Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Meşteşugul rugăciunii

de arhimandrit Serafim Alexiev

 
 
 
 

I. Cuvânt înainte

Rugăciunea este o convorbire intimă a sufletului cu Dumnezeu. În tânguirile, suspinele, cererile şi slavosloviile acesteia, în extaze şi în revărsări de mulţumire se află tăinuit pulsul vieţii noastre duhovniceşti. Mulţumită rugăciunii, noi putem să intrăm în părtăşie cu Dumnezeu, iar aceasta nu doar în fiecare zi, ci şi în fiecare clipă, şi să-I cerem ajutor binecuvântat atât în nevoile noastre trupeşti, cât şi în cele duhovniceşti.

După cuvintele Sfântului Isaac Sirul, ,,rugăciunea este adăpost al celor ce caută ajutor, izvor al mântuirii, comoară a nădejdii, liman izbăvitor de furtuni, lumină a celor care se află în întuneric, sprijin al celor neputincioşi, apărătoare la vreme de ispită, săgeată împotriva vrăjmaşilor demoni”.

Cine ar putea să scrie despre rugăciune, dacă nu acela care a cunoscut-o îndeaproape ? Şi cine a cunoscut-o mai bine, dacă nu acela care se roagă cu adevărat ? Căci rugăciunea nu este un act exterior care poate fi descris doar pe baza unor observaţii, ea fiind cea mai intimă trăire a omului, tăinuită în adâncul inimii; iar inima este ceva nespus de adânc (a se vedea Psalmi 63, 7). Chiar dacă rugăciunea are expresii exterioare de manifestare, acestea sunt doar afilieri nedespărţite ale ei. Ea poate fi săvârşită şi fără ele. Rugăciunile cele din afară, purtând semnele văzute ale convorbirii cu Dumnezeu, nu au nimic în comun cu adevărata părtăşie cu Dumnezeu.

O părtăşie autentică cu Dumnezeu au avut-o sfinţii. Inimile lor s-au topit în cele mai aprinse rugăciuni. Ei au ştiut cum trebuie să grăim cu Dumnezeu şi au scris cele mai bune îndrumări în privinţa rugăciunii. De la ei ne-au rămas şi cele mai frumoase modele de rugăciuni binecuvântate ortodoxe pentru felurite situaţii în viaţă pe care noi, astăzi, putem să le folosim în viaţa noastră de rugăciune personală.

Marele sfânt contemporan Ioan de Kronstadt scrie că Dumnezeu Însuşi ,,i-a învăţat pe purtătorii de Dumnezeu Părinţii noştri, prin Sfântul Său Duh, ce să spună Domnului la liturghie, la săvârşirea tainelor ori în felurite alte situaţii şi împrejurări ale vieţii omeneşti, în care este nevoie de rugăciune, spre revărsarea binecuvântării cereşti”.

Tot Sfinţii Părinţi sunt aceia care dau răspuns la întrebările creştinului atât de nedumerit al zilelor noastre despre cum trebuie să se roage omul ca să fie ascultat de Dumnezeu şi ce trebuie el să ceară de la Acesta ca să primească. În ceea ce ne priveşte pe noi – oameni păcătoşi, neputincioşi şi slabi –, aproape că nici nu ar trebui să cugetăm că am putea răspunde la astfel de întrebări. Chiar având o practică a rugăciunii, nimic nu poate garanta corectitudinea acesteia, dacă ţinem seama de concepţiile noastre adesea nedrepte şi confuze ori de viaţa noastră petrecută departe de Dumnezeu. O pravilă elementară de vieţuire ne îndeamnă a nu săvârşi nimic din cele ce ţin de viaţa noastră duhovnicească fără a ne sfătui cu oamenii duhovniceşti încercaţi şi plini de înţelepciune. Iar rugăciunea are legătură în mod direct cu mântuirea sufletului nostru. Ea este punctul central al vieţii duhovniceşti. Putem, aşadar, să păşim noi întru aceasta fără cârmuire ?

Multe şi felurite patimi stăpânesc sufletele omeneşti. Dorinţe în multe chipuri şi contradictorii ne tulbură inimile. Convingeri dintre cele mai stranii ocupă minţile tuturor. Dacă fiecare dintre noi, în necercarea şi confuzia sa păcătoasă s-ar încumeta să dezlege singur problema rugăciunii, ne-am putea închipui în câte culori ţipătoare am vedea-o pe aceasta şi câte dezlegări contradictorii ar primi ea ! Din întunericul păcatului nu ne putem aştepta să ţâşnească raze de lumină, mai cu seamă într-un domeniu duhovnicesc atât de înalt. Prin aceasta însă cei păcătoşi ar fi însemnat să-şi piardă orice nădejde că vor putea deprinde vreodată adevărata rugăciune, ei care au cea mai mare trebuinţă de ea. Ce-i de făcut ?

Slavă Domnului că învăţătorii noştri binecuvântaţi ai rugăciunii sunt Sfinţii Părinţi ! Că ei au ştiut să se roage cu adevărat în chip duhovnicesc şi plăcut lui Dumnezeu. Că ei au ştiut ce să ceară de la Dumnezeu şi cum să ceară. Sfinţenia atinsă de ei, această minunată roadă a nevoinţelor duhovniceşti, este o mărturie indiscutabilă a calităţii înalte a rugăciunii lor.

Astfel, ei pot să ne înveţe şi pe noi, păcătoşii, cum să ne rugăm. Iar despre meşteşugul acesta al rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul, în cel de-al 27-lea cuvânt al său despre liniştire ne învaţă: ,,Dacă ai deprins acest meşteşug temeinic, apoi nu poţi să nu-ţi dai seama de ceea ce spun ... Priveghează numai întru rugăciunea ta dacă poţi şi atunci vei vedea cum, când şi de unde şi câţi şi ce fel de furi vin să intre şi să fure din strugurii tăi”. Sfântul Isihie al Ierusalimului, grăind tot despre această sfinţită rugăciune, spune şi el: ,,Trezvia la rugăciune este un meşteşug duhovnicesc care, cu ajutorul lui Dumnezeu, îl izbăveşte pe om de cugetele şi de cuvintele cele pătimaşe, ca şi de faptele cele pline de viclenie”. Sfinţii Părinţi, iată, numesc această sfântă rugăciune meşteşug, socotind ei însă că omul nu poate învăţa un meşteşug de la sine, fără să aibă un meşter iscusit ...

Lucrarea de faţă ne-a fost înlesnită de un bogat şi preţios material duhovnicesc avut la dispoziţie, sarcina noastră constând mai cu seamă în sortarea acestuia, în sistematizarea şi rânduirea sa într-un plan logic, expus limpede şi accesibil, pentru a ne putea folosi întotdeauna de el atât noi, cât şi cei care tânjesc după rugăciune.

Având nădejdea că această expunere limpede a rugăciunii, născută din dorinţa de a ne apropia cât mai mult de Dumnezeu, ne va ajuta să păşim către deprinderea unei autentice rugăciuni potrivit îndrumărilor Sfinţilor Părinţi, să-i chemăm pe aceştia, dar mai cu seamă pe Împărăteasa Cerurilor, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în ajutorul nostru, slăvindu-L pe Dumnezeu-Tatăl, pe Dumnezeu-Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt, care mijloceşte pentru noi cu suspinuri negrăite (Romani 8, 26).

Doamne, învaţă-ne pre noi să ne rugăm (Luca 11, 1) !

 

 

II. Ce este rugăciunea ?

Omul este o taină. În el, într-un chip de negrăit, Dumnezeu a unit două lucruri contrare: trupul şi sufletul. Trupul, cu însuşirile lui caracteristice, este văzut, în vreme ce sufletul este nevăzut. Deşi este nevăzut, el există. Privitor la aceasta, noi ne convingem nemijlocit din manifestările lui. Oricine ştie că omul are minte, închipuire, simţire, voie, conştiinţă, ţinere de minte şi alte însuşiri duhovniceşti cu caracter nematerial. Aceste însuşiri mărturisesc de la sine despre purtătorul lor nematerial – sufletul. Ele sunt legate cu acesta şi sunt de neconceput fără el, tot astfel cum manifestările trupului sunt legate cu acesta şi este cu neputinţă să existe fără el.

După trup, omul se aseamănă animalelor, iar după suflet îngerilor fără de trup. În suflet se ascunde chipul lui Dumnezeu în om. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre omul cel din afară şi despre omul lăuntric. Omul cel din afară este omul trupesc, văzut, iar cel lăuntric este omul duhovnicesc, nevăzut, ori, după expresia Sfântului Apostol Petru, omul cel ascuns al inimii (I Petru 3, 4). Subliniind însuşirile omului, Sfântul Apostol Pavel scrie: Ci de s-ar şi strica omul nostru cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (II Corinteni 4, 16).

Alcătuit din trup şi suflet, omul este hărăzit celor două lumi – cea văzută şi cea nevăzută. Omul cel din afară – văzut, fizic – este trecător, aşa cum trecătoare este întreaga lume materială, iar omul lăuntric, omul duhovnicesc este veşnic, aşa cum veşnică este şi lumea nevăzută, după cuvintele marelui apostol al neamurilor care scrie: Cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice. Că ştim că de se va Cuv duh 107strica casa noastră cea pământească a cortului acestuia, zidire de la Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri (II Corinteni 4, 18 - 5, 1).

Cu trupul, noi suntem legaţi de lumea materială, iar cu duhul suntem în legătură cu cea duhovnicească. Trupul nostru, închis în sine însuşi, nu ar fi fost în stare să intre însă în contact cu lumea dimprejur dacă nu ar fi fost hărăzit într-un chip minunat de către Preaînţeleptul Ziditor cu cinci simţuri, care îl fac capabil să recepteze realitatea înconjurătoare. Astfel, dacă nu am fi avut ochi, noi nu am fi putut vedea lumina, nici vreun lucru. Dacă nu am fi avut urechi, nu am fi ştiut nimic despre lumea sunetelor. Dacă nu am fi avut miros, pipăit şi gust, am fi fost lipsiţi de percepţiile potrivite acestor simţuri. Tot astfel, sufletul nostru nu ar fi avut posibilitatea să intre în contact cu lumea duhovnicească, cu care este înrudit, dacă nu i-ar fi fost date ‘simţuri’ duhovniceşti distincte, care se întrevăd după cele trei manifestări de temelie ale lui: mintea, simţirea şi voinţa. Prin minte el Îl cunoaşte pe Dumnezeu, prin inimă Îl simte, iar prin voinţă năzuieşte către El.

Mai concret:

 

  1. Mintea face sufletul capabil să perceapă adevărul despre Dumnezeu cel nevăzut şi de neatins şi să creadă în El. Prin minte înţelege că aşa cum fiecare lucru creat îşi are o cauză a sa, tot astfel lumea, ca întreg, îşi are o Cauză a sa, care este Atotputernicul şi Întrutotbunul Ziditor. Mintea îi sugerează, de asemenea, că ea însăşi nu ar fi existat dacă nu ar fi fost făcută după chipul lui Dumnezeu, care este Duh (a se vedea Ioan 4, 24).
  2. Prin inimă, înţeleasă nu în sens material, ci în sens duhovnicesc, sufletul încearcă înalte simţăminte religioase şi nelinişti, precum frica de Dumnezeu, evlavia, dragostea de Dumnezeu, mulţumirea, bucuria în Duhul Sfânt, întristarea după Dumnezeu, frângerea inimii, căinţa adâncă la neîmplinirea dumnezeieştilor porunci şi altele asemenea.
  3. Voinţa face sufletul capabil să năzuiască spre bine, să manifeste o dorinţă după Dumnezeu, în chip lucrător să se întoarcă către El după fiecare cădere în păcat, să facă făgăduinţe sfinte, să se îndemne pe sine însuşi în lupta cu patimile, să întreprindă felurite nevoinţe şi să păşească vădit, în chip conştient şi perseverent, către ţelul ultim al vieţii pământeşti: mântuirea sufletului (a se vedea I Petru 1, 9).

 

Cele cinci simţuri ale trupului sunt asemănătoare unor portiţe tainice, prin care noi intrăm în contact cu realitatea văzută. Iar cele trei însuşiri de temelie ale sufletului – mintea, simţirea şi voinţa – sunt adevărate ferestre duhovniceşti, care, dacă nu sunt întunecate, dau acces sufletului la lumea nevăzută. Iar rugăciunea este mijlocul prin care însuşirile sufletului sunt adunate laolaltă pentru a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. De aici reiese limpede ce rol joacă în viaţa duhovnicească a omului rugăciunea. Ea este acel mijloc haric dăruit nouă de Dumnezeu prin care, mişcând minunatele puteri şi însuşiri ale sufletului, ne ridicăm către cerul duhovnicesc. Prin rugăciune primim de la Dumnezeu, după credinţa noastră, îndurările Lui, creştem duhovniceşte şi ne apropiem din ce în ce mai mult atât de Mântuitorul, cât şi de mântuirea noastră.

Rugăciunea mobilizează toate însuşirile sufletului, atât mintea, cât şi simţirea şi voinţa. Cel ce se roagă îşi îndreaptă mintea către Dumnezeu, îşi umple inima cu simţăminte evlavioase şi stă cu întreaga supuşenie a voinţei sale înaintea lui Dumnezeu Legiuitorul, fiind gata să împlinească tot ceea ce El a poruncit.

În cartea Lucrarea minţii. Despre rugăciunea lui Iisus, alcătuită de egumenul Hariton de la Valaam, citim: ,,Rugăciunea este întoarcerea minţii şi a gândurilor noastre către Dumnezeu. A te ruga înseamnă a sta cu mintea ta înaintea lui Dumnezeu şi cu gândul neabătut să priveşti către El cu teamă plină de evlavie şi cu nădejde”.

Rugăciunea este acel minunat fir care ne leagă cu Ziditorul, întorcând privirea noastră duhovnicească către Dumnezeu şi vederea lui Dumnezeu către noi. Prin rugăciune, Dumnezeu Atotputernicul ni Se face nu doar accesibil, ci şi ne dăruieşte în fiecare clipă minunea părtăşiei cu El. El ne-a dat rugăciunea pentru că ne iubeşte. Prin ea El ne leagă de lumea îngerilor. Prin ea se dăruieşte acea unire a sufletului cu Dumnezeu prin care noi avem părtăşie cu harul ceresc şi devenim mai buni. În timpul rugăciunii, nu doar că stăm înaintea lui Dumnezeu, însă şi El, Atotprezentul, Atotputernicul, Treimea, stă nevăzut înaintea noastră, căci, aşa cum a făgăduit, va veni la noi (Ioan 14, 23), va intra în inima noastră şi o va umple, după credinţa şi osârdia noastră, cu îndurările Sale pline de har.

Vrednicul de pomenire Sfântul Ioan de Kronstadt a spus: ,,Când te rogi Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh – lui Dumnezeu celui în Treime –, nu-L căuta în afara ta, ci contemplă-L înlăuntrul tău, El fiind Acela care se află întru tine, care pătrunde în tine desăvârşit şi te cunoaşte. Au nu ştiţi că sunteţi casa lui Dumnezeu, şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi ? (I Corinteni 3, 16). Voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod (II Corinteni 6, 16).

Aşa cum într-o zi frumoasă de primăvară florile îşi deschid petalele ca să soarbă lumina soarelui, tot astfel, prin adevărata rugăciune, sufletele îşi deschid tainiţele lor ca să se împărtăşească de îndurările cereşti ale lui Dumnezeu. Prin rugăciune ele se înviorează şi se umplu de putere duhovnicească. Cum se săvârşeşte însă cu exactitate aceasta rămâne o taină de neînţeles. Cel ce s-a rugat cu adevărat, acela din experienţă poate cunoaşte că prin rugăciunea adunată, osârdnică şi din inimă sufletul primeşte multă bucurie şi mângâiere. Roada rugăciunii arată că o oarecare putere minunată, nepământească, plină de har a pătruns în inima rugătoare. Povara păcatelor este dată jos, suntem cuprinşi de umilinţă, lacrimile curg. Sufletul este uşurat şi omul se umple de iubire, blândeţe, smerenie, pace şi nesfârşită recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

În măsura în care omul se roagă adunat, primeşte pacea. Cu cât îşi stăpâneşte mai adânc simţămintele în timpul rugăciunii, cu atât mai mult dumnezeiasca lumină îl luminează pe el. Cu cât îşi descoperă cu mai multă grijă înaintea Ziditorului durerile, suferinţele şi neputinţele sale, cu atât mai mult pacea se va revărsa asupra lui. Prin adevărata rugăciune, fără ca el însuşi să observe aceasta, omul se luminează, petrecând întru mireasma duhovnicească. La îngenuncherea lui cea smerită, puterile sale cele mai de preţ şi însuşirile sale se manifestă într-o frumuseţe de negrăit. El primeşte iertare şi este gata la rându-i să ierte. Asupra lui se revarsă dragostea şi el începe să-i iubească şi pe aceia pe care mai înainte i-a urât. În sufletul lui intră o oarecare bucurie nepământească şi o linişte plină de dulceaţă, iar el, dintr-o inimă preaplină, Îl slăveşte pe Dumnezeu pentru bunătatea Lui şi-I mulţumeşte pentru îndurările Sale. Plânge cu lacrimi pline de bucurie şi se vede curăţit prin acestea. Când stă la rugăciune, simte fericire ca şi cum s-ar afla la un ospăţ duhovnicesc.

Se înţelege, nu la orice rugăciune şi nu oricărui rugător i se întâmplă aceasta, căci există şi rugăciuni împrăştiate şi rugători fără luare-aminte. Rugăciunea este un indicator al stării celui credincios. Ea este barometrul vieţii duhovniceşti. Dacă există o rugăciune autentică, există şi viaţă duhovnicească. Dacă nu există o rugăciune autentică, nu există viaţă duhovnicească. Dacă rugăciunea este la un nivel scăzut, aceasta dă mărturie despre un nivel duhovnicesc scăzut. Dacă rugăciunea este pe o treaptă de desăvârşire mai înaltă, aceasta mărturiseşte că sufletul s-a ridicat deasupra slăbiciunilor sale şi înaintează din ce în ce mai mult întru virtuţi.

Sfinţii Părinţi au preţuit nespus de mult rugăciunea, îndeletnicindu-se pururea cu aceasta, lăudând-o ca pe o maică a virtuţilor şi afierosindu-i cele mai înalte gânduri în învăţătura lor. Nu există drept care să fi atins sfinţenia fără de rugăciune. Din vechime şi până în zilele noastre toţi cei care s-au mântuit au alergat la rugăciune. Importanţa acesteia pentru viaţa duhovnicească este subliniată de mulţi plăcuţi ai lui Dumnezeu într-un mod cu totul diferit. Însă, cu toţii, oricât de diferite ar fi cuvintele lor, chipurile şi comparaţiile de care s-au folosit, aceştia sunt de acord asupra faptului că rugăciunea este la fel de necesară vieţii duhovniceşti tot aşa cum aerul este de trebuinţă vieţii noastre trupeşti.

