturistice, canonistul distinge cu grijă între păcatul personal, care este o încălcare a legii şi pe care Dumnezeu îl poate şterge, şi erezie care este o schimbare a legii şi care face cu neputinţă orice comuniune cu Dumnezeu. Un episcop care păcătuieşte personal nu îşi face rău decât lui însuşi, în timp ce ereticul pune în pericol de moarte sufletele care i-au fost încredinţate.

 

b) cazul despărţirii legitime din motive de credinţă

,,Cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică ce eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” (continuarea şi sfârşitul aceluiaşi canon).

Dacă întâistătătorii, adică pentru un preot episcopul său, pentru un episcop mitropolitul său, pentru un mitropolit patriarhul său, sunt eretici şi propovăduiesc public erezia lor, aceştia care se despart, departe de a fi schismatici, apără dimpotrivă Biserica de schisma şi erezia pseudo-episcopilor lor. Ei au dreptul la lauda care li se cuvine ca creştini dreptslăvitori[55].

Este limpede că succesiunea apostolică, precum preoţia, sunt aici inseparabile de conţinutul credinţei. Puterea pe care o are un episcop de a face să fie respectate canoanele nu are sens decât dacă credinţa sa este ortodoxă, deoarece canoanele însele sunt întemeiate pe dogme. Altfel spus, canoanele nu sunt o construcţie abstractă, un drept canonic general; ele reglementează viaţa concretă a Bisericii şi sunt protejate, garantate de episcopi care au o succesiune apostolică şi o credinţă identică în conţinutul său cu cea a Apostolilor şi Părinţilor care i-au precedat.

Dimpotrivă, Augustin al Hipponei a imaginat că donatiştii aveau taine autentice, în afara trupului Bisericii creştine, dar ele conduceau în acelaşi timp la moartea duhovnicească. Astfel donatistul este botezat corect sau valid în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, dar deoarece el este despărţit de Biserica universală, dacă el moare după botezul său, este osândit. Prin urmare el este botezat, dacă s-ar îndrăzni să se spună, spre pierzarea sa.

Scolasticii, sistematizând analizele lui Augustin, au ajuns la faimoasa teorie a tainei ex opere operato. Taina are o formă şi o materie. Forma are validitatea sa, şi această validitate poate chiar fi operantă[56]. Aplicată succesiunii apostolice, o asemenea concepţie a devenit treptat pur şi simplu magie. Un episcop este hirotonit valid dacă este hirotonit de alţi doi care au fost hirotoniţi în mod valid – oricare ar fi crezul unuia şi al celuilalt. Este posibil chiar a imagina că cel care hirotoneşte nu crede deloc că săvârşeşte o sfântă taină. Acesta a fost cazul în mod special al hirotoniilor anglicane care au ridicat atâtea probleme teologilor anglicani cât şi catolici.

Întărită de teoria scolastică a harului creat, o asemenea concepţie sfârşeşte prin a face dintr-un individ deţinătorul unei puteri create dată o dată pentru totdeauna de Dumnezeu. Harul Sfântului Duh nu mai este aici energia Sfintei Treimi mai presus de fire, ci un dar creat transmis de la unii la alţii, de-a lungul secolelor. Validitatea este egală pentru toţi. Chestiunea devine atunci cea a legitimităţii, acordată în cele din urmă de papalitate.

Într-o asemenea concepţie, dacă episcopul locului învaţă o erezie, este inutil în fond a te separa de el, deoarece el săvârşeşte sfintele taine într-un mod valid. Erezia sa îi este proprie, şi nu pătează nici credinţa co-episcopilor săi, nici pe cea a turmei sale. Prin urmare este absurd a-l părăsi. Cei ce acţionează astfel îşi pierd legitimitatea, dar nu validitatea: ei sunt episcopi chiar dacă ar fi despărţiţi de Biserica lor.

O asemenea ecleziologie, foarte complexă în formularea sa şi pe care noi doar o rezumăm aici, i-a condus la contradicţii şi impasuri teribile pe cei care şi-au pus problema continuităţii învăţăturii apostolice şi patristice în Apus. Mai întâi, această ecleziologie permitea încă justificarea persecuţiei: cel care este botezat, hirotonit sau sfinţit în mod valid, ce motiv ar avea să revină în Biserică dacă nu ar fi constrâns la aceasta ? În secolul al XVII-lea, protestanţii au fost marile victime ale acestei ecleziologii care fusese adoptată în totalitate de Biserica Franţei.

Apoi, ce este de făcut dacă autoritatea ecleziastică – papalitatea, de exemplu, în Apus – hotărăşte să impună vreo judecată despre care se crede că este falsă din punct de vedere dogmatic ? Aceasta a fost drama [janseniştilor] de la Port Royal şi a lui Arnauld, care au fost condamnaţi pentru cele 5 afirmaţii şi au fost siliţi să semneze formularul. Ei au trebuit de voie, de nevoie, să facă tot felul de distincţii cazuistice, precum cele între de facto şi de iure, într-o chestiune care, pentru ei, atingea esenţa dogmelor credinţei creştine. Pascal, suflet mai sincer, îi reproşa lui Arnauld această atitudine şi scria în Gândurile sale: ,,Dacă scrierile mele sunt condamnate la Roma, ceea ce eu condamn în ele este condamnat în cer”.

Din nefericire, în cadrul teologiei augustiniene nu mai era posibilă nici o ruptură din motive de credinţă; şi cei care s-au hazardat [să facă aceasta] au fost întotdeauna într-o situaţie de handicap, nevrând să se întoarcă înapoi şi totodată neputând să intre în Biserica Ortodoxă. Vechii catolici sunt exemplul unui asemenea eşec, care nu întemeiau eventuala lor unire cu Ortodoxia pe unitatea de credinţă, ci pe un respect reciproc faţă de învăţăturile şi ,,eclezialităţile” proprii fiecărei Biserici.

Paradoxul unei asemenea ecleziologii, transplantată de la Augustin şi apoi de la scolastici până în epoca noastră, este prin urmare simplu: separând dogma de taină, crezul de Biserică, succesiunea apostolică de dreapta credinţă, justeţea ritului de justeţea credinţei, este posibil a recunoaşte, mai ales în cadrul mişcării ecumeniste, o mulţime de Biserici şi de secte ca fiind în mod valid creştine.