Sfântul Ioan de Kronstadt, folosindu-se de definiţia catehetică a Sfântului Mitropolit Filaret al Moscovei, că ,,rugăciunea este înălţarea minţii şi a inimii către Dumnezeu”, în chip inspirat o descrie astfel: ,,Rugăciunea este contemplarea lui Dumnezeu, îndrăzneaţă convorbire a făpturii cu Făcătorul, evlavioasă şedere a sufletului înaintea Lui ..., uitare pentru El a tot ceea ce se află împrejurul nostru, hrană a sufletului, aer, lumină, căldură dătătoare de viaţă, curăţire a păcatelor, jug bun al lui Hristos şi povară uşoară a Lui. Rugăciunea este conştientizarea permanentă a neputinţei noastre ori a sărăciei noastre duhovniceşti, sfinţire a sufletului, pregustare a fericirii veacului viitor ..., ploaie cerească ce reîmprospătează, ce udă şi face roditor ogorul sufletului ..., curăţire şi împrospătare a văzduhului celui duhovnicesc, luminare a chipului, veselie a duhului, legătură de aur, care leagă făptura cu Făcătorul; îndrăzneală şi bărbăţie în orice scârbă şi ispită a vieţii ..., izbândă în fapte ..., întărire în credinţă, nădejde şi iubire.

Rugăciunea este prietenie cu îngerii şi sfinţii, care din veac au plăcut lui Dumnezeu. Rugăciunea este îndreptare a vieţii, maică a inimii înfrânte şi a lacrimilor, putere care ne îndeamnă către faptele îndurării, neprimejduire a vieţii, nimicire a temerii de moarte, dispreţuire a necazurilor pământeşti, dorire a bunătăţilor celor cereşti, aşteptare a Judecătorului a toată lumea, aşteptare a învierii de obşte a morţilor şi a vieţii veacului ce va să vină. Ea este stăruinţă puternică pentru izbăvirea de veşnicele chinuri, neîncetată cerere a îndurării de la Stăpânul Ceresc ... Rugăciunea este loc deschis în inimă pentru Preasfânta Treime, care a spus: La el vom veni, şi lăcaş la dânsul vom face (Ioan 14, 23)”.

Sfântul Ioan Scărarul, de asemenea, laudă prin cuvinte inspirate măreţia şi puterea rugăciunii. După cuvintele lui, ea este părtăşie duhovnicească cu Dumnezeu, mijloc de dobândire a iertării, har şi mântuire, pod de trecere fără primejduire peste valurile ispitelor, izvor al tuturor virtuţilor, hrană a sufletului, luminare a minţii, secure care taie orice deznădejde, bogăţie a credincioşilor, comoară a celor smeriţi, maică a lacrimilor pline de har, căci acestea prin rugăciune primesc bucurie, şi, în acelaşi timp, fiică a lacrimilor, pentru că cu cât mai mult umilinţa pătrunde în sufletul celui care se roagă cu lacrimi, cu atât mai mult se întăreşte nevoinţa rugăciunii. Dând aceste definiţii ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul conchide că rugăciunea este o îndeletnicire îngerească ce umple sufletul de bucurie.

Un minunat imn închinat rugăciunii înalţă şi Sfântul Grigorie de Nyssa. După el, ,,rugăciunea este strajă păzitoare mai dinainte a curăţiei ..., înfrânare a înălţării de sine, mijloc de curăţire împotriva pomenirii de rău, îndepărtare a zavistiei, zdrobire a nedreptăţii, îndreptare a necurăţiei. Rugăciunea este putere a trupului, belşug în familie ..., credincioşie în căsătorie, armă a celor ce călătoresc, strajă a celor ce dorm, îndrăzneală a celor ce priveghează, aducătoare de roadă a lucrătorilor pământului, mântuire a celor de pe mare. Rugăciunea este ... ogor al trudei, îndrăzneală a celor întristaţi, mulţumire a celor care se bucură, mângâiere a celor ce plâng, cunună a celor ce se căsătoresc, dănţuire în ziua naşterii, giulgiu de îngropare al celor ce mor. Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu, contemplare a celor nevăzute, încredinţare neîndoielnică a celor dorite, împreună-slăvire cu îngerii, izbândă întru bine, biruinţă întru rău, îndreptare a păcătoşilor, moştenire şi primire încă de acum a celor viitoare”.

Nu mai puţin înălţătoare definiţii ale rugăciunii dă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. După cuvintele sale, ,,rugăciunea este lumină a sufletului, adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, legătură între Dumnezeu şi oameni, tămăduire a patimilor, leac împotriva bolilor, pace a sufletului, îndrumător ceresc ... îndreptat către bolta cerului însăşi. Ea ... despică în chip duhovnicesc văzduhul, trece prin mulţimea stelelor, deschide porţile cerului, se înalţă mai sus decât îngerii ... şi, ridicându-se deasupra întregii zidiri, se apropie de Ziditorul cel de neatins. Acolo, ea se închină dumnezeirii, acolo se învredniceşte să grăiască cu Împăratul ceresc ..., acolo îşi spune dorinţele şi primeşte daruri mai înalte decât întreaga fire văzută. Rugăciunea este sol sfânt către Dumnezeu. Ea veseleşte inima, linişteşte sufletul, deşteaptă teama de chinuri, dorinţa de a moşteni Împărăţia cerurilor, şi învaţă către curăţie ... Într-un cuvânt, îl împodobeşte pe om cu orice bine şi-i acoperă sufletul cu felurite virtuţi, ca printr-un acoperământ alcătuit din felurite flori”.

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, după Sfântul Ioan Gură de Aur, a arătat superioritatea rugăciunii înaintea altor minunate manifestări ale sufletului prin aceea că, îndepărtându-Se de cetăţi, de sate şi de ucenicii Săi, Se retrăgea în locuri pustii şi Se ruga (Luca 5, 16; 9, 10) cât mai departe de orice tumult omenesc şi de orice tulburare, ca să Se dedea cu dinadinsul, în linişte, la aceasta.

Toţi Sfinţii Părinţi, într-un singur glas, ne învaţă că rugăciunea este cel mai înalt privilegiu al omului pentru că îl leagă pe acesta de Dumnezeu; că ea este o cheie făcătoare de minuni care poate să deschidă comoara cerească a lui Dumnezeu; că ea este un minunat dar al lui Dumnezeu pentru omul căzut.

Prin rugăciune, cel păcătos, oricât de nefericit ar fi, oricât de deznădăjduit, poate să intre în părtăşie cu Dumnezeu cel întru tot sfânt şi întru tot desăvârşit, să se pocăiască înaintea Lui şi să ceară pentru sine milă şi îndurare.

Prin rugăciune, cel credincios poate să grăiască înaintea Ziditorului despre simţămintele sale, chinurile sale, grijile sale, nevoile sale şi să primească întărire.

Prin rugăciune, nevoitorul poate să-şi mărturisească înaintea lui Dumnezeu dragostea şi să-şi arate închinarea şi fericirea sa înaintea Lui.

Prin rugăciune, cel ce a primit binefaceri poate să reverse din preaplinul său, dintr-un suflet plin de recunoştinţă, şi să-I mulţumească cerescului său Binefăcător pentru toate îndurările Lui.

 

 

III. Feluritele chipuri ale rugăciunii

Aici vom vedea că rugăciunile pot să fie felurite după chip. Să ilustrăm aceasta cu câteva exemple:

Un creştin smerit contemplă în timpul nopţii cerul plin de stele. El se umple de uimire înaintea tainicelor minuni ale bolţii cereşti presărată cu luminiţe scânteietoare. Închipuindu-şi că acele luminiţe nu sunt aşa cum le vede el, doar nişte puncte strălucitoare, ci mari discuri de foc, incomparabil mai mari decât pământul, şi gândindu-se la distanţele de nemăsurat care le despart, omul conştientizează cât de mic, cât de sărac, cât de neînsemnat şi de pierdut este el – asemenea unui firişor nevăzut de praf – în această lume nesfârşită.

Cu toate acestea, Dumnezeu, Făcătorul a toate, care este veşnic, faţă de această lume fără margini, Îşi opreşte privirea tocmai asupra lui, firişorul de praf neînsemnat, şi Se îngrijeşte de el şi-l iubeşte şi-l copleşeşte cu nenumărate îndurări. Conştientizând aceasta, creştinul nu poate să rămână indiferent şi să nu tresară înaintea Ziditorului cu tainică veselie prin cuvintele Psalmistului: Mărturisiţi-vă Domnului, şi chemaţi numele lui ... Cântaţi lui şi-l lăudaţi pre el, spuneţi toate minunile lui (Psalmi 104, 1-2). Doamne Domnul nostru, cât este de minunat numele tău în tot pământul ! … Că voiu vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna şi stelele, … îîmi zicş Ce este omul, că îl pomeneşti pre el ? Sau fiul omului, că îl cercetezi pre el ? (Psalmi 8, 1-5).

Asemenea exclamaţii sunt o rugăciune de laudă, numită şi slavoslovie. Psaltirea este plină de astfel de rugăciuni: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul; Doamne Dumnezeul meu, măritu-te-ai foarte. Întru mărturisire şi în mare podoabă te-ai îmbrăcat, cel ce te îmbraci cu lumina ca cu o haină. Cel ce întinzi cerul ca o piele, … Cel ce pui norii suirea ta, cel ce umbli preste aripile vânturilor … Cât s-au mărit lucrurile tale Doamne ! Toate întru înţelepciune le-ai făcut … Fie slava Domnului în veci (Psalmi 103, 1-4, 25, 32).

Un om credincios, vom spune, a avut grele ispite ori cumplite lupte sufleteşti. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-a depăşit. Viaţa lui atârna de un fir de păr, însă dreapta lui Dumnezeu l-a mântuit din necazul pe care nu-l mai putea îndura, şi el a primit de Sus uşurare şi izbăvire. Din acest motiv, sufletul său se umple de recunoştinţă. Şi iată, el mulţumeşte din toată inima Izbăvitorului său ceresc. Rugăciunea lui, se poate spune, are un caracter de mulţumire. Sufletele simţitoare, care-L iubesc pe Domnul, aleargă cu osârdie, după orice binefacere dumnezeiască, către rugăciunea de mulţumire prin care atrag şi mai mult asupra lor dumnezeiasca îndurare. Psalmistul întotdeauna plin de bucurie a mulţumit Domnului. De la el a rămas acest psalm de mulţumire pe care îl auzim la fiecare liturghie: Binecuvântează suflete al meu pre Domnul, şi nu uita toate răsplătirile lui. Pre cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pre cel ce vindecă toate bolile tale … Îndurat şi milostiv este Domnul, îndelung răbdător şi mult milostiv … În ce chip miluieşte tatăl pre fii, aşa au miluit Domnul pre cei ce se tem de dânsul. … Binecuvântează suflete al meu pre Domnul (Psalmi 102, 2-3, 8, 13, 23).

Un altul a căzut într-un greu păcat şi, după ce şi-a venit întru sine, a văzut cu groază în ce înfricoşătoare prăpastie se afla sufletul său. Trezit la pocăinţă, inima lui începe să se roage. Se cutremură cu totul de teamă înaintea judecăţii lui Dumnezeu. În situaţia fără de ieşire, credinţa îi arată o singură cale: împăcarea sa cu Domnul prin lacrimi şi prin rugăciuni către bunătatea lui Dumnezeu. Şi iată, el se tânguieşte, suspină, plânge înaintea lui Dumnezeu cu inima frântă, cere milă şi îndurare. Rugăciunea lui este una de pocăinţă. Aceasta a fost rugăciunea vameşului, zugrăvit în pilda evanghelică, care-şi bătea pieptul şi striga: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13). Aceasta a fost rugăciunea Sfântului Împărat David, după greaua lui cădere în păcat: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila ta, şi după mulţimea îndurărilor tale, şterge fărădelegea mea (Psalmi 50, 1-2).

Un al patrulea creştin este, să spunem, foarte sărac, ori bolnav, ori a rămas fără slujbă, ori a fost clevetit pe nedrept, ori a ajuns într-un mare necaz. Către cine va alerga după ajutor ? Din toate părţile nu vede decât indiferenţă. Simţămintele sale religioase îl feresc însă de deznădejde. Inima sa îi spune că Ajutător şi Ocrotitor de nădejde în asemenea situaţii este Dumnezeu. Şi el începe să strige din adâncul sufletului său către cer, întraripat de nădejdea că Dumnezeu cunoaşte situaţia lui fără ieşire şi-i poate oferi o rezolvare la aceasta. Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte (Psalmi 69, 1), repetă din străfundul sufletului său cuvintele Psalmistului: Întru dreptatea ta izbăveşte-mă şi mă scoate. Pleacă către mine urechea ta şi mă mântuieşte … Că tu eşti aşteptarea mea Doamne … Dumnezeul meu, să nu te depărtezi de la mine (Psalmi 70, 1-2, 6, 13). Asemenea rugăciuni sunt unele de cerere.

Fiecare, după nevoia sa, poate să spună rugăciuni de cerere. Cel aflat în necaz şi cel fără serviciu pot să se roage astfel: Doamne, Tu eşti bun şi Atotputernic. Ai milă de mine şi dă-mi să aflu un loc de muncă potrivit ! Cel bolnav: Doamne, Tu vezi suferinţa mea. Dă-mi mie, nevrednicului Tău rob, sănătate şi mântuire ca să preaslăvesc sfântul Tău nume ! Cel clevetit pe nedrept: Doamne, Tu ştii toate. Apără-mă de această învinuire nedreaptă ! Cel căzut în vreun alt necaz: Doamne, izbăveşte-mă după îndurarea Ta aşa cum ştii ! În Tine nădăjduiesc, ajută-mă !

Prin urmare, principalele patru chipuri ale rugăciunii sunt: rugăciunea de laudă, rugăciunea de mulţumire, rugăciunea de pocăinţă şi rugăciunea de cerere. Ele pot să fie amestecate şi unite între ele. Cel credincios poate atât să-L slăvească pe Dumnezeu, cât şi să se căiască în acelaşi timp de păcatele sale. El poate şi să-I mulţumească pentru o oarecare binefacere şi în acelaşi timp să-L roage pentru o altă îndurare.

Ştiind din experienţă folosul unirii feluritelor chipuri ale rugăciunii, Sfântul Ioan Scărarul recomandă următoarea alăturare a adresărilor rugăciunilor noastre către Dumnezeu: ,,Întâi de toate … să arătăm sinceră recunoştinţă către Dumnezeu pentru neîncetatele Lui binefaceri către noi. Apoi, să ne mărturisim păcatele plini de simţământul frângerii inimii şi, după aceasta, să aducem înaintea Împăratului întregii zidiri cererea noastră”.

Şi Sfântul Nicodim Aghioritul dă, în acelaşi duh, ca model următoarea rugăciune, unind toate chipurile rugăciunii, inclusiv pe cel al slavei: ,,Doamne, Dumnezeul meu ! Slăvesc şi laud Cuv duh 108nespusa Ta slavă şi măreţia Ta cea nesfârşită. Îţi mulţumesc că, după bunătatea Ta, mi-ai dat viaţă şi părtăşie în bunătatea Ta cea mântuitoare, ca să fiu părtaş la mântuirea Ta; căci nu o dată m-ai izbăvit, fără ca măcar să ştiu aceasta, din necazurile înfricoşătoare şi din mâinile nevăzuţilor mei vrăjmaşi. Mă căiesc că în nenumărate rânduri mi-am călcat conştiinţa şi cu îndrăzneală necugetată am încălcat sfintele Tale porunci, fiind nemulţumitor către multele Tale binefaceri. Însă, întru tot milostive Doamne al meu, să nu întreacă nemulţumirea mea bunătatea Ta ! Iartă-mi păcatele mele ! Vezi lacrimile zdrobirii mele şi, după îndurarea Ta, ajută-mă acum ! Dă-mi mie cele ce-mi sunt de folos spre mântuirea mea şi fă să-Ţi fie plăcută Ţie viaţa mea, ca să se preaslăvească şi prin mine, nevrednicul, preasfântul Tău nume !”

Aici, Sfântul Nicodim recomandă să adăugăm de la sine pe acelea care cu osebire ne sunt de trebuinţă, mai întâi pentru sufletul nostru şi apoi pe cele pentru viaţa noastră trupească, neuitând să ne rugăm fie pentru slobozirea dintr-o oarecare patimă, fie pentru dobândirea vreunei virtuţi.

 

 

IV. Rugăciunea cea din afară şi rugăciunea lăuntrică

Rugăciunea noastră poate fi rugăciune exterioară şi rugăciune lăuntrică. Rugăciunea cea din afară este acea rugăciune care are doar manifestări exterioare. Aceasta este rugăciunea ,,moartă”, formală, fariseică. Iar rugăciunea lăuntrică este acea rugăciune care se naşte din inimă. Ea este plăcută Domnului, mărturisind despre năzuinţa după Dumnezeu şi dragostea către El. Curajul, sinceritatea, însufleţirea, pocăinţa, credinţa vie, simţământul cald, frica de Dumnezeu, evlavia, nădejdea plină de cutremurare, dragostea aprinsă, conştiinţa smerită a propriei netrebnicii, frângerea inimii, răspunsul la ascultare şi lăsarea în voia lui Dumnezeu – acestea sunt semnele prezenţei rugăciunii lăuntrice, ale unei rugăciuni autentice. Dacă lipsesc aceste semne şi, îndeosebi, cele principale dintre acestea – credinţa, frângerea inimii şi simţirea aprinsă –, nu avem o adevărată rugăciune.

După cuvintele Sfântului Ioan Scărarul, trebuie să ne rugăm cu multă simţire şi cu adâncă credinţă, acestea dând aripi rugăciunii. Cel care se roagă sincer poate fi recunoscut după următoarele semne: în timpul rugăciunii se cutremură de simţăminte harice şi zboară pe aripile credinţei către cer; uitând toate din jurul său, el se roagă lui Dumnezeu cu adânca încredinţare că va primi cele cerute. Îngenuncheat înaintea icoanelor, el plânge zdrobit pentru grelele sale păcate cerându-şi iertare, ori cu ochi luminaţi de recunoştinţă mulţumeşte pentru binefacerile ştiute sau neştiute ale lui Dumnezeu, ori suspinând din toată inima se roagă fie pentru ajutor în necazul ce l-a cuprins, fie pentru sănătatea şi mântuirea sa şi a celor apropiaţi, ori Îl slăveşte plin de extaz pe Ziditorul şi Proniatorul său.

Cel ce stă la rugăciune, iar inima lui nu arde asemenea candelei de dinaintea icoanelor, acela nu se roagă, ci doar citeşte rugăciuni. Rugăciunea lui este una exterioară, mecanică şi de aceea este moartă, nelucrătoare. Un astfel de om, chiar dacă stă înaintea icoanelor, în realitate nu are părtăşie duhovnicească cu cerul. Rugăciunea nesimţitoare, exterioară, nu poate să atragă harul, iar inima lui rămâne goală.

După încredinţarea Sfinţilor Părinţi, unul dintre semnele esenţiale ale rugăciunii autentice este simţirea aprinsă. Fără aceasta, în general, nu există rugăciune. Însă aici trebuie să facem o remarcă importantă. Nu orice simţământ este de apreciat la rugăciune. Simţămintele pline de sentimentalism, lipsite de trezvie şi dulcege surpă rugăciunea. Simţămintele de descurajare o nimicesc. Iar simţămintele fără de măsură ale extazului o conduc către degenerare. Înţelepciunea Sfinţilor Părinţi interzice orice manifestări fără rânduială, orice excese sufleteşti şi exaltări la rugăciune, căci ele îl îndepărtează pe om de conştientizarea păcătoşeniei sale, născând în el o falsă reprezentare a dreptăţii celei înşelătoare şi conduc rugăciunea spre cele mai primejdioase căderi, prin care omul gândeşte că se roagă drept, dar în realitate se află în rătăcire. Neconsultându-se cu nimeni, mergând de unul singur pe calea vieţii duhovniceşti, creştinul care rătăceşte cade prin rugăciunea lui exaltată întru visare, se înfierbântă dintr-o încordare psihofizică, îşi aprinde imaginaţia şi îşi consideră trăirile sale fantastice drept fenomene harice. Această stare primejdioasă se numeşte, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, înşelare duhovnicească, numită şi amăgire ori înşelăciune a diavolului.

Înşelarea duhovnicească poate fi îndepărtată prin susţinutul şi permanentul simţământ al pocăinţei, prin sincera conştientizare a păcătoşeniei noastre. În acest scop, omul trebuie ca adeseori să se mărturisească, să se socotească pe sine ca cel mai rău dintre toţi oamenii şi să se înjosească pe sine – însă nu înaintea altora (căci una ca aceasta poate să se prefacă într-o modestie făţarnică), ci înaintea conştiinţei sale şi a lui Dumnezeu.

Ca să ne izbăvim de înşelarea duhovnicească, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc ca să spunem în conştiinţa noastră că orice om este mai bun decât noi, să nu credem în propriile noastre simţăminte şi trăiri şi să ne consultăm în privinţa vieţii duhovniceşti cu duhovnici iscusiţi.

Diavolul este un înşelător. Pentru a ne prinde în mrejele sale, el încearcă să ne umple inima cu însufleţiri înşelătoare, cu mulţumire de sine şi cu o îndrăzneaţă încredere în sine, insuflându-ne că dispoziţia noastră duhovnicească este una dreaptă. Tocmai în aceasta constă înşelarea – ,,să devii jertfă a înşelării şi a înşelării de sine, căpătând puternica încredinţare că te afli întru adevăr şi că alţii rătăcesc. Aceasta înseamnă că, orbit de mândrie, îţi pierzi însuşirea de a conştientiza propria rătăcire”[1].

Omul trebuie să se simtă întotdeauna păcătos, vinovat înaintea lui Dumnezeu, ca să nu cadă în cursele înşelării de sine. El nu trebuie să hrănească întru sine gândul cel mândru că reprezintă ceva, ci să izgonească orice gând asemănător ca pe o ispită a vrăjmaşului. Îndeosebi trebuie să se ferească de înşelarea diavolească cei care sunt începători întru nevoinţa rugăciunii. În acest scop, lor li se recomandă ca la fiecare rugăciune să aibă conştiinţa unui adânc simţământ de pocăinţă, o adâncă smerenie şi să-şi conştientizeze nevrednicia lor nespusă înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul consideră însă că şi nevoitorii înaintaţi în viaţa duhovnicească trebuie ca întotdeauna să se căiască. ,,Chiar dacă au urcat întreaga scară a virtuţilor – scrie el –, şi atunci, totuşi, să se roage pentru iertarea păcatelor lor, auzind ce grăieşte Sfântul Apostol Pavel, că dintre cei păcătoşi el este cel dintâi (a se vedea I Timotei 1, 15)”. Asemenea simţăminte doreşte să vadă Dumnezeu întru noi, ca să poată să reverse asupra noastră harul Său. Pocăinţa şi smerenia sunt în egală măsură necesare atât celui păcătos, cât şi celui drept: pe cel păcătos îl conduc la virtute, iar pe cel drept îl păzesc de primejdia de a pierde virtuţile dobândite.

Explicând în ce constă adevărata rugăciune, Sfântul Nil Sinaitul spune: ,,Rugăciunii săvârşite cu simţire îi sunt proprii cercetarea de sine, evlavia, umilinţa şi durerea sufletească (zdrobirea) la mărturisirea căderilor păcătoase şi suspinele negrăite”.

Dacă începem să ne înălţăm în trăirile rugăciunilor de extaz, fără a fi dezrădăcinat patimile din sufletul nostru, îndată vom cădea în mrejele celui viclean, care se străduieşte ca în orice chip să ne piardă prin îndepărtarea de la rugăciune şi prin vicleana insuflare de a ne ruga cu simţămintele înşelării de sine, ce conduc către căderea duhovnicească. Să amintim că nevoinţa rugăciunii este aducătoare de roadă pentru suflet doar atunci când se săvârşeşte drept: cu pocăinţă, cu simţământul sincerităţii şi cu adâncă smerenie.

Adevărata rugăciune lăuntrică nu este însă un lucru uşor. Ea întâmpină felurite piedici, cele mai de seamă fiind legăturile pământeşti, obişnuinţele pătimaşe şi păcatele grele. Ele îngreuiază sufletul şi-l opresc din zborul său către înalt. Sfântul Ioan Casian aseamănă mintea celui ce se roagă cu o pană uşoară care, dacă este curată şi lipsită de vlagă pământească şi de noroi, poate ca la orice adiere a vântului să se ridice în văzduh. Dacă aceasta însă este plină de noroiul mizerabil de pe uliţă, atunci ea se face grea şi nu poate să zboare. ,,Tot astfel şi mintea noastră, dacă nu este împovărată cu patimile care o potopesc şi cu griji lumeşti deşarte …, fiindu-i uşor, prin puterea propriei curăţii, la cea mai mică adiere de gând duhovnicesc, zboară către înalt şi, lăsând cele de jos, pământeşti, poate să se înalţe către cele cereşti şi nevăzute”.

Dar dacă sufletul a fost cuprins mai înainte de rugăciune de patimile cele diavoleşti – mânie, răutate, insultă, pomenire de rău, lăcomie după câştigurile cele pământeşti, răzbunare ori simţăminte ale poftelor necurate –, el nu poate să se roage aşa cum se cuvine. Mintea rămâne lipită de lucrurile pământeşti. Ea este încurcată în mrejele diavolului. Iată de ce, după sfaturile Sfântului Ioan Casian, ,,aşa cum dorim să fim în timpul rugăciunii, astfel trebuie să fim şi înainte de rugăciune … Dacă nu vrem să fim strâmtoraţi atunci când ne rugăm, să ne grăbim dar să izgonim mai dinainte toate din tainicele cotloane ale inimii noastre” şi apoi să îngenunchem la rugăciune.

Altfel, dacă încercăm să ne rugăm fără să ne fi curăţit duhovniceşte, rugăciunile noastre nu doar că nu ne vor îmbogăţi, ci încă şi mai mult vom păcătui. În loc să Îl facem milostiv pe Dumnezeu, Îl vom mânia, căci rugăciunea va mărturisi despre îndrăzneala noastră, neluarea aminte şi lipsa temerii de Domnul.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune în acest sens: ,,Nu este păcat mai mare decât acela de a te ruga fără teamă de Dumnezeu, fără luare aminte şi fără evlavie. Cel ce se roagă şi cântă psalmi fără luare aminte, acela nu-L cunoaşte pe Dumnezeu … Mai bine îi este unui asemenea om să nu spună rugăciuni, decât să se roage astfel (adică doar cu gura). Acela care nu se roagă deloc nu-şi împlineşte datoria şi rămâne dator înaintea lui Dumnezeu. Însă, uneori, el totuşi îşi aduce aminte de aceasta şi poate atunci să ceară iertare pentru datoria sa de la Dumnezeu, căruia Îi este dator. Dar cel care se roagă oricum ar fi, fără luare aminte, atrage mânia lui Dumnezeu, Celui care iartă, căruia chipurile I se roagă, pentru că el se roagă lui Dumnezeu doar cu gura, iar mintea lui grăieşte cu demonii. După toate acestea, de la cine ar mai putea el să aştepte îndurare ? … Nu, nu este un alt păcat care să-L mânie într-atât pe Dumnezeu ca păcatul prin care omul însuşi, cu buzele sale, săvârşind rugăciunea, cu mintea se gândeşte la lucruri josnice şi ruşinoase”.

Aceste gânduri ale marelui învăţător întru cele ale vieţii duhovniceşti pot să-i înfricoşeze pe mulţi şi să-i arunce în deznădejde, astfel încât ei să spună: ,,Atunci nu ne vom mai ruga, dacă rugăciunea noastră nedesăvârşită se arată astfel un mare şi de neiertat păcat !” Concluzia este însă nedreaptă. Nu către deznădejde vor să ne trimită cuvintele Sfântului Simeon Noul Teolog, ci către o cutremurare duhovnicească mai adâncă şi către o îndreptare de sine plină de hotărâre. Dacă până acum ne-am rugat fără luare aminte, în chip exterior, de acum înainte trebuie să începem să ne rugăm neîmprăştiat, cu evlavie, cu rugăciunea cea lăuntrică.

Rugăciunea este neapărat necesară pentru noi. Cum să ne îndepărtăm de ea ?! Nu de ea trebuie să ne îndepărtăm, ci de nevrednica săvârşire a ei. Ea este datorie a noastră, iar nevrednicia săvârşirii ei este un păcat al nostru. Păcatul trebuie să se biruie, iar datoria să se împlinească după cum se cuvine.

O zicală rusească grăieşte despre neînţelepţii cei temători şi despre leneşii care se îndreptăţesc pe sine, mustrându-i în acest chip: ,,Cel ce se teme de lup nu se duce în pădure”, adică, ştiind că în pădure sunt lupi, mai bine să nu te duci acolo. Această zicală este folosită şi în cugetările despre rugăciune ale stareţului moldovean Vasile, îndrumător şi împreună-nevoitor cu vestitul Sfânt şi nevoitor Paisie Velicikovski, care cu înţelepciune scrie: ,,Trebuie să ne temem de Dumnezeu, însă nu trebuie ca din pricina acestei temeri să fugim şi să ne lepădăm de El. Lucrarea rugăciunii cere teamă şi cutremur, zdrobirea inimii şi smerenie, cercetare adâncă a Sfintei Scripturi şi sfătuire cu fraţii în acelaşi gând, nu fugă şi lepădare, ci încă mai puţină îndrăzneală şi supunere de sine”.

Ca rugăciunea noastră să nu fie doar o citire formală din paginile cărţii de rugăciuni sau o repetare exterioară, mecanică, a unor cuvinte învăţate pe dinafară, ea trebuie să fie însoţită de o permanentă trezvie lăuntrică, mereu nouă, ori veghere duhovnicească. Noi suntem înconjuraţi de duhuri ale vrăjmaşilor. Ispitelor diavoleşti trebuie să le răspundem cu pregătire de război duhovnicească. Iată cum această pregătire de război este descrisă de Sfântul Isihie al Ierusalimului, ucenic al Sfântului Grigorie Teologul:

,,Acela care se nevoieşte lăuntric trebuie ca în fiecare clipă să aibă în mână următoarele patru arme: smerenia, luarea aminte cu dinadinsul, împotrivirea la gânduri şi rugăciunea. Smerenia îi este de trebuinţă ca să aibă în mâinile sale ajutorul lui Hristos, căci lupta lui este îndreptată împotriva vrăjmaşilor săi, demonii cei mândri, iar Domnul îi urăşte pe cei mândri. Luarea aminte îi este de trebuinţă ca să-şi ţină întotdeauna inima slobodă de orice gânduri, chiar şi de cele bune la chip. Împotrivirea îi este de trebuinţă ca să se împotrivească fără zăbavă şi cu mânie celui rău, de îndată ce vede cu privirea ascuţită a minţii sale cine a venit. Rugăciunea îi este de trebuinţă ca să strige îndată, la arătarea celor potrivnice, din adâncul inimii sale către Hristos. Şi atunci cel ce se nevoieşte singur va vedea cum vrăjmaşul lui va fi izgonit şi se va topi precum fumul”.

Iată cum se biruie formalismul în rugăciune şi se ajunge până la acea părtăşie de rugăciune lăuntrică vie şi lucrătoare cu Dumnezeu, spre care ne îndeamnă pururea Sfinţii Părinţi.

Domnul Iisus Hristos i-a numit pe cărturarii şi fariseii care se rugau doar cu rugăciunea cea din afară făţarnici şi le-a amintit, ca reproş, cuvintele Sfântului Prooroc Isaia: Se apropie de mine norodul acesta cu gura lui şi cu buzele mă cinsteşte, iar inima lor departe stă de la mine. Şi în zadar mă cinsteşte (Matei 15, 8-9).

Cuvintele în zadar mă cinsteşte trebuie să ne facă temători şi să ne îndemne către o cugetare cu luare aminte. Cum ar trebui să fie rugăciunea noastră ca să nu fie zadarnică, ca să primim prin aceasta har, bucurie şi folos duhovnicesc ? Ea trebuie să fie nu doar una exterioară, ci şi lăuntrică. Avva Agaton aseamănă rugăciunea cea din afară cu frunza unui copac, iar rugăciunea lăuntrică cu roada lui. Spunând aceasta, el aminteşte: Pomul, care nu face roadă …, se taie şi în foc se aruncă (Matei 3, 10). Prin urmare, cel care se roagă doar cu gura, dar trece cu vederea participarea minţii sale la rugăciune, se roagă în zadar. Dumnezeu ia aminte doar la minte şi la inimă.

Rugăciunea este doar exterioară:

 

a) când se exprimă numai în afară, prin rostirea de rugăciuni învăţate pe de rost, fără participarea minţii; prin închinăciuni şi îngenuncheri, fără osârdia sinceră a inimii. Adesea, rugăciunile noastre de acasă sunt astfel – fără viaţă, fără simţire, mecanice, răspândite, făcute doar din obişnuinţă;

b) atunci când mergem la biserică fără dispoziţie de rugăciune, când stăm la sfânta liturghie şi cu trupul suntem în biserică, iar închipuirea noastră rătăceşte prin lume, certându-ne în gând cu aproapele, cugetând la problemele noastre de acasă, croind felurite planuri ori, ferească Dumnezeu, suntem plini de gânduri necuvioase. O asemenea rugăciune nu este de folos sufletului. Despre ea, Sfântul Ioan Scărarul spune: ,,Aşa cum se face dezgustător pentru un domn pământesc acela care, stând înaintea lui, îşi întoarce faţa sa de la el şi vorbeşte cu dragoste către vrăjmaşii săi, tot astfel este dezgustător înaintea lui Dumnezeu acela care stă înaintea Lui chipurile la rugăciune, dar se preocupă în acest timp de gânduri necurate”.

 

Doar rugăciunea cea din afară, fără cea lăuntrică, nu foloseşte la nimic, în vreme ce rugăciunea lăuntrică şi fără manifestări exterioare poate să fie valoroasă şi minunat lucrătoare. Aici, se înţelege, nu sunt subapreciate manifestările exterioare ale rugăciunii, căci adeseori prin ele se poate înfierbânta simţământul nostru lăuntric. Omul este astfel făcut, încât are nevoie şi de manifestări exterioare ale trăirilor sale lăuntrice. El este alcătuit din trup şi duh. Pentru aceasta, şi rugăciunea lui pe bună dreptate are şi o parte exterioară. Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte astfel: Preaslăviţi dar pre Dumnezeu în trupul vostru şi întru duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 20).

Nu a existat şi nu va exista un rugător mai duhovnicesc decât Iisus Hristos. Iată însă că şi Domnul, oricât S-a rugat cu duhul, a trebuit ca Om în trup să îngenuncheze, să-Şi ridice ochii la cer, să-Şi plece faţa la pământ (a se vedea Matei 26, 39; Luca 22, 41; Ioan 17, 1). Cu atât mai mult pentru noi, cei pământeşti, este de trebuinţă rugăciunea cea din afară. La împlinirea pravilei, ea îl ajută pe credincios să se ridice până la focul cel arzător al rugăciunii celei lăuntrice.

Vă întrebaţi însă: putem oare ca întotdeauna, în orice loc şi în orice împrejurare să ne folosim nemijlocit de rugăciunea cea din afară ? În acest caz, un răspuns plin de înţelepciune ni-l dă Sfântul Ioan Scărarul: ,,Dacă în vremea rugăciunii nu suntem singuri, atunci doar rugăciunea lăuntrică se cuvine să se facă. Dacă însă în jurul nostru nu se află oarecare slujitori ai slavei, atunci putem, pe lângă rugăciunea lăuntrică, să adăugăm şi chipul cel din afară al rugăciunii. Căci sufletele cele nedesăvârşite ajung într-o dispoziţie de rugăciune şi după starea trupului”.

Din aceste cuvinte, se poate vedea că nu în toate împrejurările, în acelaşi chip, trebuie să ne rugăm. Ca în orice altă lucrare duhovnicească, tot astfel şi la rugăciune trebuie să arătăm înţelepciune, pentru a nu se întâmpla ca din pricina neînţelepciunii noastre din bine să se nască un rău. Dacă ne rugăm într-un loc în care se mai află oameni, să ne înfrânăm de la orice manifestare exterioară de rugăciune, căci dispoziţia noastră manifestată după chipul rugăciunii celei din afară poate să ne afecteze atât pe noi, cât şi pe cei din jurul nostru. Văzându-ne, de pildă, că plângem la rugăciune ori că am dobândit un chip umilincios şi trist, unii oameni vor începe să ne laude pentru osârdia la rugăciune, la care ne vom mândri, în vreme ce alţii pot să ne învinovăţească de fariseism şi să ne batjocorească, născând întru noi tulburare, întristare şi chiar răutate.

Întru aceasta să luăm aminte: dacă suntem singuri în timpul rugăciunii, putem să ne schimbăm prin rugăciune faţa noastră, să suspinăm, să ne rugăm cu glas întristător, să ne batem pieptul, să ridicăm mâinile, să vărsăm lacrimi, să facem închinăciuni, să cădem cu faţa la pământ. Pentru că toate acestea predispun inima noastră la rugăciune. Dar dacă ne rugăm în prezenţa altora, să ne înfrânăm de la toate acestea ca să nu naştem ispite, păzindu-ne de slava deşartă.

Cel care cu mila lui Dumnezeu a dobândit rugăciunea lăuntrică, acela poate în împrejurări deosebite să se roage fără vreun semn al rugăciunii celei din afară. Important este ca mintea noastră pe de-a întregul să se întoarcă către Dumnezeu, inima noastră să se cutremure plină de credinţă, sufletul nostru să se umple de frica lui Dumnezeu şi să ardă întru rugăciune. Cu o asemenea rugăciune lăuntrică, în împrejurări grele, mulţi au primit grabnic ajutor de la Dumnezeu.