În acelaşi timp, nu este deloc stânjenitor a relativiza dogmele, deoarece doctrina falsă şi eretică nu lipseşte [pe nimeni] de taine, nici de succesiunea apostolică, nici de Biserică. În schimb, recunoaşterea reciprocă devine foarte importantă. Criteriul nu mai este credinţa, ci numărul de Biserici valide care se recunosc între ele. Cei care nu-i recunosc pe ceilalţi sunt de altfel fanatici care cred că sunt singurii valizi – acest lucru trebuie, pe termen lung, să-i facă să dispară lăsându-i deoparte şi spunând că nu sunt recunoscuţi de nimeni. Recunoaşterea – nu credinţa – devine criteriul; recunoaşterea precede credinţa, şi nu invers. Această recunoaştere diplomatică şi interesată constituie o protecţie împotriva oricărei chestiuni de fond; menită să-i liniştească şi să-i păcălească pe cei care ignoră istoria bisericească, ea este împodobită pompos cu numele de dragoste. Cei care nu-i recunosc pe ceilalţi sunt lipsiţi de dragoste. Şi ar fi efectiv adevărat, dacă Dumnezeu nu ar acorda nici o importanţă conţinutului credinţei.

Această ecleziologie este cea a mişcării ecumeniste când aceasta are una. Ea este în mod special explicată bine de părintele Congar în prefaţa sa la scrierile Fericitului Augustin împotriva donatiştilor, în Biblioteca augustiniană. Ea este foarte coerentă – chiar dacă părintele Congar uită să spună că aceleaşi texte au slujit la prigonirea ruşinoasă secole de-a rândul. Ea arată de asemenea, într-un sens, făţărnicia unui dialog teologic care, în esenţa sa, nu serveşte la nimic decât la a face să treacă drept teologi câţiva profesori de seminare. În realitate, dacă toată lumea se recunoaşte reciproc, dacă Roma recunoaşte Constantinopolul şi reciproc, dacă toţi sunt, deşi despărţiţi, Biserica, cu aceleaşi taine şi aceeaşi succesiune apostolică – de ce se agasează cu subtilităţile inutile ale unui dialog teologic care nu are nici un sens ? Dacă dogmele nu reprezintă o cauză serioasă de separare, trebuie să se grăbească să se unească efectiv căci, la urma urmei, pentru oamenii deja convinşi şi de acord între ei aici ar fi o lipsă de dragoste.

Poate de asemenea, cercetând minuţios, se va descoperi că singurul motiv care explică de ce nu s-a făcut deja unirea este diplomatic. Grăbind prea tare lucrurile, episcopii Constantinopolului şi Romei ar risca să bruscheze mentalităţile anumitor oameni. Ortodocşii mai ales, în Grecia, Rusia, Serbia, care au naivitatea de a crede încă în ceea ce episcopii lor de altădată, Părinţii din vechime, le spuneau despre importanţa diferenţelor dogmatice. Şi apoi există aceşti zeloţi care trebuie mai întâi făcuţi să pară secte, adică oameni ,,nerecunoscuţi”, de teama ca ei să nu sfârşească prin a crea o dezordine mult prea mare.

Să lăsăm deoparte aceste supoziţii prea adevărate pentru a sublinia un fapt: ecleziologia care susţine mişcarea ecumenistă nu este de origine ortodoxă şi patristică. Ea vine din augustinismul politic şi din scolastică; ea a servit cruciadelor armate din trecut, ea serveşte astăzi cruciadelor mai uşoare care nu îşi spun numele dar care, judecându-le după ceea ce se petrece în Muntele Athos, nu au metode nici mai creştine, nici mai milostive.

 

 

B) Este Patriarhia Constantinopolului centrul Ortodoxiei ?

Pentru a răspunde la această întrebare, unul dintre prietenii noştri ne-a sugerat să începem prin a deschide Vieţile sfinţilor. Dacă Patriarhia Constantinopolului este criteriul ortodoxiei, trebuie să existe numeroase mărturii ale acestui fapt în această enciclopedie vie a tradiţiei şi credinţei ortodoxe care sunt sinaxarele.

Dimpotrivă, noi am găsit în aceste sinaxare o mărturie foarte limpede că criteriul pentru adevărul revelat este credinţa ortodoxă, exactitatea ei, şi nu apartenenţa la o Biserică particulară sau alta, fie ea rusă, greacă, sârbă sau franceză, fie ea Constantinopolul, fie ea Moscova.

Să dăm exemple din teritoriul canonic al Patriarhiei Constantinopolului, din Noua Romă, sau chiar din Muntele Athos, deoarece el este socotit ca aparţinând teritoriului acestei patriarhii de către conducătorii actuali ai Fanarului.

Nestorie a fost patriarh al Constantinopolului – şi când a început să propovăduiască erezia sa, credincioşii şi preoţii s-au separat de el şi au refuzat să pomenească numele lui la liturghie. Noi avem mărturie pentru aceasta în viaţa Sfântului Ipatie de Rufinianus, care este pomenit pe 17 iunie:

,,Când Nestorie a sosit în Antiohia pentru a primi titlul de patriarh al ilustrului oraş împărătesc al Constantinopolului, aflându-se în suita lui Dionisie, care devenise conducătorul armatei Răsăritului[57], Sfântul Ipatie a avut o vedenie în momentul în care Nestorie se apropia de oraş. El a văzut în sfânta biserică a capitalei, mireni aşezându-l pe Nestorie pe tron[58]; de îndată un glas a vestit: ‘În trei ani şi jumătate, această neghină va fi smulsă’. Atunci Sfântul Ipatie a început să spună unor persoane, mai ales fraţilor din mânăstirea sa: ‘Sunt foarte îngrijorat cu privire la acest om care urmează să sosească, fiii mei, pentru că am văzut că el se va abate de la credinţă; dar el nu va domni decât trei ani şi jumătate’.

Din întâmplare, Nestorie a aflat ceea ce Ipatie spunea despre el şi de aceea, când a trecut pe lângă mânăstirea sfântului, a refuzat să meargă să se întâlnească cu el, cu toate că până atunci mersese peste tot şi vizitase în drumul său către capitală toate mânăstirile şi pe toţi egumenii şi mai-marii Bisericii. De îndată ce a intrat în cetate şi a luat în stăpânire tronul patriarhal, el a trimis la Sfântul Ipatie membri ai clerului său pe care i-a însărcinat cu acest mesaj: ‘Mergeţi să spuneţi acestui visător de vise deşarte: voi domni 20 de ani în cetate şi ce se va alege de visele tale ?’ Sfântul Ipatie le-a răspuns: ‘Spuneţi patriarhului că dacă lucrurile se vor petrece aşa cum am văzut, a fost o descoperire dumnezeiască; în caz contrar, a fost un vis, o fantasmă pe care am avut-o fiind doar un om’.

Încurcat de acest răspuns pe care trimişii i l-au comunicat, după câtva timp, Nestorie a trimis alţi soli pentru a încerca să-l prindă în cursa propriilor sale cuvinte. Dar după ce l-au pus la încercare punându-i întrebări agasante şi inutile, nu numai că nu au putut să-l prindă în cuvintele sale, dar au plecat de la el plini de admiraţie pentru persoana sa, căci ei înţeleseseră cu câtă înţelepciune era sfântul dăruit. Acesta a fost motivul pentru care Nestorie l-a lăsat în pace şi nu a mai trimis pe nimeni la el. Scurgându-se trei ani, comoara rea a inimii lui Nestorie a început puţin câte puţin să se arate. De fapt, el a început să spună în predicile sale lucruri abominabile despre Domnul, care trebuiau să cadă pe capul lui şi care nu ne este îngăduit a le repeta. Acest om stricat nu cunoştea Sfintele Scripturi care spun: ‘Cine va povesti naşterea Sa ?’ şi ‘Nu iscodi ceea ce este prea adânc pentru tine’. Când Sfântul Ipatie a înţeles că Nestorie avea opinii potrivnice celor adevărate, el i-a şters pe dată numele din diptice, în Biserica Sfinţilor Apostoli, astfel ca să nu mai fie pomenit în timpul sfintei jertfe.

Când prea evlaviosul episcop Eulalie a aflat aceasta, el s-a îngrijorat din cauza urmărilor acestei chestiuni. Şi văzând că mulţi începuseră să facă la fel, Nestorie i-a poruncit să-l pedepsească aspru pe Ipatie. Căci Nestorie era încă la putere în cetate. Episcopul Eulalie i s-a adresat lui Ipatie cu aceste cuvinte: ‘De ce ai îndepărtat numele lui fără să înţelegi consecinţele care vor urma ?’ Sfântul i-a răspuns: ‘De îndată ce am aflat că el spunea lucruri neortodoxe despre Domnul, am încetat orice comuniune cu el şi nu îi mai pomenesc numele; fiindcă el nu este episcop’. Mâniindu-se episcopul a zis: ‘Ajunge ! Îndreaptă ce ai făcut, căci voi şti să iau măsuri împotriva ta’. Sfântul Ipatie i-a răspuns: ‘Fă după cum vrei. Pentru mine, am hotărât să pătimesc orice, şi cu această hotărâre am acţionat cum am făcut-o’.

Aşadar, când Nestorie a plecat la Efes şi Sinodul s-a întrunit, în ziua în care urma să fie depus, Sfântul Ipatie a văzut într-o vedenie un înger al Domnului cum îl ia pe Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan şi îl duce către prea evlaviosul împărat spunându-i: ‘Vei zice împăratului: Osândeşte-l pe Nestorie’. La aceste cuvinte, împăratul l-a osândit după cum i s-a spus. Sfântul Ipatie a notat ziua, şi s-a dovedit că Nestorie a fost depus în aceeaşi zi, după ce au trecut trei ani şi jumătate, după cum Domnul îi prevestise sfântului. Şi câteva zile mai târziu, hotărârea de depunere a fost adusă la Constantinopol. A fost citită înaintea a tot clerul şi poporul, fiind prezenţi în biserică şi episcopul Eulalie şi Sfântul Ipatie”.

Prin acest exemplu se arată că preoţii ortodocşi refuzau să pomenească numele patriarhului la liturghie – şi aceasta înaintea oricărei judecăţi a aceluia de către un sinod. Ei socoteau că Nestorie nu era un episcop – şi aceasta înainte ca erezia sa să fie condamnată la cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes (431). De fapt, o erezie este o erezie, fie că ea a fost condamnată sau nu în sinod.

Viaţa Sfântului Maxim Mărturisitorul este un exemplu încă mai evident pentru acelaşi fel de atitudine. Când toate patriarhiile din convingere sau temându-se de împărat, deveniseră monotelite, Sfântul Maxim, care era un simplu monah, a refuzat să fie în comuniune cu ei. Pentru el problema nu era cea a canonicităţii acestor Biserici, ci înainte de toate cea a dreptei lor credinţe. Fără credinţă dreaptă, la ce ar servi presupusa lor ‘canonicitate’ ? Când trimişii patriarhiei au venit să-l vadă în temniţă, ei au încercat să-l facă să creadă că el era în afara Bisericii, de vreme ce toate Bisericile locale erau în mod oficial monotelite. Ei i-au spus: ,,De ce Biserică aparţii ? De cea a Constantinopolului, a Romei, a Antiohiei, a Alexandriei sau a Ierusalimului ? Că toate aceste Biserici, ca şi regiunile din jurisdicţia lor, sunt unite. Prin urmare, dacă tu însuţi aparţii Bisericii Soborniceşti, intră degrabă în comuniune cu noi, ca nu cumva să născoceşti cine ştie ce cale stranie şi nouă, care să te facă să cazi acolo unde nu te aştepţi !”

La aceste cuvinte, sfântul a răspuns: ,,Domnul Hristos a numit Biserică Sobornicească pe aceea care păzeşte mărturisirea de credinţă adevărată şi mântuitoare. Pe baza acestei mărturisiri El l-a numit fericit pe Petru, şi El a spus că Îşi va zidi Biserica Sa pe această mărturisire. Cu toate acestea, doresc să cunosc conţinutul mărturisirii voastre, pe care se întemeiază, spuneţi voi, unirea tuturor Bisericilor. Dacă ea [mărturisirea] nu este potrivnică adevărului, nu mă voi mai ţine departe”. Apoi, văzând că această mărturisire se îndepărta de adevăr, Sfântul Maxim a refuzat să adere la ea.

Mai târziu, când Patriarhia Romei care, în pofida cuvintelor trimişilor patriarhiei [Constantinopolului], era încă ortodoxă, a condamnat monotelismul patriarhiilor răsăritene, Sfântul Maxim a mărturisit că, fără credinţa ortodoxă, patriarhii acestor scaune pierduseră autoritatea apostolică şi prin urmare ,,puterea de a lega şi de a dezlega”. El a spus mai ales: ,,Ei au fost depuşi şi lipsiţi de preoţie în sinodul local care a avut loc recent la Roma. Ce sfinte taine mai pot ei să săvârşească ? Sau ce duh va coborî asupra celor hirotoniţi de ei ?”

Duşmanii lui au încercat să-l facă să cadă în chestiuni de prisos punându-i următoarea întrebare: ,,Atunci, tu vei fi singurul mântuit, în timp ce toţi ceilalţi vor fi pierduţi ?”