Sfântul Varsanufie cel Mare spune despre această rugăciune următoarele: ,,Când eşti împreună cu oamenii, dacă voieşti să-L chemi pe Dumnezeu, nu te gândi că nu vei putea să-L chemi fără a rosti cu buzele numele Său, ci ia aminte că El este văzător al inimilor, că Se uită la inimă; astfel cheamă-L pe El în inima ta. Acesta este sensul cuvintelor Scripturii: Încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns (Matei 6, 6). Deşi nu rosteşti numele cel dumnezeiesc, dar dacă iei aminte la Dumnezeu – iar aceasta se face încă şi mai iute decât rostirea – este îndeajuns ca să primeşti ajutor”.

Dumnezeu îi aude pe aceia care se roagă tăcând şi care nu fac nici un semn din afară al rugăciunii, ci dinlăuntrul inimii lor Îl cheamă în ajutor. Sfântul Ioan Gură de Aur grăieşte: ,,Rugăciunea este de trebuinţă nu într-atât cu cuvântul, cât cu gândul. Nu într-atât prin ridicarea mâinilor, cât prin luarea aminte a sufletului; nu într-atât printr-o anumită stare a trupului, cât printr-o aşezare a duhului”. Aceasta voi grăi: pentru Dumnezeu este importantă inima. După ea jinduieşte El spunând unele ca acestea: Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). El ascultă nu într-atât sunetul cuvintelor noastre, cât strigătul inimilor noastre.

Când evreii, eliberaţi din robie şi conduşi de Moisi, ieşind din Egipt, au ajuns pe ţărmul Mării Roşii, n-au băgat de seamă că Faraon, vrând să-i întoarcă din nou în Egipt ca să-i robească, îi urmărea cu armata şi cu carele sale. Când s-au văzut strâmtoraţi din toate părţile – din spate cruda oştire, dinainte marea adâncă –, ei au început să cârtească plini de tulburare şi să-i spună lui Moisi: Au doar nu erau mormânturi în pământul Eghipetului, ne-ai scos pre noi ca să murim în pustia aceasta, pentru ce ne-ai făcut aceasta nouă scoţându-ne din Eghipet ? (Ieşirea 14, 11).

El a liniştit atunci poporul în chip văzut, dar în chip nevăzut, fără nici un semn la vedere şi fără să grăiască vreun cuvânt, s-a rugat lui Dumnezeu în inima lui ca să-i ajute în acel necaz. Nimeni nu a băgat de seamă că Moisi se ruga, însă Dumnezeu a auzit tainicele lui suspinuri şi i-a spus: Ce strigi către mine ? (Ieşirea 14, 15). Moisi nu şi-a deschis buzele, însă Dumnezeu a auzit strigătul inimii sale. Ca răspuns la această rugăciune lăuntrică, poporul evreu a fost izbăvit în chip minunat de la pieire. Marea s-a despărţit în două şi poporul a trecut ca pe uscat pe celălalt ţărm. Iată ce însemnătate are adevărata rugăciune lăuntrică !

 

 

V. Dobândirea adevăratei rugăciuni

Cu înţelepciune dumnezeiască, Sfinţii Părinţi ne povăţuiesc ca temelia oricărei rugăciuni să fie simplitatea, smerenia, frica de Dumnezeu şi evlavia. Este cu neputinţă ca cineva care se roagă să placă lui Dumnezeu dacă nu are simplitate, ci viclenie în inima sa, dacă înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu este plin de mândrie ori dacă este îndrăzneţ, neavând teamă de Dumnezeu. Dacă doreşti să te rogi cu folos pentru sufletul tău, străduieşte-te ca înainte de toate să tai orice viclenie, să izgoneşti făţărnicia, să te smereşti şi să lucrezi cu evlavie.

Stai înaintea lui Dumnezeu cu simplitatea unui copil, aşteptând să se liniştească valurile deşarte ale vieţii şi tulburarea din sufletul tău, recunoaşte-ţi păcatele şi, închipuindu-ţi Judecata cea înfricoşată a lui Dumnezeu şi veşnicele chinuri către care te va duce viaţa ta cea rea, cheamă-L cu teamă pe Dumnezeu în inima ta şi abia atunci începe să grăieşti cu El. Altfel, dacă cu inima tulburată de patimi şi cu mintea cuprinsă de gândurile pământeşti stai la rugăciune, buzele tale vor grăi rugăciunea, dar mintea va rătăci în altă parte, inima îţi va fi departe de Dumnezeu şi nu vei primi de la cer acelea pentru care, fără să te rogi din suflet, ci doar mecanic, le ceri. O asemenea rugăciune, în loc să te apropie de Dumnezeu, te va înstrăina de El. Lasă mai degrabă pentru puţină vreme rugăciunea, decât să o faci într-un moment nepotrivit, când eşti pe de-a întregul plecat în alte sfere.

Mai înainte de ce făgăduieşti, te găteşte pre tine – citim în Scriptură (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 18, 23). Dacă noi, cu stăruinţă, ne pregătim înainte de a ne prezenta cu rugămintea noastră înaintea vreunui mare demnitar pământesc, iar când am ajuns la el luăm aminte la orice cuvânt al nostru, ca să nu greşim, atunci cum îndrăzim ca fără evlavie la rugăciune, fără simplitatea inimii şi fără smerenie să vorbim cu Dumnezeu ? Cugetă, omule îndrăzneţ, cine eşti tu şi înaintea Cui stai la rugăciune ! Tu eşti făptură şi, pe lângă aceasta, eşti un păcătos ! Iar El, Cel înaintea căruia îngenunchezi, este Făcătorul tău cel veşnic, Cel Atotputernic şi de neatins ! El te-a zidit, El poate cu o singură adiere să te nimicească. Căci ,,ce este viaţa noastră ? O lumânare pâlpâindă ! Este îndeajuns pentru Acela, care a dat-o pe ea, doar să o sufle şi aceasta se va stinge”.

Dacă Domnul a binevoit să te învrednicească să intri într-o convorbire de rugăciune cu El, aceasta este din compătimirea Lui fără margini către tine, om adânc căzut în păcat ! Rugăciunea ta este o mărturie a marii îndurări a lui Dumnezeu şi a neînţelesei Lui iubiri către tine. Pentru aceasta, când păşeşti la rugăciune, adu-ţi aminte cu cine vrei să grăieşti, rabdă şi cu deschidere plină de evlavie, cu credincioşie copilărească, cu inimă Cuv duh 110 1smerită şi cu adâncă cinstire plină de teamă, spune-ţi durerea ori arată-ţi mulţumirea şi lauda. Nu uita că Dumnezeu săvârşeşte o mare binefacere prin aceea că ne îngăduie să ne rugăm Lui. Şi nu doar că ne îngăduie, ci chiar ne porunceşte aceasta, dorind binele nostru; când ne spune să căutăm faţa Sa (potrivit Psalmi 26, 13), El ne cheamă către părtăşia cu El ca să ne sfinţească şi să ne desăvârşească duhovniceşte.

Când ne îndeamnă: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate (Psalmi 49, 16), El caută să aibă un motiv de a revărsa peste noi binecuvântările Sale cereşti. Când ne spune: Întoarce-te la mine şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22), El caută să ne întindă o mână mântuitoare şi să ne izbăvească de chinuitorul nostru – diavolul. Hristos, în dragostea Sa, S-a întrupat, dându-Şi viaţa pentru noi. El ne învaţă să ne rugăm atunci când spunem: Cereţi …, căutaţi …, bateţi (Matei 7, 7). Tot El, în chip înduioşător, ne cheamă: Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28).

,,Cine nu este uimit – exclamă Sfântul Ioan Gură de Aur – de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe care El ne-a arătat-o, dând oamenilor o asemenea mare cinste că i-a învrednicit de rugăciunea şi convorbirea cu El ! În timpul rugăciunii, noi cu adevărat vorbim cu Dumnezeu. Tot prin aceasta intrăm în comuniune şi cu îngerii”. Iată de ce ,,cei ce se apropie de Dumnezeu trebuie să săvârşească aceasta cu bucurie şi cu teamă; cu teama de a nu ne arăta nevrednici de rugăciune, iar cu bucurie pentru măreţia cinstei care ni se dă”.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre. Acestea ne sunt nespus de folositoare nouă înşine. Cu cât omul are o legătură de rugăciune mai vie cu Dumnezeu, cu atât este mai puternic înaintea răului, mai răbdător în necazuri, biruitor întru ispite. Rugăciunea îl înalţă deasupra lui însuşi şi îl leagă de Cel Preaînalt. Legat de Ziditorul său, omul slab devine puternic, căci Dumnezeu îi dă puteri prin rugăciune. În aceasta constă marele bine pe care omul îl primeşte în urma convorbirii în rugăciune cu Dumnezeu. Altfel, ,,creştinul fără rugăciune se arată precum pasărea fără aripi şi precum ostaşul fără arme”, după cum grăieşte Sfântul Tihon de Zadonsk. Cel ce se roagă regulat şi după dreptar are sprijinul îngerilor, ajutorul sfinţilor, întărirea cea puternică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, ceea ce este încă mai important, primeşte harul Domnului Iisus Hristos, iubirea lui Dumnezeu-Tatăl întru părtăşia Sfântului Duh. Cine ar putea să iasă împotriva unui astfel de ostaş, îngrădit cu ajutorul nevăzut al atâtor aliaţi puternici şi ocrotitori ?

Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi, care au experimentat puterea rugăciunii, au ţinut la aceasta şi au sfătuit pe orice creştin să şi-o însuşească, să se îndeletnicească cu ea în fiecare zi, ca în acest chip să se mântuiască. După binecuvântata lor învăţătură, legând pe om cu Dumnezeu, rugăciunea face pe cel neputincios puternic, pe cel lipsit de curaj îndrăzneţ, pe cel deznădăjduit plin de nădejde. ,,Mare este puterea rugăciunii, scrie Sfântul Efrem Sirul. Ea stinge flacăra focului, înfrânează mânia prin dragoste, înfrânge oştiri, îmblânzeşte furtunile, pune pe fugă pe demoni, deschide porţile cereşti, sfărâmă legăturile morţii, vindecă neputinţele, îndepărtează necazurile, întăreşte cetăţile ce se clatină … într-un cuvânt, ea este mântuitoare din orice necaz. Înţelegând prin aceasta nu rugăciunea lipsită de viaţă, care se săvârşeşte doar cu buzele, ci rugăciunea care ţâşneşte din adâncurile inimii. Precum un copac care are rădăcinile înfipte adânc în pământ poate să se împotrivească atât vânturilor, cât şi furtunilor fără să se frângă ori să fie scos din rădăcini, tot astfel rugăciunea născută din adâncul sufletului, înrădăcinată adânc în inimă, se înalţă la cer fără a fi împiedicată de vreun gând ispititor. Aşa s-a rugat şi Sfântul Prooroc şi Împărat David: Dintru adâncuri am strigat către tine Doamne (Psalmi 129, 1)”.

O asemenea rugăciune trebuie să dobândească orice creştin, dacă doreşte să aibă o legătură permanentă şi lucrătoare cu Atotputernicul Dumnezeu şi să trăiască minunea părtăşiei celei dumnezeieşti. Către o asemenea rugăciune ne cheamă Însuşi Mântuitorul spunând: Şi când te rogi, nu fi ca făţarnicii, că iubesc în adunări şi în unghiurile uliţelor stând să se roage ca să se arate oamenilor. Amin zic vouă, că îşi iau plata lor. Iar tu când te rogi, intră în cămara ta, şi încuind uşa ta, roagă-te Tatălui tău celui întru ascuns şi Tatăl tău cel ce vede întru ascuns, va răsplăti ţie (Matei 6, 5-6).

Dacă ne rugăm doar cu rugăciunea cea din afară, cu care se mulţumesc făţarnicii, nicicum nu se va înfierbânta inima noastră. O astfel de rugăciune nu va schimba purtarea noastră şi nu ne va apropia de cer. Stăruinţa creştinului trebuie să se îndrepte către aceasta: prin formele exterioare ale rugăciunii, care sunt desigur necesare, să intrăm într-o stare de rugăciune lăuntrică. Iar aceasta este constituită din următoarele elemente: luarea aminte cu multă osârdie, căldura inimii, frica de Dumnezeu, aprinderea cea duhovnicească, căldura pocăinţei, umilinţa şi frângerea inimii.

Ca să dobândim adevărata rugăciune trebuie să ne îndeletnicim întru aceasta. Cum să ne îndeletnicim însă, ne învaţă Sfinţii Părinţi care, luminaţi de Sfântul Duh, s-au îndeletnicit neîncetat întru ea.

Citirea rugăciunii, fără participarea noastră, nu a adus nimănui până acum vreun folos. Cel ce ia aminte la aceasta, cel ce citeşte şi simte cu inima puterea cuvintelor rugăciunii, acela se roagă cu adevărat şi cu folos pentru sufletul său. ,,Nu doar cu cuvinte trebuie să ne rugăm – scrie Sfântul Nicodim Aghioritul –, ci şi cu mintea; şi nu doar cu mintea, ci şi cu inima, astfel ca mintea să vadă limpede ce spun cuvintele, iar inima să simtă ce cugetă mintea. Această unire este esenţa adevăratei rugăciuni. Dacă întru rugăciunea noastră lipseşte ceva din cele amintite, aceasta este fie o rugăciune nedesăvârşită, fie pur şi simplu nu este rugăciune”. Iar dacă omul se roagă cu o rugăciune nedesăvârşită sau cu o rugăciune înşelătoare, se lipseşte de acea minunată căldură cerească, de acel har şi de acea putere care fac adevărata rugăciune.

Astfel, trebuie să luăm aminte că nu orice rugăciune este una autentică. ,,Când mintea şi inima se unesc întru rugăciune şi gândurile nu se răspândesc – ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov –, atunci inima se încălzeşte cu o căldură duhovnicească întru care străluceşte lumina lui Hristos, umplând de pace şi de bucurie pe omul lăuntric în întregimea sa”.

Unirea minţii cu inima, după cuvintele Sfântului Ignatie Briancianinov, trebuie să fie o unire a gândurilor duhovniceşti ale minţii cu simţirile duhovniceşti ale inimii. Nu doar orice simţământ al păcatului şi orice gând păcătos, ci toate gândurile şi simţirile fireşti, oricât de subţiri şi mascate de o părută dreptate, nimicesc unirea minţii cu inima, făcându-le potrivnice. Pentru aceasta, trebuie să luăm aminte ca în vremea rugăciunii să nu îngăduim nici un alt gând în inimă, nici măcar pe cele evlavioase, în afară de acelea care sunt obiect al rugăciunii şi care doar ele pot să unească mintea cu inima.

Despre adevărata rugăciune, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: ,,Înaintea Domnului se roagă acela care şi-a adunat pe deplin sufletul şi nu are în acea clipă nici o părtăşie cu pământul, ci s-a sălăşluit chiar în cer şi a izgonit din sufletul său toate gândurile omeneşti. Cel care se roagă trebuie să se roage astfel încât, pe de-a întregul adunat, cu mintea neîmprăştiată şi cu sufletul întristat, să-L cheme pe Dumnezeu fără să înmulţească cuvintele, ci să sporească rugăciunea grăind puţine şi simple cuvinte, pentru că nu de mulţimea cuvintelor, ci de luarea aminte a sufletului atârnă faptul de a fi ascultaţi”.

Felurite sunt treptele rugăciunii. Acestea ţin de treapta duhovniciei noastre şi de legătura noastră cu Dumnezeu. Pe cât de strâns ne aflăm în viaţa noastră în legătură cu Dumnezeu, astfel va fi şi rugăciunea noastră. Căci într-un fel se raportează la Dumnezeu cel credincios, iar omul indiferent faţă de mântuirea sa în alt chip. Unul s-a rupt de păcat şi năzuieşte cu râvnă către viaţa virtuoasă, însă nu a intrat pe deplin în templul lui Dumnezeu, ci slujeşte Domnului cu silire de sine, iar un altul s-a unit cu Domnul şi Îl poartă întru sine şi, cu o cinstire plină de teamă şi cu evlavie şi dragoste, stă înaintea Lui.

Primul, fiind nepăsător în viaţa sa, este nepăsător şi faţă de rugăciune şi doar la vedere o săvârşeşte în biserică şi acasă. El se roagă simplu, după obişnuinţă şi după o oarecare îndatorire mecanică ce a prins rădăcini în sufletul său, mai mult decât copilăreşte; se roagă fără luare aminte şi fără simţire, urmând doar obiceiul stabilit mai înainte. Al doilea citeşte multe rugăciuni şi merge adesea la biserică, străduindu-se să-şi adune mintea, să nu se împrăştie şi să aibă o simţire potrivită citirii rugăciunilor; şi, cu toate că nu izbândeşte întru aceasta întotdeauna, el observă totuşi o oarecare izbândă întru rugăciune. Cel de-al treilea, adunat pe de-a întregul întru sine, stă cu mintea sa înaintea Domnului şi se roagă neîmprăştiat în inima sa, fără rugăciuni îndelungi, ci printr-o şedere de multă vreme la rugăciune. Acesta a dobândit rugăciunea lăuntrică.

Unuia ca acesta nu-i este de trebuinţă mulţimea rugăciunilor, căci ploaia multei grăiri stinge rugăciunea lăuntrică. Primul trebuie să năzuiască spre treapta celui de-al doilea, iar cel de-al doilea către treapta celui de-al treilea, ca să ajungă la părtăşia cea dumnezeiască. Căci cu cât omul înaintează întru rugăciune, cu atât mai mult se apropie de Domnul şi de propria sa mântuire.

Unii cugetă că adânca rugăciune lăuntrică este o datorie doar a feţelor celor duhovniceşti şi, în special, a monahilor. Dar dacă este un adevăr faptul că doar rugăciunea autentică apropie de Domnul şi ajută la mântuire, este limpede că ea este o îndatorire a oricărui creştin care doreşte să se mântuiască. Pentru aceasta, se cere de la toţi dobândirea rugăciunii lăuntrice duhovniceşti. Îndeletnicirea întru ea cere însă în principal două lucruri: primul – prin citirea rugăciunii să se pătrundă în sensul ei; şi al doilea – să se simtă gândurile şi dispoziţiile exprimate acolo. Aceasta Sfinţii Părinţi o numesc adunarea minţii în inimă, ori şederea cu mintea în inimă, ori petrecere înaintea lui Dumnezeu.

Dacă te rogi, dar mintea ta nu pătrunde cuvintele rugăciunii, cazi în păcatul împrăştierii. Iar întru împrăştiere nu ştii ce ceri mecanic cu buzele tale. Şi dacă tu însuţi nu pătrunzi întru rugăciunea ta, atunci îţi vei pierde îndrăzneala de a-I cere lui Dumnezeu să pătrundă întru ea. Ori, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,dacă tu însuţi nu-ţi asculţi rugăciunea, cum doreşti atunci ca Dumnezeu să o audă pe ea ?”

Păcatul răspândirii naşte la rândul său un alt păcat: lipsa simţirii păcatului. Nu este cu putinţă să simţi binefăcătoarea putere a cuvintelor rugăciunii dacă eşti răspândit, iar această lipsă de simţire conduce către pierzare. Căci, fiind nesimţitor faţă de cuvintele rugăciunii care cel mai adesea te cheamă la pocăinţă, pomenind păcătoşenia ta, rămâi nesimţitor faţă de starea ta vrednică de plâns. Însă dacă tu însuţi nu te compătimeşti întru necazul tău, cum doreşti să atragi compătimirea lui Dumnezeu faţă de tine ? Dumnezeu este gata să ajute pe fiecare, însă ajutorul Său îl primeşte doar acela care-şi deschide inima către El.

Cum să învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima ? Aceasta ne învaţă doar îndeletnicirea întru rugăciune. Sfântul Nicodim Aghioritul dă foarte frumoase sfaturi despre cum să ne îndeletnicim cu rugăciunea. Aceasta, după el, nu este o oarecare filozofie adâncă, ci ceva foarte simplu pentru însuşirea căreia se cere doar o stăruinţă permanentă. ,,Cum ai învăţat să citeşti ? întreabă el. Ai început să te nevoieşti întru aceasta şi ai învăţat. Cum ai învăţat să scrii ? Ai început să scrii şi te-ai deprins cu aceasta. Aşa te vei deprinde să te şi rogi”.

Practic, iată cum trebuie să procedezi: în fiecare zi, stând în faţa icoanelor de acasă, spunându-ţi rugăciunile de dimineaţă ori de seară, deprinde-te să urmăreşti cu mintea sensul cuvintelor pe care le citeşti în cartea de rugăciune şi străduieşte-te să simţi cu frângerea inimii ceea ce a simţit autorul acelei rugăciuni. Astfel, o zi, două, mai multe …, şi te vei deprinde să te rogi cu mintea adunată, cu evlavie, cu umilinţă în inimă şi cu aprindere lăuntrică. Însă, dacă luarea aminte nu este prezentă astăzi la rugăciune, aşa cum trebuie să fie, iar mâine citeşti rugăciunile cum nu se cuvine – fără luare aminte şi răspândit – procedând în acest chip, surpi tu însuţi pe acelea pe care mai înainte de aceasta le-ai zidit.

Prin urmare, la rugăciune omul trebuie să se despovăreze de toate impresiile păcătoase şi de toate grijile deşarte care s-au îngrămădit asupra sa, în timpul nopţii ori în timpul zilei, cât şi de relele sale simţăminte către aproapele. Iar dacă o oarecare trăire păcătoasă l-a stăpânit cu silinţă şi îl urmăreşte şi în timpul rugăciunii, el trebuie fie să înlăture cu o forţare a voinţei pe aceasta de la el, iar dacă se arată cu neputinţă, să facă din această stare neplăcută lui Dumnezeu obiect al rugăciunii lui şi cu frângerea inimii să ceară de la Dumnezeu milă şi îndurare.

Astfel de sfaturi ne dă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul. Având în vedere importanţa practică a chestiunii cercetate, vom cita cu de-amănuntul opinia lui în cazul dat, cu riscul de a ne repeta. Socotim însă ca mai importantă repetiţia, nedorind ca lucrurile să rămână nelămurite.

Sfântul Teofan ne învaţă că la adevărata rugăciune se ajunge atunci când se înfăptuieşte unirea minţii cu inima. În ce chip se petrece aceasta ? Mintea este ceva care nu are astâmpăr, alergând de la un lucru la altul şi alunecând spre asocieri. Cum poate să se abţină ea în timpul rugăciunii de la împrăştiere şi să-şi îndrepte luarea aminte asupra cuvintelor rugăciunii ? Aceasta poate să se petreacă dacă omul năzuieşte în timpul rugăciunii ca mintea lui să înţeleagă cele citite şi cu inima să le simtă pe acestea. Fiecare rugăciune ascunde înalte simţăminte care au impresionat pe autorii ei. Încercând să trezească aceste simţăminte în propria lui inimă şi în minte, cel care pătrunde în rugăciune îşi va uni mintea cu inima, va intra întru ea şi va rămâne acolo.

,,Nu poate mintea să stea cu gândul la Dumnezeu ..., ea tot aleargă şi aleargă”. Ca să se înfrâneze de la aceasta, ea trebuie să se unească cu simţirea. Dacă coboară în inimă, ea se linişteşte şi se opreşte din zborul ei necontrolat. Din punct de vedere psihologic, adevărul este că simţirile sunt mai puternice decât mintea şi că mintea se supune simţirii. Dacă am ajuns în îndeletnicirea noastră de rugăciune până la sporirea în simţăminte de pocăinţă, de mulţumire, de umilinţă, de frângere a duhului, mintea se va menţine în inimă în toată vremea în care acolo ard acele sentimente. Dacă ele se sting însă, ea va porni să rătăcească pe nenumărate cărări. Arta constă în a se deprinde omul să se roage cu simţăminte sincere. Atunci şi mintea ajută simţirii şi simţirea ţine mintea în cercul gândurilor de rugăciune.

Însă cum poate fi creată o dispoziţie de rugăciune ? Aceasta nu stă pe deplin în puterea omului, însă ea nu se face fără voia lui. Dumnezeu dă simţăminte pline de har. Pentru aceasta, trebuie să strigăm către El: ,,Doamne, încălzeşte inima mea !” Omul însuşi pregăteşte inima lui pentru primirea unei dispoziţii de rugăciune. Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Aici ajută încordarea voii. Cu o asemenea încordare a voii trebuie să izgonim dinlăuntrul nostru plăcerea de sine – acest amăgitor lăuntric –, constrângându-ne către pocăinţă şi rugăciunea cu luare aminte. Omul trebuie în chip conştient să se întristeze că este păcătos şi nevrednic de cer. El trebuie să se întristeze că nu se roagă aşa cum se cuvine şi să se smerească. Ca să primească o mai adâncă smerenie este nevoie să se silească pe sine să rabde ocări, împunsături, vrăjmăşii, boli, necazuri. Dacă se deprinde să le rabde pe acestea ca pe deplin meritate, el va dobândi smerenia.

Domnul Însuşi Se îngrijeşte să ne smerească. În acest scop, El îngăduie să fim obijduiţi, să fim mustraţi ori vătămaţi. Folosind astfel de întâmplări, să ne îndeletnicim cu răbdarea. Iar răbdarea va rodi smerenia; iar smerenia umilinţa şi căldura inimii, care se manifestă îndeosebi în timpul rugăciunii. Astfel, căldura inimii va menţine mintea în inimă. Atunci omul va putea să se roage cu mintea şi cu inima.

Ca să se deprindă omul să pătrundă cu mintea sa şi să simtă în inimă rugăciunile citite, trebuie, după Sfântul Teofan Zăvorâtul, să facă următorul exerciţiu: să aleagă un ceas în afara pravilei de rugăciune, să ia cartea de rugăciuni şi să citească cu zăbavă rugăciunile, cugetând asupra sensului lor, ca prin aceasta să se străduiască să creeze în inima sa simţăminte potrivite acestor rugăciuni. Când vine apoi vremea pravilei de rugăciune, cu aceeaşi stăruinţă omul să pătrundă, să înţeleagă şi să simtă rugăciunile pe care le citeşte. Aceasta este prima metodă a atragerii minţii în inimă.

A doua metodă este următoarea: când citeşte rugăciunile de acasă, după ce a împlinit prima pravilă şi simte că rugăciunile citite nasc simţăminte pline de har, care răpesc pline de tărie sufletul şi cuprind întreaga conştiinţă, omul trebuie atunci să întrerupă citirea după cartea de rugăciuni şi să spună o oarecare scurtă rugăciune, de la sine, rugăciune născută întru el din încordarea binecuvântatelor simţăminte. Aceste simţăminte nu trebuie să fie retezate prin continuarea citirii după cartea de rugăciuni şi cu schimbările lucrurilor rugăciunii. Dimpotrivă, trebuie să li se dea posibilitatea să se reverse în chip liber. Sfântul Teofan nu pune accentul asupra mulţimii rugăciunilor citite, ci pe calitatea convorbirii cu Dumnezeu. El recomandă ca în asemenea situaţii să nu săvârşim toate rugăciunile din pravila de rugăciune dată, ci să luăm seama doar la binecuvântata aprindere a inimii. Rugăciunea vie către Dumnezeu este mai importantă; chiar dacă a mai rămas ceva necitit din pravilă, nu este un necaz atât de mare.

Un mare nevoitor citea foarte rar chiar şi o ,,slavă” din Psaltire, pentru că era răpit de simţămintele sale duhovniceşti; şi stând el cu inima înaintea lui Dumnezeu se ruga de la sine, cu simţire, lui Dumnezeu. Şi nu se întorcea la Psaltire până ce nu i se linişteau simţămintele. Se înţelege, fără Psaltire şi fără cartea de rugăciuni nu se poate. Cu ele ne încălzim inima, după cum aruncând un lemn în sobă se înteţeşte focul care este gata să se stingă. ,,Însă, atunci când inima se aprinde şi un oarecare simţământ binecuvântat cuprinde întregul nostru suflet, atunci nu trebuie să se mai continue citirea. Aceasta va slăbi doar simţirea şi pravila va fi fără vreun folos”.

Aceste preţioase sfaturi ale Sfântului Teofan Zăvorâtul trebuie să le aibă în vedere oricine doreşte să se deprindă să se roage aşa cum se cuvine. La îndrumările de mai sus să o adăugăm şi pe următoarea, pe care Sfântul Teofan o recomandă unei tinere fecioare: ,,Nicicând nu trebuie să socoteşti ca desăvârşit ceva din pravila ta duhovnicească, şi încă mai puţin rugăciunea. Dimpotrivă, trebuie să simţi ca şi cum ai începe să te rogi pentru prima oară. Ceea ce se săvârşeşte pentru prima oară se săvârşeşte cu osârdia cea dintâi. Dacă păşind către rugăciune te vei simţi astfel ca şi când încă nu te-ai rugat aşa cum se cuvine, vei săvârşi rugăciunea ta cu osârdia cea dintâi. Şi ea va merge bine. Dar dacă în rugăciune nu izbândeşti, să nu aştepţi izbânda întru nimic altceva. Aceasta este rădăcina a toate”.

Cele mai importante sfaturi practice pe care Sfântul Teofan le dă oricui doreşte să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii şi să se deprindă cu adevărata rugăciune mântuitoare sunt, pe scurt, următoarele:

 

1. Alege pravila de rugăciune potrivită ţie – de dimineaţă, din cursul zilei şi de seară.

2. Pentru început, această pravilă nu trebuie să fie prea mare, ca să nu te depărtezi de nevoinţa rugăciunii.

3. Străduieşte-te ca întotdeauna să te rogi cu frică plină de evlavie, cu osârdie şi cu luare aminte.

4. Foloseşte mijloacele din afara rugăciunii: statul în picioare, metaniile, îngenuncherile, închinăciunile, citirea cu glas tare, uneori chiar şi cântarea.

5. Roagă-te astfel adeseori, chiar dacă nu continuu. Unii fac aceasta în fiecare ceas.

6. În cartea de rugăciuni este arătat ce rugăciuni să se citească. Tu alege acea rugăciune care te aşază într-o dispoziţie duhovnicească şi începe cu ea.

7. Începutul rugăciunii este simplu; stai la rugăciune cu evlavie, cu frică şi cu cutremur, vorbeşte ca la urechea lui Dumnezeu, fă semnul crucii, fă închinăciuni şi metanii, îngenunchează.

8. Pravila asumată trebuie neapărat împlinită.

9. Nu are importanţă dacă vei citi ori dacă vei cânta cu glas tare, dacă vei şopti ori dacă te vei ruga în gând; în toate cazurile Domnul este aproape.

10. Trebuie să-ţi aduci aminte în chip limpede care este scopul rugăciunii. Este potrivită acea rugăciune care se săvârşeşte cu frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi cu acest simţământ. ,,Dumnezeule, după cum voieşti, mântuieşte-mă !”

11. Rugăciunea are felurite trepte: Prima treaptă este cea a rugăciunii trupeşti (cea din afară) – în citit, statul în picioare, în a face închinăciuni. Mintea se răspândeşte, inima este fără simţire, lipseşte dorinţa de a ne ruga. Este nevoie, în cazul dat, de răbdare, trudă şi sudoare. Deşi nu este prea uşor, să ai întotdeauna înaintea ochilor scopul rugăciunii. Roagă-te ! Aceasta este o rugăciune care cere nevoinţă.

A doua treaptă este rugăciunea cu luare aminte: mintea silită să se adune în timpul rugăciunii se arată acum pe de-a întregul fără răspândire. Luarea aminte se concentrează întru cuvintele scrise şi mintea le repetă pe acestea ca fiind ale sale.

Cea de-a treia treaptă este rugăciunea numită cu simţirea. Din luarea aminte inima se încălzeşte, iar gândurile (în timpul rugăciunii), se spune, se întorc întru simţire. Cuvintele citite despre frângerea inimii se prefac întru adevărată zdrobire (a inimii). Expresiile de cerere se simt ca nevoi şi trebuinţe proprii. Când a ajuns la treapta simţirii, creştinul se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeu al inimii. Scopul îndeletnicirii întru rugăciune este ca stând la rugăciune să treci de la o simţire către o altă simţire.

12. Oricât ar socoti cineva că este de desăvârşit în rugăciune, nicicând să nu-şi lase pravila şi să o săvârşească aşa cum este rânduit şi tot timpul să înceapă cu rugăciunea nevoinţei. Cu ea trebuie să se lege şi rugăciunea minţii, după care va ajunge şi la rugăciunea inimii. Dacă aceasta nu se păzeşte, următoarele două trepte ale rugăciunii se vor pierde, iar omul va cugeta că se roagă fără ca aceasta să se întâmple în realitate.

13. Când rugăciunea devine una neîncetată, atunci începe rugăciunea duhovnicească, care este un dar al Sfântului Duh, ce Se roagă întru noi. Aceasta este ultima treaptă a rugăciunii. Sfinţii Părinţi spun că există însă şi o rugăciune de neatins pentru minte, care întrece hotarele conştiinţei noastre (amintea, de pildă, Isaac Sirul).

 

La îndeletnicirea rugăciunii ajută mult, după Sfinţii Părinţi, rugăciunile proprii scurte, care ţâşnesc din inima înflăcărată şi care se potrivesc cel mai mult stării şi nevoilor noastre. Plăcuţii lui Dumnezeu nu doar că îngăduie, ci şi încurajează să adăugăm la pravila de rugăciune propriile noastre scurte rugăciuni. Avva Macarie, de pildă, a fost întrebat de un oarecare cum să ne rugăm şi i-a răspuns: ,,Nu este nevoie de multe cuvinte, ci să ridicăm adesea braţele şi să spunem: ‘Doamne, aşa cum voieşti şi cum ştii, miluieşte-mă !’ Iar când va veni ispita, spune: ‘Doamne, ajută-mă !’ Căci El ştie ce ne trebuie şi după aceasta şi face cu noi”.

Oricine poate să aleagă după nevoia sa o oarecare scurtă rugăciune – fie din Psaltire, fie din cartea de rugăciuni –, ca, de pildă, din cele 24 de scurte rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în cărţile de rugăciuni, la rugăciunile de seară. Credinciosul poate să alcătuiască şi singur o oarecare scurtă rugăciune, care să răspundă trebuinţelor sale duhovniceşti, şi s-o repete adesea, pătrunzând, desigur cu mintea şi cu simţămintele în inima sa, întru cele ce se roagă. Astfel de suspinuri la rugăciune se întâlnesc adesea la Sfinţii Părinţi. Sfântul Ioan Casian recomanda stihul 1 din Psalmul 69: Dumnezeule spre ajutorul meu ia aminte; Doamne ca să-mi ajuţi mie grăbeşte. La acest stih este de folos să alergăm îndeosebi întru ispitele trupeşti şi în cazul unor necazuri neaşteptate.

Alţii recomandă rugăciunea vameşului: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului (Luca 18, 13) ori un alt stih: ,,Doamne, eu ca un om am greşit, dar Tu, ca un Dumnezeu bun, miluieşte-mă”. Unii repetă cea mai scurtă rugăciune: ,,Doamne miluieşte”. Aproape toţi îndrumătorii recomandă însă rugăciunea lui Iisus, care constă din aceste cuvinte: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cu aceasta s-au mântuit mulţi, rostind în şoaptă, în fiecare clipă liberă, cu mintea adunată asupra conţinutului acesteia, cu fierbinţeala inimii, cuvintele ei pline de har, având simţirea prezenţei nevăzute a lui Hristos. Unii au mers pe calea desăvârşirii, legând, de pildă, 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu închinăciuni făcute înaintea iconostasului de acasă, împărţindu-le astfel: la 10 închinăciuni, câte o metanie.

Rugăciunea lui Iisus este nespus de valoroasă, căci Îl mărturiseşte pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi cere mila Lui, dând totodată conştiinţa smereniei pentru păcatele săvârşite.

Potrivit Sfântului Teofan Zăvorâtul, rostirea rugăciunii lui Iisus este foarte simplă: stai înaintea icoanelor, într-o stare de rugăciune (cei neputincioşi pot să stea şi aşezaţi), şi îndreaptă luarea aminte a minţii tale către inimă, închipuindu-ţi cu credinţă vie că Dumnezeu este aproape, înaintea ta, că te priveşte şi te ascultă cu atenţie, şi trezeşte simţământul fricii de Dumnezeu, evlaviei şi zdrobirii inimii; cu o asemenea dispoziţie Cuv duh 111 1spune încet şi rar rugăciunea lui Iisus fără să-ţi închipui vreun lucru ori chip. Astfel, ne putem ruga o jumătate de ceas ori un ceas întreg. În timpul zilei, orice clipă liberă foloseşte-o pentru rugăciunea lui Iisus. La început, îţi va fi greu să urmăreşti cu atenţie repetarea mecanică a cuvintelor rugăciunii. Treptat însă, vei dobândi obiceiul de a rămâne în mod conştient în prezenţa lui Dumnezeu cu frică, credinţă şi dragoste.

La aceste îndeletniciri trebuie să veghezi mai cu seamă asupra curăţiei conştiinţei. Omul nu trebuie să săvârşească ceva neplăcut lui Dumnezeu, deoarece aceasta ucide aşezarea cea duhovnicească. Cel ce îngăduie păcatele ascultând pe demoni şi împreună cu aceasta se îndeletniceşte cu rugăciunea lui Iisus procedează în chip nebunesc, căci vrăjmăşeşte nu împotriva demonilor, ci împotriva lui însuşi. El singur stinge focul pe care doreşte să-l aprindă în inima sa. Apa şi focul nu-şi au locul laolaltă. Patimile şi păcatele sunt, de asemenea, precum este umezeala în lemnul dat focului. Lemnele umede, care nu ard, trebuie mai întâi să le uscăm. În cele duhovniceşti aceasta se face printr-o luptă necruţătoare cu patimile.