Dar sfântul, cu marea înţelepciune a Sfântului Duh care sălăşluia în el, a răspuns: ,,Când tot poporul în Babilon se închina chipului de aur, cei trei sfinţi tineri nu au osândit pe nimeni. Ei nu se preocupau de ce făceau ceilalţi, nu erau atenţi decât la ei înşişi, de teama de a nu se înstrăina de adevărata milă. Întocmai ca ei, Daniil, aruncat în groapa cu lei, nu a condamnat pe nici unul din cei care, pentru a împlini legea lui Darius, nu se rugau lui Dumnezeu, ci el a păzit duhul propriei datorii şi a preferat să moară decât să păcătuiască împotriva conştiinţei sale încălcând Legea lui Dumnezeu. Să mă păzească Dumnezeu să condamn pe cineva sau să pretind că voi fi singurul mântuit ! Acestea fiind spuse, voi primi ca mai degrabă să mor decât să mă lepăd în vreun fel de adevărata credinţă, şi să pătimesc mustrările conştiinţei care vor urma.

– Dar ce vei face, din moment ce cei de la Roma sunt uniţi cu cei de la Constantinopol ? De fapt, ieri, doi delegaţi au sosit de la Roma şi mâine, duminică, ziua Domnului, ei se vor împărtăşi cu patriarhul cu sfintele taine.

– Chiar dacă tot universul ar fi în comuniune cu patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. De fapt, aşa cum am învăţat de la Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Duh spune că până şi îngerii vor fi anatema dacă ar propovădui altă Evanghelie, introducând vreo învăţătură nouă”.

După cum se vede, poziţia Sfântului Maxim era atât de limpede, încât i-a adus titlul de Mărturisitorul: credinţa apostolică, scripturistică şi patristică este criteriul, şi nu patriarhiile, Bisericile locale prin ele însele. Dacă ele încetează să mărturisească credinţa transmisă până atunci, trebuie să te separi de ele pentru că ele au încetat să aibă autoritatea dată de Hristos apostolilor şi urmaşilor lor, episcopii[59].

După exemplul Sfântului Maxim, noi putem să-l cităm pe cel al Sfântului Teodor Studitul care a refuzat, în timpul prigoanei iconoclaste, să fie în comuniune cu patriarhii ostili icoanelor, şi chiar cu patriarhul ortodox – când acesta din urmă, de teamă, a încălcat canoanele săvârşind o a patra nuntă a împăratului.

Să remarcăm şi că această atitudine ortodoxă a fost confirmată de canoanele Sinodului I-II, pe care le-am citat mai sus.

Noi ne vom opri mai curând la exemplul monahilor athoniţi din vremea Sinodului de la Lyon. Istoria lor ne este cunoscută.

Mihail al VIII-lea Paleologul (1258-1282) intrase în Constantinopol în aclamaţiile mulţimii: plecând din Niceea, el eliberase treptat imperiul căzut în mâinile barbarilor latini care jefuiseră Constantinopolul în 1204. În 1261, imperiul latinilor nu mai exista, cel al împăraţilor creştini înflorise din nou.

Din nefericire, în faţa ameninţării turceşti, Mihail a căutat să facă o alianţă cu Apusul, care avea drept condiţie reunirea Bisericilor. De aceea a fost împins să semneze unirea de la Lyon, în 1274, întemeiată pe acceptarea de către ortodocşi a ereziilor papalităţii. Această unire nu a furnizat ajutor pentru imperiu, ci ea a adus atât de multe şi mari rele pentru poporul ortodox, încât Mihail al VIII-lea a murit detestat şi respins de cei care îl aclamaseră cu câţiva ani mai înainte. În realitate, unirea a fost însoţită de o persecuţie crudă a celor care nu s-au supus ei; în primul rând aceştia au fost monahii din Muntele Athos. Ei au fost înecaţi, spânzuraţi, arşi de vii în mânăstirea lor de către ostaşii trimişi de Ioan Vekkos, patriarhul latinizant al lui Mihail al VIII-lea.

Noi deţinem de asemenea, remarcabil editate şi parţial traduse, textele acestei neînţelegeri dintre patriarhul Constantinopolului şi monahii athoniţi[60]. Aceste texte permit să stabilim care a fost atitudinea ortodocşilor într-o situaţie foarte asemănătoare cu cea cu care ne confruntăm astăzi.

Textele din acest volum provin din surse diferite. Se găseşte acolo Răspunsul patriarhului Iosif la proiectul imperial (iunie 1273), ca şi ,,jurământul”, ,,mărturisirea de credinţă” şi ,,testamentul” său; lucrările patriarhului latinizant Ioan Vekkos; documente sinodale, canoane, un Sinodicon împotriva lui Ioan Vekkos; broşuri alcătuite pentru a denunţa ereziile latine şi uniunea de la Lyon, printre care remarcabilul poem al lui Meletie Mărturisitorul; scrisori ale ortodocşilor care s-au opus falsei uniri (Atanasie al II-lea al Alexandriei, monahul Lazăr); relatări care arată disputele ortodocşilor cu autorităţile persecutoare, precum Procesul lui Nichifor (sfârşitul anului 1276); ca şi două scrisori ale monahilor aghioriţi, adresate una împăratului şi cealaltă sinodului.

Aceste documente încep în general prin a arăta importanţa punctelor de divergenţă cu latinii şi în mod special cel mai esenţial, care este purcederea Sfântului Duh: purcedere de la Tatăl singur după ortodocşi, dublă purcedere la latini. Pornind de acolo, monahii din Muntele Athos mărturisesc că nu numai că nu este cu putinţă a-l pomeni pe papă, ci că nu este îngăduit nici măcar a-i accepta ca ortodocşi pe cei care îl pomenesc, nici să te rogi cu ei, nici măcar în casa lor, în mod particular:

,,Este specificat în canonul 15 al Sfântului şi Marelui Sinod supranumit I-II, că departe de a fi vinovaţi, sunt vrednici de a fi lăudaţi cei care se separă chiar înainte de o condamnare sinodală de persoane care învaţă public opinii eretice şi care sunt deschis eretici; nu împotriva episcopilor fac ei schismă, ci împotriva unor falşi episcopi şi falşi învăţători, şi ceea ce au făcut ei merită laude şi cinstire din partea creştinilor ortodocşi, deoarece nu este o schismă împotriva Bisericii, ci mai degrabă o respingere a schismelor şi o alipire de adevăr. Prin urmare, cum să fie îngăduit şi plăcut lui Dumnezeu ca noi să ne unim cu cei de care suntem separaţi cu dreptate şi potrivit canoanelor, atâta vreme cât ei rămân neclintiţi în ereziile lor ? Dacă noi am admite aceasta, atunci toată Ortodoxia am răsturna-o prin această singură încălcare, care ne face de asemenea vinovaţi de toate fărădelegile comise de cei care sunt primiţi în mod nevrednic.

Sfintele şi dumnezeieştile canoane spun de fapt: ,,Dacă cineva, chiar acasă, se roagă cu un cel afurisit, să fie afurisit”. Şi în altă parte: ,,Cel care se împărtăşeşte cu cei excomunicaţi să fie excomunicat, pentru faptul că tulbură rânduiala Bisericii”. Şi încă: ,,Cine primeşte un eretic cade sub aceleaşi condamnări ca el”. În consecinţă, toate acuzaţiile la care ei trebuie să răspundă vor apăsa şi asupra noastră dacă noi îi vom accepta pe aceşti oameni, potrivit canoanelor dumnezeieşti care vorbesc întru Duhul”[61].

Procesul călugărului Nichifor, care a fost surghiunit şi muncit pentru că el nu îl pomenea nici pe împărat, nici pe patriarh este în mod special remarcabil.

Nichifor refuză să intre în comuniune cu reprezentanţii patriarhului Vekkos şi, în acelaşi timp, afirmă că prigoana este un principiu anti-creştin: ,,Noi vă rugăm să ascultaţi şi cuvântul nostru. Astfel au hotărât sfinţii apostoli şi părinţii noştri: în discuţiile sinodale fiecare are posibilitatea să vorbească fără constrângere pe tema propriului său sentiment religios ceea ce vrea, şi nu trebuie să fie supuşi ameninţărilor şi pedepselor cei care nu vor să intre în comuniune cu noi. Ce Evanghelie sau care apostol v-a învăţat să pedepsiţi şi să asupriţi pe cei care nu vor să vă urmeze ?[62]

Un alt text, anonim, scris împotriva lui Ioan Vekkos, ia exemplul Sfântului Teodor Studitul pentru a justifica faptul de a nu-l pomeni pe patriarhul Constantinopolului: ,,Deci dacă acest sfânt şi mare mărturisitor Teodor, atunci când aceşti împăraţi erau ortodocşi şi nu meritau nici o mustrare referitoare la credinţa ortodoxă, şi doar pentru că ei comiseseră o oarecare fărădelege şi săvârşise fiecare în parte un oarecare act anticanonic, din această pricină nu numai că s-a separat el însuşi de părtăşia cu ei, ci a şi oprit pomenirea lor în adunările lor dumnezeieşti, noi înşine ce facem acum nedrept sau neobişnuit, dacă din teamă de Dumnezeu dispreţuim slava omenească ? Dacă noi nu mergem pe urmele dumnezeieştilor părinţi, să ne acuze ! Dar dacă noi îi urmăm pe sfinţi, de ce ne prigonesc ?”[63]

În aceeaşi culegere, se găseşte încă o scrisoare a Patriarhului Atanasie al II-lea al Alexandriei, contemporan cu evenimentele, care îndreptăţeşte nepomenirea celor care se roagă cu Vekkos.

Aceste documente ale Sinodului de la Lyon arată că monahii refuzau să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului Vekkos pur şi simplu pentru că el recunoştea şi se ruga cu cei care aveau altă credinţă, mai ales în ce priveşte purcederea Sfântului Duh. Procedând astfel, călugării aplicau canoanele apostolice care condamnă rugăciunea în comun cu cei care au altă mărturisire de credinţă.

Să cităm pe scurt aceste canoane apostolice şi fragmente din comentariile lui Valsamon, Aristene, Zonaras şi Sfântul Nicodim, al cărui glas a fost recunoscut de Biserica Ortodoxă ca exprimând cu fidelitate cugetul ei, mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16).

 

Canonul 10 apostolic

,,Dacă cineva cu cel scos de la împărtăşire (achinonitos) măcar, în casă de s-ar împreună ruga, acesta să se afurisească”.

Termenul achinonitos (scos de la împărtăşire), explică Sfântul Nicodim, poate să însemne 3 lucruri: 1) o persoană care se roagă în biserică cu ceilalţi creştini dar nu se împărtăşeşte din tainele dumnezeieşti; 2) o persoană care a fost exclusă din biserică şi de la rugăciunea comună; 3) un membru al clerului exclus din cinul de care aparţinea: un episcop exclus din cinul tovarăşilor săi episcopi etc. Aici, cuvântul este luat în al doilea sens. Oricine, fie el mirean sau membru al clerului, se roagă cu cineva care, pentru un păcat, a fost excomunicat din adunarea credincioşilor, chiar dacă nu se roagă cu el în biserică, ci într-o casă, trebuie excomunicat. Într-adevăr, comentează Zonaras, angajamentul pe care îl leagă cu un excomunicat, ştiind că este excomunicat, înseamnă a-l batjocori pe cel care a rostit excomunicarea socotind că a acţionat nedrept. A se ruga cu un exclus (aphorismenou), spune Valsamon, fie într-o biserică sau în altă parte, este în aceeaşi măsură oprit; în schimb, noi nu oprim a vorbi cu el[64].

 

Canonul 11 apostolic

,,Dacă cineva cleric fiind, cu caterisit cleric împreună s-ar ruga, să se caterisească şi el”.

Aici Valsamon precizează că unii au înţeles cuvintele ,,a se ruga împreună” în sensul de a ,,sluji împreună”. ,,Dar acest sens mi s-ar părea fals, continuă Valsamon. Deoarece canonul se referă la orice membru al clerului care a fost caterisit[65], şi nu doar la preot. Scopul acestui canon este de a pedepsi pe orice cleric care se roagă, în orice fel, cu orice cleric care a fost caterisit şi care după caterisirea sa a făcut o slujbă bisericească oarecare[66]”.

Sfântul Nicodim adaugă: ,,Dacă un cleric se roagă cu un cleric care a fost caterisit şi cu toate acestea a îndrăznit să lucreze ca un cleric, sau care a fost caterisit pentru un păcat şi a căzut din nou în acelaşi păcat apoi, primul trebuie de asemenea să fie caterisit”.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104-108 şi 110-115 / 2017 şi 2018

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Părintele Patric Ranson (1957-1992) a fost un mare luptător pentru credinţa ortodoxă. Dintre scrierile sale, în limba română nu s-a tipărit decât Noul catehim catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, scrisă împreună cu P.S. Fotie şi arhimandritul Filaret. Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului este ultima sa carte, el murind la scurt timp după apariţia ei, în decembrie 1992, într-un accident de maşină.