Pentru aceasta, omul trebuie întâi de toate să-şi curăţească cât mai des conştiinţa printr-o sinceră spovedanie; şi, în al doilea rând, să lupte el însuşi în timpul rugăciunii cu orice gând sau simţământ păcătos, suspinând cu pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi cerând iertarea Lui. Cu cât mai sincer şi hotărât este omul, cu atât mai grabnic vine ajutorul lui Dumnezeu. ,,Dacă ne raportăm la rugăciune cu nepăsare – spune Sfântul Teofan –, nicicând nu vom izbândi întru ea. Rugăciunea nu ajunge la desăvârşire singură, ci unită cu celelalte virtuţi. Pe cât ne desăvârşim întru virtuţi, pe atât se desăvârşeşte şi rugăciunea. Cele mai importante virtuţi sunt: frica de Dumnezeu, curăţia, smerenia, frângerea inimii, omorârea patimilor, răbdarea, dragostea. Când acestea sunt dobândite se arată şi toate celelalte, şi împreună cu ele şi rugăciunea”.

Scopul rugăciunii este de a ajunge la necontenita părtăşie cu Domnul ori la permanenta pomenire a Domnului. Aceasta este dată, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, de dumnezeiasca bunătate, nu însă fără conlucrarea noastră. Către ce să ne îndreptăm nevoinţa ? Către aceea ca prin silirea voii noastre să ne constrângem să-L pomenim pe Domnul, crezând că El este aproape, că El este în inimile noastre şi că noi suntem cu El. Cu o asemenea permanentă pomenire a prezenţei lui Dumnezeu trebuie să rostim încet rugăciunea lui Iisus. Nu doar o pronunţare mecanică a cuvintelor acesteia însă, căci o astfel de pronunţare mecanică constituie partea ei din afară. Partea lăuntrică, partea ei esenţială, constă în a sta în mod conştient şi întru trezvia minţii înaintea lui Dumnezeu, întru simţirea din inimă a stării noastre vrednice de plâns, în suspine calde şi în frângerea inimii întru chemarea ajutorului Celui Preaînalt.

Iată, acesta este cel mai bun mijloc de întărire a minţii şi a inimii în aşa-numita pomenire a lui Dumnezeu, ori permanenta pomenire a Domnului. Cel ce ,,a ajuns la aceasta simte cum Dumnezeu străluceşte în sufletul său precum soarele şi-l încălzeşte pe el. Aceasta se petrece ca în cazul luminii din lumea materială: aşază un obiect rece la soare şi el se va încălzi. Tot astfel se încălzeşte şi sufletul din pomenirea Domnului, care este Soarele cel duhovnicesc”.

Să nu ne deznădăjduiască faptul că rugăciunea noastră curge la început mai mult în afară, fiind una împrăştiată, fără participarea inimii şi fără o dorinţă deosebită. Dacă este rostită necontenit, cu silirea voii, dacă ne dăm stăruinţa de a ne întoarce de la rătăcirea minţii către aceasta şi dacă o împlinim după toate regulile arătate mai sus, ţinând cont de curăţirea după rânduială a conştiinţei de păcate, ea se va transforma treptat dintr-o rugăciune exterioară în una lăuntrică, stăpânindu-ne mai întâi mintea, astfel că aceasta va ajunge să se adune şi în cele din urmă va aprinde şi inima.

Aici însă trebuie să facem următoarea remarcă importantă: ajuns la rugăciunea lăuntrică, omul nu trebuie să cadă în înşelare de sine, socotind că a atins cine ştie ce înălţime. Trebuie să luăm aminte la faptul că sporirea întru rugăciune nu are sfârşit. Sfântul Teofan vede în primejdia înşelării de sine o ispită diavolească, ce trebuie îndepărtată îndată, în cel mai hotărât mod. ,,Iată, tu deja eşti un mare nevoitor, un mare rugător”, şopteşte vrăjmaşul. Creştinul în cauză se prinde cu această momeală, se caţără pe catalige înalte şi începe să cugete semeţ despre sine şi să-i înjosească pe alţii. Desigur, în cazul dat, harul îl părăseşte; vrăjmaşul însă îi susţine convingerea că acesta este cu el. Astfel, el cade într-o stare jalnică, ,,gândind că are ceea ce nu are”.

Sfinţii Părinţi au oprit ca omul să se măsoare pe sine cu oricine altcineva întru sporirea duhovnicească. De una ca aceasta trebuie să fugim ca de foc. ,,Acelea pe care trebuie să le căutăm prin rugăciune – scrie Sfântul Teofan – sunt naşterea în inima noastră a permanentei liniştiri şi a simţământului cald al prezenţei lui Dumnezeu. Nu trebuie să ajungem la extaze ori la trăiri deosebite. Atunci când Dumnezeu trimite anumite simţăminte la rugăciune, să mulţumim pentru ele şi să nu le punem pe seama noastră. Iar când ele ne părăsesc, să nu ne plângem ca de vreo oarecare mare pagubă, ci cu smerenie să coborâm la un simţământ plin de pace către Domnul”.

Potrivit Sfântului Teofan, principala trăsătură a rugăciunii este nu îndulcirea, încălzirea, ci evlavia plină de frica faţă de Dumnezeu şi frângerea inimii, starea cu smerenie înaintea Domnului prin care mintea şi inima fac sforţări să năzuiască către Dumnezeu. ,,Aceste simţăminte – frica de Dumnezeu şi întristarea [după Dumnezeu] ori frângerea inimii şi smerenia inimii – sunt trăsături esenţiale ale adevăratei rugăciuni lăuntrice şi încercare a oricărei rugăciuni: după ele trebuie să judecăm dacă rugăciunea noastră este aşa cum se cuvine ori ba. Când ele sunt prezente, rugăciunea este dreaptă. Atunci când ele nu există, ea nu este dreaptă şi trebuie să o îndreptăm. Dacă ele lipsesc, îndulcirea şi fierbinţeala pot să nască părerea de sine, iar atunci apar mândria duhovnicească şi înşelarea pierzătoare.

Mulţi rătăcesc supraapreciind partea din afară a rugăciunii lui Iisus. După ei, aceasta are o mare putere chiar şi atunci când se rosteşte fără luare aminte. Lucrurile nu stau deloc astfel, cu toate că în perioada deprinderii repetării mecanice a rugăciunii lui Iisus nu se arată fără însemnătate. Omul nu trebuie să facă însă din acest fapt un idol ieftin. ,,Rugăciunea lui Iisus nu este un fel de talisman – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul. Puterea ei vine din credinţa în Domnul şi din adânca unire a inimii şi minţii cu El. La o asemenea dispoziţie lăuntrică, chemarea numelui Domnului se arată deosebit de lucrătoare. O repetare de la sine a cuvintelor nu are însă nici un fel de însemnătate”.

Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus este recomandată fierbinte şi de Sfântul Ignatie Briancianinov. El stabileşte următorul mod de deprindere, în particular, a rugăciunii lui Iisus: ,,Rânduieşte-ţi dintru început să rosteşti câte 100 de rugăciuni ale lui Iisus cu luare aminte, fără să te grăbeşti. Mai apoi, dacă vezi că poţi să rosteşti mai mult, mai adaugă 100. Cu timpul, după nevoi, poţi să măreşti iarăşi numărul rugăciunilor. Încet şi cu luare aminte. La rostirea a 100 de rugăciuni ai nevoie de aproape jumătate de ceas. Nu rosti rugăciunile cu grabă, imediat, una după alta, ci fă după fiecare rugăciune o scurtă pauză, ca prin aceasta să ajuţi minţii să se adune. Rostirea fără oprire a rugăciunilor răspândeşte însă mintea. În acest caz, ia respiraţia drept paznic mai dinainte împotriva răspândirii: respiră liniştit şi încet; acest mod de a respira preîntâmpină împrăştierea.

Dacă termini să te rogi cu rugăciunea lui Iisus, nu te deda mai apoi la gânduri deşarte şi la visări, care sunt înşelări şi amăgiri, ci petrece vremea până la somn, aşa cum ai învăţat, întru nevoinţa rugăciunii. Când te aşezi în pat, repetă rugăciunea şi adormi rostind-o. Obişnuieşte-te ca la trezire, primul tău gând, primul tău cuvânt şi prima ta faptă să fie rugăciunea lui Iisus. În timpul slujbei de la biserică este folositor să te îndeletniceşti cu rugăciunea lui Iisus, ferindu-ţi mintea de răspândiri; acest fapt o va ajuta să pătrundă întru cântarea bisericească şi în citire. Străduieşte-te să te obişnuieşti astfel ca rugăciunea lui Iisus să devină neîncetata ta rugăciune, fiind foarte la îndemână pentru scurtimea ei”.

Sfântul Paisie Velicikovski recomandă călduros ca permanent să ne ocupăm cu rugăciunea lui Iisus: ,,Dacă stai în picioare, dacă eşti aşezat, dacă mănânci, ori călătoreşti, ori săvârşeşti vreun alt lucru – scrie el –, repetă necontenit această rugăciune, silindu-te cu osârdie către ea, căci aceasta loveşte pe vrăjmaşii nevăzuţi asemenea unui ostaş cu o lance puternică. Întipăreşte-o pe ea în gândul tău, nu înceta să o săvârşeşti în orice loc: la biserică, la lucru ori pe cale. Iar când obosesc limba şi buzele tale, atunci roagă-te doar cu mintea. Din îndelunga rostire cu limba, cu luare aminte, a rugăciunii se naşte rugăciunea minţii, iar din rugăciunea minţii cea a inimii.

Rugăciunea lui Iisus trebuie să se spună cu glas tare, nu puternic însă, ci într-atât încât doar tu singur să o auzi. Nu se cuvine ca în timpul rugăciunii gândul să se abată încoace şi încolo către lucrurile stricăcioase ale lumii, ci cu osârdie să se adune doar întru rugăciune. Căci rugăciunea nu este nimic altceva în afară de o înstrăinare de lumea văzută. Pentru aceasta, trebuie să ne închidem mintea în rugăciune. Unde stă trupul, acolo şi mintea să fie cu noi şi nu să rătăcească cine ştie pe unde în timpul rugăciunii. Această rugăciune cere luare aminte lăuntrică, înfrânare, îndepărtare de oameni, fuga de grijile deşarte şi de tulburare”.

Mersul la cinematograf şi la teatru, participarea la felurite distracţii şi petreceri, ascultarea neîncetată la radio şi privitul la televizor sting flacăra rugăciunii. ,,Şi cum o lumânare nu poate să ardă în bătaia vântului şi în ploaie, tot astfel rugăciunea nu poate să ardă în mulţimea feluritelor impresii”, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul.

Dacă îngrămădeşte în sufletul său mulţime de impresii, bine ar fi ca omul să lase pentru puţină vreme rugăciunea, să ia Sfânta Scriptură, ori Vieţile sfinţilor, ori vreo altă carte ortodoxă atrăgătoare, să-şi dispună cu ea inima lui şi doar atunci să păşească spre rugăciune. Iar când omul se simte strâmtorat în sufletul său pentru mulţimea păcatelor, trebuie să se grăbească să se mărturisească, căci nu există o mai mare piedică pentru înaintarea în rugăciune decât patimile care s-au sălăşluit în inimă. Fiecare păcat ridică un zid între om şi Dumnezeu. Doar după curăţirea păcatelor omul va putea iarăşi cu uşurinţă şi cu îndrăzneală să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu, să grăiască cu El şi să aibă folos din rugăciune.

Prin taina pocăinţei şi prin taina sfintei împărtăşanii omul se înnoieşte, primeşte mare har şi în inima lui începe iarăşi să-L simtă cu tărie pe Dumnezeu. Cel ce nu înăbuşă acest simţământ cu un oarecare păcat greu, îl va putea preface cu timpul în flacără, dacă se îndeletniceşte în permanenţă şi se nevoieşte. Această nevoinţă îi este de neapărată trebuinţă după fiecare sfântă împărtăşanie, căci sfânta împărtăşanie întăreşte cu putere pe creştinii care iau aminte la ei înşişi întru viaţa cea duhovnicească şi în rugăciunea cea neîmprăştiată. Ea îi curăţeşte de păcate, dă mare har, iar prin aceasta îndatorează mult. Sfântul Isihie al Ierusalimului scrie:

,,Când noi, nevrednicii, ne învrednicim cu frică şi cu cutremur să ne împărtăşim cu dumnezeieştile şi preacuratele taine ale lui Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru, atunci mai cu seamă trebuie să arătăm trezvie, pază a minţii şi luare aminte ca acest dumnezeiesc foc, adică Trupul Domnului nostru Iisus Hristos, să nimicească păcatele şi micile şi marile necurăţii ale noastre. Căci intrând în noi, El îndată izgoneşte din inima noastră duhurile viclene ale răutăţii şi ne iartă păcatele de dinainte. Atunci, mintea noastră devine slobodă de tulburarea cea rea a gândurilor viclene. Iar după toate acestea, stând la porţile inimii noastre, cu grijă ne păzim mintea, până ce ne învrednicim din nou să ne împărtăşim cu sfintele taine, iar dumnezeiescul Trup tot mai mult şi mai mult va lumina mintea noastră şi o va face strălucitoare precum o stea.

Dacă omul însă, după ce s-a curăţit de păcate, se dedă din nou la acestea, îşi aşază el însuşi o piedică pe calea către Dumnezeu. Este adevărat, calea Lui nu se închide întru totul, dar cu cât simţirea de Dumnezeu se stinge, cu atât mai mult se înteţesc patimile. Iar pentru restabilirea stării de dinainte se cere mare nevoinţă, sudoare, lacrimi şi pocăinţă. Dumnezeu nu refuză însă nimănui întoarcerea acestui simţământ, însă, după ce-l dobândim, trebuie să-l preţuim şi să-l păzim. Harul nu se ia de la nimeni până la moartea sa, însă el nu are loc de lucrare. Astfel, atunci când patimile se sălăşluiesc în inimă, să le îndepărtăm şi harul va începe din nou să se arate. Cu cât mai mult îţi curăţeşti inima de acestea, cu atât mai mult ea se însufleţeşte de simţirea lui Dumnezeu. Iar când inima devine pe de-a întregul curată, simţirea cea de rugăciune a lui Dumnezeu se preface în foc. Până ce în inimă există încă patimi, simţirea de Dumnezeu pâlpâie precum o scânteie. Sarcina noastră trebuie să fie aşadar de a aprinde această scânteie prefăcând-o într-un foc de har mistuitor”.

Sfântul Grigorie Sinaitul scrie: ,,Darul pe care îl primim de la Hristos prin sfântul botez nu se nimiceşte, ci doar se îngroapă precum o comoară în pământ. Înţelepciunea duhovnicească şi recunoştinţa cer să ne îngrijim însă să-l descoperim şi să-l scoatem la iveală. În acest scop se cer următoarele mijloace:

 

1. Acest dar se descoperă printr-o împlinire cu multă trudă a poruncilor (lui Dumnezeu) astfel încât cu cât mai mult vom împlini poruncile Lui, cu atât mai mult acest dar îşi va arăta măreţia şi strălucirea.

2. Acesta se manifestă şi se descoperă prin neîncetata chemare a Domnului Iisus ori, altfel spus, prin neîncetata pomenire a Domnului.

 

Primul mijloc este puternic, dar cel de-al doilea este şi mai puternic, astfel că primul primeşte de la el deplina sa putere. Pentru aceasta, dacă cu sinceritate dorim să descoperim sămânţa harului ascunsă întru noi, să ne grăbim să ne obişnuim cât mai degrabă cu lucrarea inimii, să avem în inima noastră un singur lucru – rugăciunea –, fără să ne închipuim cu mintea vreun oarecare chip, şi atunci ea va lumina inima noastră şi va arde în ea nespusa iubire către Domnul”. Atunci rugăciunea va curge în inima noastră precum un pârâu primăvara – fără constrângere şi fără pierzătoarea răspândire.

Rugăciunea nerăspândită, după cuvintele Sfântului Teofan Zăvorâtul, este dar al lui Dumnezeu, care se dă celor ce îl caută cu osârdie. Ca să o primeşti trebuie să arăţi nevoinţe proprii, unite cu multă silinţă. Însă, cu toate nevoinţele tale pline de silinţă, tot nu o vei dobândi pe aceasta, până ce Dumnezeu nu ţi-o va da. Iar aceasta este o lege dată după buna rânduială a lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie, atunci când singuri ne îndeletnicim îndeosebi cu rugăciunea, să nu uităm să ne rugăm, iar Dumnezeu ne va da darul rugăciunii, după cum a spus Sfânta Ana, mama Sfântului Prooroc Samuil: Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă (I Împăraţi 2, 9).

Sfântul Teofan concretizează ce fel de nevoinţe se cuvine să depunem ca să ajungem la rugăciunea neîmprăştiată: nu trebuie să îngăduim gândurilor să rătăcească după bunul plac. În acest scop, trebuie să ne întrebuinţăm de voia noastră. Dacă ele fără de voie rătăcesc, îndată trebuie să le întoarcem înapoi, ocărându-ne pe noi şi scârbindu-ne de răspândirea noastră, cu frângerea inimii pentru îngăduirea neorânduielii în rugăciune. Sfântul Ioan Scărarul spune că este nevoie ca, plini de silire, să voim să întoarcem gândurile care rătăcesc şi să închidem mintea noastră în cuvintele rugăciunii. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte ca, în cazul răspândirii, să ne întoarcem şi să citim rugăciunea de acolo de unde am încetat să îi urmărim sensul şi chiar să repetăm de câteva ori rugăciunea întru care ne-am răspândit, până ce, mai apoi, vom reuşi să o spunem cu mintea adunată. Lupta sistematică cu răspândirea minţii va fi tratată în capitolul următor.

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, îndeletnicirea după dreptar întru rugăciune conduce către spor duhovnicesc încet, dar sigur, precum trupul unui copil care este sănătos şi se hrăneşte bine, şi care, pe nesimţite, dar sigur, creşte. Pravila de temelie în viaţa duhovnicească este de a nu-ţi închipui că ai sporit mult întru aceasta.

,,Trebuie să ştim – scrie Sfântul Teofan – că urcuşul spre desăvârşire este nevăzut de râvnitorul evlaviei. Se cuvine să ne nevoim cu sudoarea feţei, ca şi cum lucrarea noastră ar fi fără roade. Harul îşi lucrează ale sale întru ascuns. Vederea omului, ochiul omenesc, mănâncă binele. Omului i se cuvine doar una: să-şi vadă nevrednicia. Calea către desăvârşire este calea către conştiinţa că eu sunt orb şi sărac şi gol; în legătură nemijlocită cu aceasta stă frângerea duhului, cât şi simţământul durerii şi întristării pentru propria noastră necurăţie, descoperită înaintea lui Dumnezeu ori – altfel spus – pocăinţa neîncetată.

Simţământul de pocăinţă se distinge prin semnele adevăratei nevoinţe. Cel ce se îndepărtează de acesta şi îl pune pe fugă acela se îndepărtează de cale. La temelia şi începutul noii vieţi stă pocăinţa. Ea trebuie să fie legată de creşterea acesteia şi să se maturizeze împreună cu ea. Maturizarea se leagă de cunoaşterea nevredniciei şi păcătoşeniei noastre: ea se adânceşte având simţământul frângerii inimii şi pocăinţei, lacrimile fiind măsura izbânzii, iar plânsul neîncetat semn al curăţiei iminente.