 

De acelaşi autor

Cuvânt înainte la cartea sa în limba franceză ,,Papalitatea”

[2] N.tr.: Prin folosirea forţei armate.

[3] A se vedea

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna
Rolul Marii Britanii, răspunsul Statelor Unite ale Americii şi lecţii pentru astăzi

[4] Marea Lavră este cea mai veche mânăstire din Muntele Athos, întemeiată de Sfântul Cuvios Atanasie în secolul al X-lea.

[5] N.tr.: Se referă la masacrul din ziua Sfântului Bartolomeu – masacrarea hughenoţilor francezi de către catolici cu acordul tacit al regelui, care a început la Paris în ziua Sfântului Vartolomeu, 24 august 1572.

[6] Se ştie că Jean Calvin a pus să fie ars pe rug Michel Servet, care nega Treimea. Calviniştii au fost adeseori adepţi ai persecuţiilor religioase, deşi ei înşişi au fost victima lor în Franţa. Astfel, pentru Jurieu, mare duşman al lucrării lui Bayle (a se vedea mai jos), catolicii nu au dreptul să persecute pentru că învăţătura lor este falsă, dar calviniştii ar putea să folosească forţa deoarece credinţa lor este dreaptă.

[7] Augustinismul politic este o doctrină politico-religioasă întemeiată pe două principii ale episcopului Hipponei:

1. Biserica are dreptul să recurgă la forţă pentru a-i face să revină în sânul ei pe cei care s-au separat de ea;

2. Aleşii sunt singurii proprietari legitimi ai pământului.

Prima axiomă justifică persecuţiile, cea de-a doua războaiele de cucerire ,,în numele lui Hristos” (Fernando Cortez etc).

[8] J. Locke, Scrisori despre toleranţă, 1686-1687. Prima ediţie a fost din 1689. Ediţie critică: R. Klibanski, Paris, 1965; ediţie mai recentă cu prezentarea lui P. Verniere: Geneva, 1980.

[9] Comentariu filozofic despre aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos, ,,Siliţi-i să intre”, în care se demonstrează prin mai multe argumente că nu există nimic mai abominabil decât convertirile forţate şi în care se combat toate sofismele celor care convertesc prin constrângere şi apologia pe care Sfântul Augustin a făcut-o persecutorilor, 1686; reluată în Opere diverse, vol. 2, La Haye, 1727, p. 355 şi urm.. N.tr.: Cel mai probabil, se referă la citatul din Scriptură: Nevoiţi-vă [Siliţi-vă] a intra prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24).

[10] Tratat despre toleranţă cu ocazia morţii lui Jean Calas, 1763, în Opere complete, vol. 25, Paris, 1879, p. 39-40. Dicţionarul filozofic, Geneva, 1764, spune: ,,Ce este toleranţa ? Este apanajul omenirii” (art. Toleranţă).

[11] Matei 10, 32-33. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, expresia ,,a mărturisi întru mine” (n.tr.: aşa este în limba franceză) implică sinergia, colaborarea dintre libertatea umană şi harul care dă putere omului. Deci ,,a mărturisi întru Hristos” înseamnă nu a-L mărturisi pe Hristos cum înţeleg eu, ci a-L mărturisi pe Hristos cum înţelege El, şi a mărturisi împreună cu Hristos, cu ajutorul harului Lui.

[12] Tertullian scria: ,,Permiteţi unuia să-L slăvească pe adevăratul Dumnezeu, altuia pe Jupiter; unuia să-şi înalţe mâinile către cer, altuia către altarul credinţei; aceluia să numere, cum spuneţi voi, norii, acestuia panourile dintr-un lambriu; în fine, unuia să se ofere pe el însuşi lui Dumnezeu, altuia să ofere un ţap. Luaţi seamă să nu fie un soi de ateism, de a lua libertatea religiei şi alegerea lui Dumnezeu, de a nu-mi permite să mă închin Dumnezeului căruia vreau să mă închin şi să fiu constrâns să mă închin Celui căruia nu vreau să mă închin. Ce Dumnezeu va primi laude silite ? Un om nu le-ar vrea !” (Apologeticum, 24).

,,O religie, scria el încă lui Scapula, proconsulul Africii, trebuie să fie îmbrăţişată din convingere, nu cu sila; deoarece jertfele aduse dumnezeirii cer consimţământul inimii”.

[13] Acest tip de activism a fost odată pentru totdeauna condamnat de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, care i-a spus lui Petru în Grădina Ghetsimani, unde veneau să-L aresteze: Bagă sabia ta în teacă (Ioan 18, 11).

[14] Mitropolitul Atanasie, care a pus să fie izgoniţi monahii de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie nu le-a dat de altfel nici un fel de argument ecleziastic sau tradiţional.

[15] Au existat diferite căi pentru a atenua contradicţia pe care o asemenea atitudine părea să o ascundă. De exemplu, sedevacantiştii recunosc infailibilitatea papei, dar admit că scaunul Romei este în prezent vacant, actualul papă neocupându-l decât prin uzurpare.

[16] Noţiunea însăşi a unui asemenea centru al credinţei este contrară canoanelor Sinoadelor şi conştiinţei Bisericii.

[17] Ideea de bază este că, pentru ortodocşi, nu există ex opere operato (n.tr.: expresie catolică, care înseamnă în temeiul lucrării săvârşite şi se referă la faptul că tainele Bisericii Catolice îşi trag puterea mai degrabă din lucrarea lui Hristos decât din cea a omului), nu există transmiterea preoţiei în afara mărturisirii credinţei adevărate. A se vedea capitolul 3.

[18] Profesorul Mouratides, profesor de drept canonic la Universitatea din Atena, scrie: ,,Într-un mod foarte fericit, Ortodoxia nu se identifică niciodată cu patriarhii, oricare ar fi ei, spre deosebire de papism. Potrivit faimosului răspuns al patriarhilor ortodocşi către papă, din 6 mai 1848: ,,Păzitorul Ortodoxiei, trupul Bisericii, este poporul însuşi” (Cateheză ortodoxă, V, 17, p. 41). N.tr.: Enciclica din 1848 spune astfel: ,,Păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi”.

[19] N.tr.: aggiornamento – politică a Bisericii Romano-Catolice de adaptare a învăţăturii tradiţionale catolice la cerinţele societăţii contemporane.

[20] Potrivit tradiţiei, cel care vrea să devină monah în Muntele Athos trebuie să primească tunderea monahală din mâinile unui monah din Muntele Athos. Cel care a fost călugărit în altă parte trebuie, în principiu, să rămână în locul pocăinţei sale, altfel spus în mânăstirea în care a intrat.