Dacă omul se dedă însă slavei deşarte şi începe îndată să vadă întru nevoinţa sa de rugăciune oarecare izbânzi, însoţite mai cu seamă de vedenii, acesta este un semn limpede al înşelării demonilor. Un asemenea lucru se petrece cel mai adesea cu aceia care nu aşază simplitatea inimii, frica de Dumnezeu şi binecuvântata smerenie la temelia nevoinţelor lor de rugăciune, ci se conduc de iubirea de cinste, părerea de sine şi slava deşartă”.

Ca să ne păzească de asemenea amăgiri, Sfântul Nil Sinaitul interzice explicit ca în timpul rugăciunii să ni-L reprezentăm pe Dumnezeu în vreun anume fel. ,,În chip nematerial păşeşte către Cel Nematerial, sfătuieşte el, şi te vei uni cu El”.

Demonii folosesc cu îndrăznire slava deşartă a nevoitorilor ca să-i facă să cadă. În timpul rugăciunii, ei zugrăvesc în închipuirea acestora felurite lumini şi chipuri şi îi fac să cugete că iată, de acum, ei au avansat mult în rugăciune şi s-au învrednicit chiar de vedenii. Sfântul Nil sfătuieşte: ,,Nicicum să nu doreşti şi să nu cauţi să vezi în timpul rugăciunii vreun chip ori vreo reprezentare, să nu doreşti să vezi în chip simţit îngeri, ori puteri, ori pe Hristos, ca să nu-ţi pierzi judecata şi să nu primeşti pe lup drept păstor şi să nu te închini vrăjmaşilor demoni !”

,,Dacă te rogi împotriva unui oarecare gând şi observi că el îndată şi uşor se topeşte, judecă cum s-a făcut aceasta ca să nu fii răpus în luptă şi să cazi în înşelare, ori să ajungi să devii trădător al tău. Uneori se întâmplă următoarele: demonii îţi insuflă oarecare gânduri şi te îndeamnă să te rogi împotriva lor, să li te împotriveşti şi ei îndată fug. Procedează astfel ca să te prindă în mreaja înşelării duhovniceşti prin gândul înălţării de sine, cum că ai început deja să-ţi birui gândurile şi să-i înfricoşezi pe ei”.

,,Trebuie să ştii – spune Sfântul Nil – şi următoarea viclenie a demonilor. Uneori ei se împart pe cete. Unii vin cu sminteala, iar când tu cauţi ajutor, intră alţi demoni, în chip îngeresc, şi-i izgonesc pe primii, ca să te înşele cu gândul că ei sunt îngeri adevăraţi şi să cazi în înşelare de sine, că eşti vrednic de aceasta”.

Înfricoşătoare este lupta cu demonii. Ei cu nimic nu pot să fie biruiţi în afară de smerenia noastră, fapt pentru care Dumnezeu ne trimite binecuvântatul Său ajutor.

În răutatea lor împotriva noastră, demonii recurg la felurite tactici. Când văd că nu ne pot prinde în mreaja slavei deşarte, se slujesc de aşa-numita înfricoşare diavolească. Din pricina acestei înfricoşări au pătimit îndeosebi sihaştrii, care au petrecut în singurătate pe de-a întregul într-o viaţă plăcută lui Dumnezeu, purtând un necruţător război cu demonii şi luând asupră-şi neîncetata nevoinţă a rugăciunii. În mijlocul rugăciunii, li se arătau uneori fiare însetate de sânge, ori vedeau că împotriva lor se ridică sabie cu aprig tăiş, ori vedeau foc mistuitor în chilia lor. Sfântul Nil sfătuieşte pe asemenea mucenici ai nevoinţei rugăciunii să nu se teamă de vedeniile vrăjmaşului, căci ele nu sunt înfricoşătoare pentru adevăraţii împlinitori ai fricii de Dumnezeu. Cele mai puternice mijloace împotriva vedeniilor sunt curăţia, nădejdea în atotputernicia lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu şi binecuvântata şi duhovniceasca bărbăţie, care este rezultat al încrederii în Dumnezeu.

,,Străduieşte-te, pe cât îţi este cu putinţă, să petreci întru curăţie şi în bărbăţie – învaţă Sfântul Nil –, şi năvălirea vrăjmăşească a demonilor nu se va atinge de sufletul tău … Că Îngerilor săi va porunci pentru tine, ca să te păzească (Psalmi 90, 11). Acestea, în chip nevăzut, vor abate de la tine orice lucrare a vrăjmaşului”. ,,În timpul unor asemenea ispite, foloseşte rugăciunea neîncetată, stăruitoare şi scurtă”.

Să ne temem de Dumnezeu, nu de demoni, sfătuieşte acelaşi Sfânt Părinte şi lămureşte: ,,Dacă stai la rugăciune înaintea lui Dumnezeu, Atotţiitorul, Făcătorul şi Proniatorul, de ce atât de înfricoşat eşti înaintea Lui, încât lăsând frica nebiruită a lui Dumnezeu, te temi de muşte şi ţânţari ? Ori nu auzi ce spune proorocul: De Domnul Dumnezeul tău să te temi (A Doua Lege 10, 20) ?”

Cel ce se nevoieşte după dreptar în rugăciune, cel care a biruit teama de demoni, care nu s-a dedat la înşelările lor cele viclene, care se conduce întru îndeletnicirea sa cu rugăciunea după simplitatea inimii, smerenie, frica de Dumnezeu şi evlavie, care, în ciuda oricărei piedici a demonilor care încearcă să facă neroditoare nevoinţa rugăciunii, se sileşte pe sine către rugăciune, acela neîncetat şi fără întârziere va spori din rugăciunea cea din afară către cea lăuntrică, de la rugăciunea împrăştiată către cea neîmprăştiată, de la rugăciunea stearpă către cea din inimă şi el poate să ajungă astfel până la acele vârfuri ale rugăciunii pe care Sfântul Nil Sinaitul le descrie astfel: ,,Când mintea ta aprinsă de setea de Dumnezeu, încetul cu încetul, ca şi când s-ar rupe de trup, se îndepărtează de toate gândurile născute din închipuirile cele simţite ori de amintirile întinate, şi prin aceasta se umple de evlavie şi de bucurie, atunci poţi cugeta că ea s-a apropiat de hotarele rugăciunii”.

Dumnezeu, în chip proniator, dă celor care se îndeletnicesc smeriţi întru rugăciune să guste uneori harul şi dulceaţa ca, văzând din experienţă că nevoinţa lor nu este zadarnică, să se întărească duhovniceşte. Unui lucrător osârdnic al rugăciunii i s-a dat de pildă să simtă un neobişnuit simţământ al dulceţii prezenţei vii a lui Dumnezeu peste tot în lume. Acest simţământ l-a umplut de atâta dragoste către întreaga zidire, încât el a fost gata, plin de umilinţă şi de bucurie, să sărute pământul. Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, care a fost străin de orice slavă deşartă şi prin viaţa lui duhovnicească dreaptă şi plină de silire a ajuns la cea mai adâncă smerenie, s-a învrednicit să guste şi cea mai mare bucurie a rugăciunii.

,,O, minune ! – scrie el, nu spre lauda sa, ci spre sporirea şi întărirea noastră – ce cuvânt poate să exprime acesta, care este … mai înalt decât orice cuvânt ! Am văzut lumina, fără de lumină şi şezând în chilie am văzut înlăuntrul meu pe Ziditorul lumii şi am vorbit cu El; şi m-am umplut de dragoste către El; şi am rămas în această contemplare a lui Dumnezeu şi, unit cu El, m-am ridicat mai sus decât cerul. Unde era atunci trupul ? Nu ştiu. Domnul mă iubeşte şi mă primeşte întru Sine şi mă ascunde la pieptul Său şi, fiind în cer, în acelaşi timp este şi în inima mea şi eu Îl văd şi aici şi acolo ! Atotţiitorul mă face nu doar asemenea îngerilor, însă mă şi deosebeşte cu întâietate în faţa acestora, pentru că Cel nevăzut şi Cel de neajuns după fiinţă Se face văzut de mine şi Se uneşte cu fiinţa mea. Aceasta este acel lucru despre care ne grăieşte Apostolul: Cele ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-au suit (I Corinteni 2, 9). Petrecând într-o asemenea stare, nu doar că nu doreşti să mai ieşi din chilia ta, ci chiar ai dori să te ascunzi în străfundurile pământului; iar acolo, departe de lume, să contempli pe Stăpânul şi Ziditorul cel fără de moarte”.

Astfel s-au îndeletnicit şi au izbândit întru rugăciune toţi plăcuţii lui Dumnezeu. Astfel pot şi trebuie să se îndeletnicească şi toţi creştinii, fie feţe duhovniceşti, fie mireni. Aparte de aceasta, în orice împrejurări trăiam – fie în mânăstire, fie în adâncă însingurare, fie în vâltoarea vieţii acestei lumi –, noi cu toţii suntem datori să intrăm în permanenţă în inimă şi cu osârdie să avem părtăşie cu Dumnezeu ca să nu pierim, îndepărtaţi fiind de El, căzând în mrejele celui viclean. Dacă noi toţi trebuie să plătim datoria noastră morţii şi să părăsim această lume ca să ne arătăm pe lumea cealaltă la Judecată, este limpede că toţi trebuie să ne pregătim pentru întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ce vom grăi atunci cu El dacă nu ne-am deprins cu aceasta încă de aici ? Iar convorbirea cu El o deprindem prin rugăciune. Cel ce se îndeletniceşte aici întru rugăciune şi ajunge, cu umilinţă din inimă, să grăiască cu Părintele Ceresc, unul ca acela nu va amuţi într-o teamă fără de răspuns, atunci când se va afla la Judecată înaintea Lui.

 

 

VI. Rugăciunea neîncetată

Viaţa noastră de pe pământ poate fi asemănată cu o călătorie plină de riscuri printr-o pădure seculară întunecată, unde se ascund multe fiare şi poţi întâmpina felurite primejdii. Cum să ne păzim nevătămaţi ? Şi cum să ajungem la scopul propus al călătoriei noastre ? – Este nevoie de multă luare aminte şi de rugăciune neîncetată, plină de osârdie, ca să nu pierim pe cale. Luarea aminte, cât şi rugăciunea neîncetată, va atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, fără de care nu putem să ne izbăvim de rele ascunse şi să ajungem în ţara mult dorită a mântuirii.

Având în vedere primejdiile prin mijlocul cărora ne mişcăm, Sfântul Apostol Pavel ne sfătuieşte: Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi (Efeseni 5, 15). Neîncetat vă rugaţi (I Tesalonicheni 5, 17). Însuşi Hristos ne învaţă să rămânem întru rugăciunea cea neîncetată: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Ca să ne arate cum să ne rugăm neîncetat, Domnul ne-a lăsat pilda despre văduva care nu a dat pace judecătorului până ce el nu i-a împlinit cererea (potrivit Luca 18, 1-8).

Povăţuirea către rugăciunea neîncetată nu este întâmplătoare. Ea este parte nedespărţită a nevoinţei creştine. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, noi toţi – preoţi, mireni – suntem datori să ne aflăm neîncetat în legătură cu Dumnezeu. Iată ce spune Sfântul Grigorie Palama: ,,Nimeni să nu creadă că doar feţele bisericeşti şi monahii sunt datori să se roage neîncetat, iar mirenii nu. În nici un caz ! Cu toţii, noi, creştinii, avem datoria de a petrece întotdeauna în rugăciune”. Căci rugăciunea este lumina, iar fără lumină nu putem nici să ne mişcăm în siguranţă pe cale, nici în general să trăim. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Precum soarele este lumină pentru trup, tot astfel rugăciunea este lumină pentru suflet … Dacă pentru cel orb este un mare necaz să nu vadă soarele, cu cât este mai mare necazul pentru creştin să nu se roage neîncetat şi să nu îngăduie prin rugăciune lumina lui Hristos în sufletul său ?”

Unii vor spune: cum este cu putinţă să ne rugăm neîncetat ? Nu avem atâtea îndatoriri zilnice ? Suntem ocupaţi cu lucrul nostru prin care ne procurăm hrana. Putem oare să lepădăm toate acestea şi să petrecem toată vremea doar în rugăciune ?

Vom răspunde: rugăciunea neîncetată nu constă în şederea necontenită înaintea icoanelor, ori în a face nenumărate închinăciuni, ori în a lăsa deoparte orice nevoinţă folositoare, ori în permanenta rostire a cuvintelor rugăciunii. Nu. Ea constă într-o dispoziţie de rugăciune, care poate să fie permanentă. Dacă creştinul ştie să se roage, el îşi va crea o asemenea dispoziţie prin îndeletnicirile sale regulate de rugăciune. Şi către ce Cuv duh 112 1vor conduce acestea dacă nu către obişnuinţa întru rugăciune ? Cel ce se nevoieşte să ajungă la adevărata rugăciune, va ajunge în realitate la bucuria părtăşiei cu Dumnezeu, cu care nu se poate asemăna nici o desfătare pământească. El va gusta cât de bun este Domnul (potrivit Psalmi 33, 8). Va experimenta o dată această bucurie cerească, apoi necontenit va năzui către ea, atent să nu o piardă.

Aşa cum cel ce se îndulceşte de gândurile desfătării păcătoase şi necontenit năzuieşte către acestea, tot astfel cel ce a gustat din desfătările părtăşiei de rugăciune cu Dumnezeu caută să păstreze această părtăşie. Întotdeauna cugetă la Dumnezeu şi astfel îşi crează o dispoziţie de rugăciune. Iar această dispoziţie de rugăciune este chiar rugăciunea neîncetată. Ea este ardere pentru iubirea de Dumnezeu, topire în focul harului celui dumnezeiesc. Este o permanentă sete de Dumnezeu. Cu o asemenea sete s-au osebit toţi plăcuţii lui Dumnezeu. O asemenea jinduire a cercat-o şi Sfântul Prooroc David atunci când a scris: În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule (Psalmi 41, 1). O asemenea sete nu doar că ar putea fi, ci chiar trebuie să fie neîncetată. Este o nevoie stringentă a noastră, fiind aducătoare de mântuire, prin comparaţie cu indiferenţa faţă de Dumnezeu, care este pierzătoare.

Cum dar sfinţii apostoli, cuprinşi de atâtea griji şi nevoinţe, au putut să înfăptuiască rugăciunea neîncetată ? – Prin toate faptele lor ei se gândeau la Dumnezeu şi necontenit aveau părtăşie cu Mântuitorul. Orice săvârşeau ei săvârşeau cu gândul pururea la Dumnezeu, pururea în numele lui Dumnezeu. Această dispoziţie a duhului a fost rugăciunea lor neîncetată.

Tot astfel Sfântul Împărat David, copleşit de atât de multe griji legate de conducerea statului, a putut să se roage neîncetat, după cum este arătată aceasta în cuvintele sale: Mai înainte am văzut pre Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este, ca să nu mă clătesc (Psalmi 15, 8). El grăia adeseori cu Dumnezeu. S-ar putea spune chiar că în fiecare ceas şi-a ridicat mintea la cer. Aceasta i-a creat un binecuvântat obicei, în toate situaţiile – fie plăcute, fie neplăcute –, de a grăi cu Dumnezeu şi de a aştepta ajutor de la El. Spre tine Doamne am nădăjduit … întru dreptatea ta izbăveşte-mă (Psalmi 30, 1), a strigat el către Domnul. Iar în alt psalm al său mărturiseşte: Aşteptând am aşteptat pre Domnul, şi au căutat spre mine. Şi au auzit rugăciunea mea (Psalmi 39, 1-2). Astfel, în desele sale suspine la rugăciune, psalmistul a dobândit darul rugăciunii neîncetate.

Acest dar putem să-l dobândim şi noi; şi dobândindu-l, vom înţelege că el nu constă în lepădarea îndatoririlor noastre pământeşti, ci în necontenitul gând la Dumnezeu, în necontenita şi de neîndepărtat dorinţă ca toate câte le săvârşim să le facem după voia lui Dumnezeu şi nu împotriva Lui. Dacă ne îndeletnicim cu rugăciunea neîncetată, faptele noastre pământeşti nu vor avea de suferit din aceasta, ci, dimpotrivă, vor primi binecuvântare de la Domnul şi se vor săvârşi încă mai minunat cu ajutorul harului lui Dumnezeu pogorât asupra noastră.

Cu privire la obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să ne rugăm nu cu rugăciuni lungi, ci cu rugăciuni scurte şi adeseori. De exemplu, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Cel care se roagă nu trebuie să spună multe cuvinte, ci să se roage necontenit, făcând rugăciuni scurte, însă adeseori, nu cu mari răstimpuri între acestea”. Desigur, aceasta se referă la rugăciunea particulară, nu şi la rânduiala dumnezeieştilor slujbe, care sunt de neatins, acest fapt conducând la sancţiuni din partea Bisericii.

Şi Sfântul Teofan Zăvorâtul este împotriva unei pravile de rugăciune lungi, sterpe şi formale. El recomandă să citim cu luare aminte şi adeseori rugăciuni mai scurte, mai cu seamă dintre cele 24 de rugăciuni ale Sfântului Ioan Gură de Aur, care se află în rânduiala rugăciunilor de seară, cât şi altele asemănătoare acestor scurte chemări de rugăciune, care lucrează cu putere în inimile noastre, mişcând în ele ,,via năzuinţă a rugăciunii către Dumnezeu”. După el, principalul lucru la rugăciune este nu cantitatea, ci calitatea. Sfântul Ignatie Briancianinov scrie în acelaşi duh: ,,Vrednicia rugăciunii constă în calitate, nu în cantitate. Cantitatea este de lăudat atunci când se preface în calitate. Calitatea conduce întotdeauna către cantitate; însă cantitatea conduce către calitate, atunci când cel care se roagă face aceasta cu stăruinţă … Calitatea rugăciunii autentice constă în aceasta: în timpul rugăciunii, mintea să fie cu luare aminte, iar inima să fie în acord cu mintea”.

Rugăciunea neîncetată poate fi înfăptuită cel mai bine după ce omul a trecut de la rugăciunea cantitativă la cea calitativă şi a gustat din puterea şi dulceaţa ei. Împotriva obiecţiilor făcute în ceea ce priveşte rugăciunea neîncetată, cum că este cu neputinţă şi incompatibilă cu îndatoririle de fiecare zi, Sfântul Tihon de Zadonsk lămureşte:

,,A ne ruga întotdeauna şi neîncetat nu înseamnă ca întotdeauna să citim psalmi ori rugăciuni scrise şi să facem închinăciuni, căci aceasta este cu neputinţă. Orice creştin are obligaţia de a-şi îndeplini îndatoririle de fiecare zi. În afară de aceasta, trupul ostenit are nevoie de odihnă şi de somn. A ne ruga întotdeauna înseamnă ca adeseori, în orice lucru, să ridicăm mintea şi inima noastră la Dumnezeu şi cu suspine să cerem de la El îndurare, ajutor şi ocrotire. Pricina rugăciunii neîncetate este următoarea: pentru că satana şi slugile sale cele rele croiesc în toată vremea viclenii împotriva noastră şi pentru că trupul, de asemenea, pofteşte împotriva duhului, iar noi nu putem singuri să ne împotrivim unor asemenea vrăjmaşi, pentru aceasta trebuie să ne luptăm împotriva lor cu rugăciunea şi cu ajutorul primit prin ea de la Dumnezeu … Fie că suntem aşezaţi, fie că stăm în picioare, fie că ne aflăm pe cale, fie că ne odihnim, ori săvârşim ceva cu mâinile noastre în însingurare, ori împreună cu alţii, putem să ne rugăm. Căci întotdeauna – în orice loc şi în toate faptele noastre –, fie că mâncăm, fie că bem, fie în convorbiri plăcute lui Dumnezeu – putem să ne ridicăm la Dumnezeu mintea şi inima noastră ca să-I grăim Lui cu smerenie şi credinţă despre nevoile noastre şi să cerem îndurare de la El”.