[21] Conducerea Muntelui Athos, consiliu alcătuit din reprezentanţii celor 20 mânăstiri mari, reduse astăzi în realitate la 19 prin excluderea ilegală a Mânăstirii Esfigmenu. Ea a fost exclusă printre altele deoarece refuză teoria ramurilor, propovăduită de Patriarhia Constantinopolului.

[22] Fanarul este reşedinţa patriarhului Constantinopolului.

[23] Calendarul gregorian este în mod evident potrivnic hotărârilor privind data Paştilor stabilite de către primul Sinod Ecumenic ţinut la Niceea în 325.

[24] N.tr.: Pe meleagurile noastre nu s-a folosit acest termen, de vechi-calendarişti, ci cel de stilişti. Pentru claritate, vom scrie de acum încolo stilişti.

[25] Enciclica patriarhilor răsăriteni (1848), editată în limba franceză în Enciclicele patriarhilor răsăriteni, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1986.

[26] N.tr.: Ortodoxomah, adică luptător împotriva Ortodoxiei.

[27] Potrivit Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 9, Paris, trimestrul I, 1986, p. 104.

[28] Despre toate aceste reacţii, a se vedea Proteste ortodoxe în urma vizitei patriarhului Constantinopolului la papă în decembrie 1987, Paris, 1988.

[29] Potrivit Lumina Taborului (La lumiere du Thabor), nr. 6, Paris, trimestrul II, 1985, p. 109.

[30] N.tr.: Cuvântul neo-vekkism provine de la Patriarhul Ioan Vekkos al Constantinopolului, latino-cugetător, care a trăit în vremea Conciliului de la Lyon (1274) şi care i-a prigonit pe monahii athoniţi pentru că nu vroiau să-l urmeze în unirea cu catolicii.

[31] Ecclesiasticos Agon, nr. 261, septembrie 1990.

[32] Agathangelos, nr. 120, iulie-august 1990.

[33] Părintele Maxim, monah din Marea Lavră, Drepturile omului în Muntele Athos. Un apel către lumea civilizată (Human Rights on Mount Athos, an Appeal to the Civilized World), Stylite Publishing, Welshpool, Powys, 1990.

[34] Calendarul tradiţional al Bisericii Ortodoxe este o adaptare a calendarului lunar biblic la calendarul iulian al Imperiului Roman. Părinţii, cunoscând ‘defectele’ sale astronomice, l-au adoptat pentru a pune capăt certurilor privind data Paştelui, pe care ei au fixat-o astfel pentru multă vreme. Biserica nu este un observator. Calendarul unic pentru toate Bisericile locale nu are alt scop decât să permită tuturor prăznuirea sărbătorilor în acelaşi timp, pentru a manifesta unitatea liturgică. Biserica Ortodoxă a respins calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, de altfel în aceeaşi măsură de eronat din punct de vedere astronomic, în sinoadele ţinute la Constantinopol în 1583, 1587 şi 1593, şi acceptate de toate Bisericile Ortodoxe. A se vedea Calinic isihastul, Paris, 1988, p. 78-83.

[35] Mânăstirile idioritmice diferă de cele cenobitice sau de obşte prin 3 puncte:

1) în cele dintâi nu există un egumen unic pentru mânăstire, ci mai multe frăţii mici, fiecare sub conducerea unui stareţ;

2) mesele nu sunt luate de toţi în comun: frăţiile se îngrijesc fiecare după nevoile lor şi adesea se invită unele pe altele;

3) monahii din mânăstirile de obşte nu au teoretic dreptul să dobândească bunuri sau să le lase moştenire, decât mânăstirii lor, dar făgăduinţa sărăciei este mai bine respectată de monahii din mânăstirile idioritmice.

[36] În Muntele Athos actual, un schit este o mânăstire sau un grup de chilii monahale, care au o administraţie locală şi depind legal de una dintre mânăstirile conducătoare. Se prevede că schiturile sunt idioritmice; cu toate acestea, pentru a evita ca monahii non-greci să facă parte din Sfânta Chinotită, 4 mânăstiri mari străine, cenobitice, s-au văzut proclamate ,,schit”. Idioritmice sau cenobitice, schiturile nu pot să-şi schimbe statutul (art. 143 din Cartă). În final, trebuie notat că două treimi din monahii athoniţi trăiesc în schituri sau chilii, adică urmează modelul idioritmic.

[37] Cartea părintelui Maxim a fost publicată în 1990. De la această dată, situaţia a evoluat în sensul unei liberalizări mai mari în ţările din est. Cu toate acestea, în Rusia actuală există încă persecuţii mai mult sau mai puţin grave. Astfel, la Sankt Petersburg, am văzut paraclisul Bisericii Ruse libere, care depinde de Mitropolitul Vitalie de New York, amenajat într-o peşteră deoarece Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei a cerut autorităţilor ex-comuniste din Sankt Petersburg să cauzeze un maximum de sâcâieli administrative acestei Biserici care nu vrea să depindă de Patriarhia Moscovei, ea însăşi compromisă foarte grav cu comunismul şi KGB-ul.

[38] N.tr.: Adică, stilişti.

[39] Cartea monahului Maxim a fost scrisă când comunismul oferea încă o justificare comodă pentru persecuţiile care îi vizau pe monahii veniţi din ţările din estul Europei.

[40] N.tr.: Cartea este scrisă pe vremea când exista Comunitatea Europeană.

[41] De exemplu, cele referitoare la calendar sau la ecumenism. Binele, spun Sfinţii Părinţi, nu este bine decât dacă este bine făcut. În mâinile egumenilor neo-athoniţi, ascultarea şi fuga din lume devin înrobitoare şi frauduloase.

[42] N.tr.: Există şi un al patrulea răspuns pe care părintele Maxim nu l-a aşezat pe hârtie: totul este în mâna lui Dumnezeu, mai cu seamă monahul care-şi închină întreaga viaţă lui Dumnezeu. Ceea ce se petrece în Muntele Athos este îngăduit de Dumnezeu, că de n-ar fi îngăduit nu s-ar întâmpla, iar monahii se pot ruga pentru orice schimbare în bine a situaţiei.

[43] De către romanii păgâni care îi recunoşteau pe toţi zeii, necrezând în realitate în nici unul. Ei nu erau toleranţi, ci indiferenţi în ce priveşte religia, cu condiţia să li se recunoască împărăţia pământească. Creştinii refuzau cultul împăratului.

[44] Despre aceste erezii, sensul lor dogmatic şi respingerea lor de către ortodocşi, a se vedea editorialul părintelui Ambrozie în Lumina Taborului, nr. 5, Paris, 1985, p. 3-44, ca şi Filozofia ortodoxă a Adevărului de părintele Iustin Popovici, vol. I, L’Age d’Home, Lausanne, 1992, în diferite părţi.

[45] Cititorul va fi surprins să vadă convertirea Sfântului Pavel tâlcuită de Augustin în termeni de violenţă şi folosită de el pentru a justifica persecuţiile. Dar, în timp ce în gândirea obişnuită harul şi violenţa se exclud, ele se combină în augustinism. Iată cum un augustinian din secolul al XVII-lea, părintele Merlin, susţine acest fragment împotriva criticilor lui Bayle: ,,În ce priveşte violenţa utilizată de Hristos cu Sfântul Pavel, luându-i vederea şi aruncându-l la pământ, [Sfântul] Augustin o menţionează pentru a-şi convinge adversarul că violenţa este un fel de har exterior care, în modul său şi prin intermediul harului lăuntric de care este însoţit, contribuie la schimbarea inimilor şi le înclină către o convertire sinceră. De unde [sfântul] doctor pretinde să tragă concluzia că el este adesea în favoarea silirii celor răi spre a face bine” (Migne, PL 47, Paris, 1849, 1005).

[46] Scrisorile [Sfântului] Augustin, seria a doua, nr. 93 (odinioară nr. 48), Migne PL, vol. 33, Paris, 1845, 323.

[47] A se vedea W.F. Arndt şi F.W. Gingrich, Un dicţionar grec-englez pentru Noul Testament şi altă literatură creştină timpurie, Editura Universităţii din Chicago, 1957, p. 51-52, s.v. anagkazo şi anagke.

[48] Comentariu la Evanghelia după Luca, cap. 54, ad. Luca 14, 23, ed. Ch.F. Matthaeus, Euthymii Zigabeni Commentarius in Quatuor Evangelia, vol. 2, Lipsiae 1792, p. 517.

[49] Despre acest Părinte, numit şi Teofilact de Ohrid, a se vedea D. Obolenski, Şase portrete bizantine (Six Byzantine Portraits), Oxford, 1988, p. 34-82.

[50] Teofilact al Bulgariei, Comentariu la Evanghelia după Luca, Migne, PG 123, 940.

[51] Comentariu la Psalmi, Psalmul 9, 7 (versetul 16). Migne, PG 55, Paris, 1859, 132-133. A se vedea fragmentele indicate în volumul 64 al acestei colecţii, Paris, 1860, Index generalis, s.v. Necessitas.

[52] Apostolii au instituit episcopi pentru ,,a veghea asupra” (episcopein) turmei cuvântătoare a lui Hristos. La rândul lor, episcopii au hirotonit apoi episcopi, până în zilele noastre. Un episcop are succesiune apostolică atunci când îşi trage hirotonia de la episcopi ortodocşi al căror episcopat, printr-un lanţ continuu de episcopi hirotoniţi canonic, urcă până la apostoli. Nestorienii, romano-catolicii etc nu au succesiune apostolică pentru că ei descind din episcopi care la un moment dat, au părăsit credinţa.

[53] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 268.

[54] A se vedea Agapie şi Nicodim, Pidalion, Cele 17 canoane ale Sinodului I-II, ţinut în Biserica Sfinţilor Apostoli. D. Cummings, The Rudder, Chicago, 1957, p. 471.

[55] Unii adepţi ai Patriarhiei Constantinopolului au încercat în mod naiv să susţină că acest canon permite a te despărţi, dar nu te obligă ! Teologul A. Kalomiros a arătat falsitatea acestei interpretări: a se vedea La Lumiere du Thabor, nr. 30, trimestrul 2, 1991, p. 39-41.

[56] De exemplu, în euharistie, materia este reprezentată de pâine şi vin, forma de cuvintele instituirii. Thomas d’Aquino, a cărui învăţătură a devenit cea a Bisericii Catolice, afirmă că un preot care rosteşte, în afara oricărui context liturgic, asupra pâinii şi vinului cuvintele ,,acesta este Trupul Meu, acesta este Sângele Meu”, cu intenţia de a sfinţi, lucrează valid transformarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Un asemenea preot ,,ar păcătui grav” împotriva Bisericii, dar taina, deşi ,,ilicită” potrivit Bisericii, ar fi validă (Summa Theologica, IIIa, q. 78, art. 1, ad. 4). Apare aici o despărţire între Biserică şi taină.

[57] Magister militum per orientem.

[58] Faptul că, în vis, mirenii îl înscăunau pe Nestorie arată că cel care devine eretic pierde succesiunea apostolică, chiar dacă, în aparenţă, el a fost hirotonit de doi sau trei episcopi.

[59] Prin urmare, criteriul credinţei nu este o Biserică locală, oricare ar fi aceea, ci dimpotrivă, credinţa universală este criteriul eclezialităţii oricărei Biserici locale particulare. A se vedea, pe această temă, comentariul lui Vladimir Guettee asupra faimoasei expresii a Sfântului Irineu de Lyon (Împotriva ereziilor III, 3) prin care s-a vrut să se spună că Roma era prin natură centrul adevăratei învăţături, centru cu care toţi trebuiau în mod obligatoriu să fie în acord. Sfântul Irineu arată, dimpotrivă, dreapta credinţă a Bisericii Romei din această perioadă, prin conformitatea sa cu credinţa primită pretutindeni: Vladimir Guettee, Papalitatea (De la Papaute), L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, p. 64-68.

[60] V. Laurent şi J. Darrouzes, Dosarul grec al unirii de la Lyon (1273-1277), Arhivele Orientului Creştin 16, Institutul francez de studii bizantine, Paris, 1976.

[61] Scrisoarea aghioriţilor către împărat (1275), op. cit., p. 394.

[62] Ibid., p. 500-501.

[63] Ibid., p. 332-333.

[64] A se vedea Migne, Patrologia Græca 137, 56-57, ca şi canoanele 9 al Sinodului din Cartagina (Migne, Patrologia Græca 138, Paris, 1865, 51-52), 6 al Sinodului din Antiohia, 13 al Sinodului din Sardinia. Ultima remarcă se limpezeşte când se compară rânduiala urmată cu privire la eretici, adică la cei care sunt excomunicaţi pentru că au o învăţătură falsă.

[65] Membrul clerului care a fost caterisit are dreptul să vină la biserică şi să se împărtăşească, dar nu mai are dreptul de a sluji. Dacă el acceptă caterisirea sa, adunarea credincioşilor continuă a se ruga împreună cu el ca cu un credincios.

[66] A se vedea Valsamon, loc. cit., ca şi Zonaras şi Aristene, Ibid., col. 57-60.