Ca să fie plăcută lui Dumnezeu rugăciunea lăuntrică neîncetată, se cere să avem o dispoziţie de pocăinţă şi o sinceră năzuinţă către El. Atunci va fi îndeajuns să spunem în inima noastră o scurtă chemare: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” şi vom fi în părtăşie cu cerul.

Dar dacă suntem ocupaţi cu o nevoinţă a minţii, ori cu asemenea nevoinţă care presupune pe de-a întregul luarea aminte a noastră şi nu ne îngăduie să repetăm în mintea noastră nici măcar scurta rugăciune a lui Iisus, atunci, având întotdeauna în conştiinţa noastră pe Dumnezeu şi nevăzuta Lui prezenţă, putem din când în când să ridicăm inima noastră spre înalt cu ajutorul acestor două mici şi făcătoare de minuni cuvinte de rugăciune: ,,Doamne, miluieşte”. Ce înseamnă acestea ? – Sfântul Ioan de Kronstadt le explică astfel: ,,Acesta este strigăt al celui vinovat şi osândit la moarte, care se roagă să fie miluit de mânia dreptei Judecăţi … Strigăt al fiinţei care se căieşte şi mărturiseşte cu tărie intenţia sa de a se îndrepta şi de a începe o nouă viaţă. Acesta este strigătul celui păcătos gata să miluiască pe alţii, care a primit nemăsurată îndurare de la Dumnezeu”.

Puternicul conţinut de pocăinţă al acestei scurte rugăciuni este nespus de lucrător atunci când se naşte din inimă. Un adânc suspin legat cu aceasta poate să atingă cerul şi să reverse asupra noastră îndurarea lui Dumnezeu.

După aceasta, să ne continuăm lucrul nostru. În acest mod este cu putinţă să ne rugăm şi în timpul lucrului, şi în timpul odihnei, şi în însingurare, şi în prezenţa altor oameni, şi acasă, şi afară din casă, şi când suntem sănătoşi, şi atunci când suntem bolnavi.

Unii creştini, epuizaţi ori bolnavi fiind adeseori, nu sunt în stare să-şi facă pravila de rugăciune înaintea sfintelor icoane, fiind constrânşi să se roage în pat. Alţii însă, în alte osebite împrejurări, trebuie să spună rugăciunea în taină, ca să nu fie observaţi de ochii care nu doresc înfăptuirea binelui. Pentru aceasta, conştiinţa lor îi chinuie tot timpul şi ei se întreabă dacă nu au săvârşit un păcat cu asemenea rugăciune, pentru că nu s-au ocupat de poziţia evlavioasă de din afară. Asemenea tulburări a avut şi un monah neputincios. El şi-a săvârşit pravila sa de rugăciune stând aşezat pentru că îl dureau picioarele. Întreaga zi s-a nevoit cu rugăciunea neîncetată în acest chip. Cercetat de un duhovnic, monahul bolnav a împărtăşit cu acesta îndoiala sa. Stareţul l-a liniştit, spunându-i: ,,Îţi aminteşti oare ce este scris în Sfânta Scriptură ? Dă-mi fiule inima ta (Pildele lui Solomon 23, 25). Acolo nu se spune: Fiule, dă-mi piciorul tău”. Aceasta l-a liniştit pe deplin pe monah.

Iar Fericita Sinclitichia cu înţelepciune sfătuieşte: ,,Când ne este dată vreo boală nu trebuie să ne plângem că pentru neputinţa şi boala trupului nu putem să stăm la rugăciune şi să cântăm psalmi, căci toate pătimirile cele trupeşti slujesc la dezrădăcinarea poftelor. Şi postul, şi metaniile ne sunt prescrise ca să biruim satisfacţiile păcătoase. Iar că boala înăbuşă aceste patimi nu mai este nevoie să grăim. Prin ea, ca printr-o puternică lucrare a unui leac, se nimicesc manifestările cele pierzătoare. În aceasta constă adevărata nevoinţă – să răbdăm în boală şi să facem rugăciuni de mulţumire către Întrutotbunul Dumnezeu. Dacă suntem lipsiţi de vedere, să suportăm aceasta fără cârtire, căci prin orbirea noastră pierdem organele lăcomiei şi, în acelaşi timp, prin ochii lăuntrici primim luminarea harului. Dacă nu auzim, să mulţumim lui Dumnezeu că am pierdut pe deplin auzul deşertăciunilor. Dacă slăbesc mâinile noastre, avem înlăuntrul nostru mâini pregătite de lupta cu vrăjmaşul. Dacă boala a slăbit pe de-a întregul trupul nostru, din aceasta se naşte sănătatea în omul cel lăuntric”.

Din aceste gânduri înţelepte rezultă că omul poate să se roage neîncetat, fie sănătos, fie bolnav, fie drept, fie stând la pat. Purtarea cu răbdare a acestor vătămări trupeşti nespus de grele este egală cu neîncetata rugăciune plină de har; şi precum răbdarea fără cârtire, tot astfel osârdnica rugăciune năzuieşte către un scop mântuitor – înfrânarea patimilor noastre. Pentru aceasta, ele au aceeaşi valoare înaintea lui Dumnezeu. Bolile şi neputinţele trupeşti nu ne împiedică de la rugăciunea neîncetată, ci, dimpotrivă, pot uneori să o înteţească dacă sufletul celui bolnav năzuieşte sincer către mântuirea întru Hristos.

Sfântul Vasilie cel Mare zugrăveşte, pe fundalul fiecărei zile, neîncetata rugăciune în acest chip: ,,Nu doar în cuvinte să aşezăm sensul rugăciunii, ci, înainte de toate, în dispoziţia sufletească, rugându-ne întotdeauna, în toate situaţiile, din toată inima. Dacă stai la masă, roagă-te. Dacă a trecut nevoia de hrană, nu te opri din a lua aminte la Binefăcător. Dacă te îmbraci, îndoieşte dragostea ta de Dumnezeu, care ne-a dat cu ce să ne îmbrăcăm … Dacă a trecut ziua, mulţumeşte Aceluia care ne-a dăruit soarele ca să ne săvârşim lucrul de peste zi. De asemenea, noaptea ai alte pricini pentru rugăciune. Nu trebuie să petreci întreaga noapte dormind. Nu îngădui ca jumătate din viaţa ta să treacă fără de folos prin nesimţirea somnului ! Dimpotrivă, vremea nopţii tale să fie împărţită între somn şi rugăciune. În acest chip, neîncetat să te rogi”.

După înţelegerea Sfinţilor Părinţi, rugăciunea neîncetată nu este doar cu putinţă, ci chiar necesară. Dacă rugăciunea este – după cum după dreptate o numesc unii – ,,respiraţie a sufletului” –, ea trebuie să fie neîncetată, ca să menţină viaţa noastră cea duhovnicească. Aşa cum noi respirăm neîncetat, tot astfel trebuie ca neîncetat să ne şi rugăm. Închipuiţi-vă că cineva ne spune: ,,Respiraţi neîncetat !” Oare îi vom replica noi că aceasta este cu neputinţă, deoarece suntem ocupaţi cu multe alte lucruri ? Oare respiraţia neîncetată nu este o condiţie a existenţei noastre ? Ea asigură buna săvârşire şi a celorlalte lucruri ale noastre. Altminteri, nici că se poate să nu respirăm în permanenţă ! Câtă vreme avem suflare întru noi, suntem vii, iar dacă vom înceta să respirăm, vom muri. Prin urmare, dacă vrei să trăieşti, respiră neîncetat. Aceasta trebuie să se spună şi despre rugăciune.

Aşa cum pentru sănătatea noastră fizică este nevoie să respirăm aerul adânc, tot aşa pentru sănătatea noastră duhovnicească este nevoie ca în anumite ceasuri ale zilei să ne rugăm mai adânc şi mai cu osârdie. Aceasta poate să se facă cel mai bine dimineaţa, după ce ne trezim din somn, şi seara înainte de culcare, când orice creştin este dator să-şi facă rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Şi în timpul zilei însă omul trebuie să trăiască pentru suflet şi să-şi ridice mintea şi inima prin rugăciune la Dumnezeu. Înainte şi după orice masă, creştinul trebuie neapărat să se roage. Aşa trebuie să facă înainte şi după orice lucru, cât şi la ieşirea din casă ori la întoarcerea acasă.

Pentru respiraţia fizică este nevoie de aer curat. Astfel, şi la rugăciune omul trebuie să curăţească atmosfera duhovnicească din jurul său de gândurile cele necurate trupeşti, de pierzătoarele dorinţe ale desfrânării, de simţămintele neplăcute lui Dumnezeu, precum răutatea, mânia, mândria, ura şi răzbunarea; de patimile care ne ucid duhovniceşte, precum zavistia, osândirea aproapelui, cruzimea, bucuria de răul altuia etc. Pentru că atmosfera otrăvită din suflet otrăveşte rugăciunea şi ucide zborul acesteia.

Despre binecuvântatele daruri ale rugăciunii celei neîncetate, Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: ,,Prin rugăciunea neîncetată nevoitorul ajunge la sărăcia cu duhul (smerenie). Învăţând să ceară lui Dumnezeu neîncetat ajutor, treptat el va înceta să-şi pună nădejdea în sine însuşi. Dacă săvârşeşte ceva în care izbândeşte, el vede în aceasta nu realizarea sa, ci îndurarea lui Dumnezeu, pentru care necontenit se roagă Lui. Neîncetata rugăciune conduce către sporirea credinţei, căci cel care se roagă neîncetat începe încetul cu încetul să simtă prezenţa lui Dumnezeu. Această simţire poate să crească şi să sporească în aşa măsură, încât ochiul minţii să vadă pe Dumnezeu şi lucrările Lui proniatoare mai clar decât ochiul fizic, care vede lucrurile materiale din această lume …

Rugăciunea neîncetată nimiceşte viclenia, îl conduce pe om la sfânta simplitate, desprinde mintea de felurite gânduri neplăcute lui Dumnezeu, de urzirea de planuri păcătoase în privinţa sa şi în privinţa aproapelui, îl aşază în smerite gânduri … Cel care se roagă neîncetat pierde treptat obiceiul de a se lăsa pradă visării, răspândirii şi grijilor deşarte. În cele din urmă, el poate să ajungă până la acea inimă curată de copil, care este poruncită în Evanghelie. Cu rugăciunea neîncetată se nimicesc curiozitatea, fariseismul, neîncrederea, dispreţul. De la aceasta, toţi oamenii încep să ni se pară buni, iar din această dispoziţie a inimii către oameni se naşte dragostea pentru ei. Cel ce se roagă neîncetat petrece în permanenţă cu Domnul, dobândind frica de Dumnezeu. Frica îl conduce la curăţie, iar curăţia la dragostea de Dumnezeu. Şi dragostea de Dumnezeu umple templul său cu darurile Duhului”.

,,Închipuieşte-ţi – scrie un alt autor – că omul, în fiecare zi, ar împlini doar această poruncă a lui Dumnezeu, de a se ruga neîncetat. Prin ea el ar împlini toate poruncile, căci dacă ar săvârşi această rugăciune neîncetat, în toate faptele şi în toate îndeletnicirile sale, şi ar chema în taină dumnezeiescul nume al Mântuitorului Hristos – fie şi fără căldură sufletească şi osârdie la început, silit chiar – el nu ar avea vreme de convorbiri deşarte, de osândire a aproapelui, de petrecere a timpului întru desfătări păcătoase ale simţurilor. Întotdeauna, orice gând rău al lui ar întâlni piedici în repetarea ritmică a rugăciunii. Ar scurta ori ar nimici multa grăire şi grăirea deşartă. Orice răutate fără zăbavă ar curăţi-o cu puterea binecuvântată a acestei dese chemări a numelui lui Dumnezeu. Deasa îndeletnicire cu rugăciunea ar îndepărta sufletul de faptele păcătoase şi l-ar atrage … către unirea cu Dumnezeu”.

Iată, acestea sunt minunatele roade ale rugăciunii neîncetate. Cât de mult pierde cel credincios dacă nu năzuieşte să fie în neîncetată părtăşie de rugăciune cu Dumnezeu ! În vechime, nu doar monahii, ci şi creştinii de rând se îndeletniceau cu rugăciunea neîncetată. Prin ea, aceştia ajungeau la desăvârşire. Astăzi însă nu doar creştinii de rând, ci şi multe feţe bisericeşti nu ştiu ce este rugăciunea neîncetată. Mai mult, numeroşi oameni în veacul nostru materialist nu doar că sunt străini de rugăciunea neîncetată, dar nu se roagă în nici un chip. De ce se întâmplă una ca aceasta ? Pentru că ei socotesc rugăciunea nefolositoare fie din pricina toropelii lor duhovniceşti, fie din pricina pierderii credinţei în Dumnezeu.

Nevoia de a ne ruga nu este fizică, nu ne constrânge, aşa cum este de pildă nevoia de a respira. Dumnezeu ne-a dat libertate duhovnicească. Putem să ne rugăm dacă voim; putem să nu ne rugăm, dacă nu voim. De noi ţine aceasta. Dar trebuie să ştim că cel care nu se roagă este mort pentru Dumnezeu, este mort pentru viaţa duhovnicească şi nu va moşteni părtăşia dorită cu Dumnezeu a vieţii celei veşnice a celor ce viază duhovniceşte.

Dumnezeu a rânduit astfel viaţa că şi fără de rugăciune ni se dau cele necesare existenţei noastre de aici. De bunătatea îndurării Sale, revărsată în fiecare zi asupra lumii materiale, se folosesc şi cei care se roagă, şi cei care nu se roagă. Dumnezeu pre soarele său îl răsare preste cei răi şi preste cei buni, şi plouă preste cei drepţi şi preste cei nedrepţi (Matei 5, 45). Dacă se petrece astfel cu darurile cele materiale, nu tot aşa se întâmplă cu cele duhovniceşti. Pentru cele de pe urmă rugăciunea este absolut necesară. Fără rugăciune, omul nu poate să sporească duhovniceşte, să se îmbogăţească întru virtuţi, să sporească în har şi în sfinţenie, să se apropie de Ziditorul său, nici să dobândească veşnica mântuire a sufletului.

Rugăciunea este plictisitoare, spun mulţi astăzi. Chiar şi aceste cuvinte să le repeţi este atât de plictisitor. Omul nu are cum să nu se automatizeze prin repetări permanente, să nu se transforme într-un automat.

Dar mâncarea nu plictiseşte oare ?, întrebăm şi noi. Nu este aceeaşi acţiune repetată ? Ne transformă oare şi aceasta în automate ? Nu. Cum să explicăm mai bine aceasta ? Prin permanenta poftă de mâncare. Dacă omul are poftă de mâncare, mănâncă cu satisfacţie în fiecare zi; iar aceasta de câteva ori pe zi, şi din hrană primeşte putere. Doar dacă îşi pierde pofta de mâncare, hrana se transformă pentru el într-un chin. Când îşi pierde însă omul pofta de mâncare ? Când este grav bolnav. Aduceţi-i atunci cele mai bune feluri de mâncare, şi ele îi vor fi potrivnice. Nu va putea să suporte nici măcar mirosul lor.

Tot astfel cu rugăciunea, această minunată hrană cerească a sufletului. Când îşi pierde omul pofta să se roage ? Când este bolnav duhovniceşte. Sfinţii, aceşti oameni sănătoşi cu duhul, nu s-au săturat niciodată de rugăciune. Şi aceasta nu i-a prefăcut în automate. Dimpotrivă, le-a dat puteri morale uriaşe. I-a prefăcut pe ei din oameni obişnuiţi în cei mai mari înţelepţi ai lumii şi făcători de minuni şi le-a sporit setea de părtăşie cu Dumnezeu. Orice nouă convorbire cu Dumnezeu îi îndulcea nespus. Ei au fugit de tumultul lumii, de deşertăciune, chiar şi de bucuriile vieţii, ca să poată neîncetat să se afle într-o dulce convorbire cu Ziditorul. Ei au socotit rugăciunea înaintea mâncării, înaintea somnului şi înaintea satisfacerii oricărei alte trebuinţe pământeşti, fără să vorbim de satisfacţiile prisositoare ale vieţii. Şi ei au fost cu desăvârşire drepţi căci nici o hrană pământească, nici o ocupaţie pământească, nici chiar cele mai înalte dintre acestea nu pot să înlocuiască rugăciunea şi să dea cuiva marile bunuri duhovniceşti pe care ea le oferă. Fără rugăciune nu este cu putinţă să devii apropiat al lui Dumnezeu, străin de păcat, bogat în virtuţi, sărac în vicii, slab întru rău şi puternic întru bine.

Omul zilelor noastre, orientat spre cele materiale, a pierdut dorinţa de a se ruga, căci el crede întru sine şi nu în Dumnezeu. Nădăjduieşte întru sine şi nu în Dumnezeu. Se iubeşte pe sine şi nu pe Dumnezeu; îi place de sine însuşi şi nu de Dumnezeu. Necredinţa, plăcerea de sine şi robirea către cele mai mari patimi – iată resorturile vieţii lui. În îndepărtarea lui de Dumnezeu, el piere duhovniceşte. Nedorinţa de a se ruga arată boala lui duhovnicească adâncă. Cum poate fi ajutat oare ?

Boala trupească se lecuieşte prin cercetarea medicului şi prin luarea medicamentelor prescrise. Boala sufletească, păcătoşenia, se lecuieşte prin cercetarea duhovnicului şi, după spovedania cuvenită, primirea leacurilor duhovniceşti ce-i sunt prescrise. Iar acestea sunt: lepădarea de păcate, înfrânarea pe viitor de orice rău, postul, nevoinţa întru trezvie şi curăţirea de gândurile rele, păzirea simţurilor de păcat, milostenia, citirile duhovniceşti, deasa convorbire cu Dumnezeu, mersul la biserică, deasa şi sincera spovedanie şi îndeosebi primirea sfintei împărtăşanii, care nu în zadar este numită de Sfântul Ignatie Teoforul ,,leac al nemuririi”. Cel ce întrebuinţează cu credinţă şi cu smerenie aceste minunate leacuri se va însănătoşi îndată şi va dobândi din nou dorinţa de a se ruga.

 

 

VII. Cum să ne rugăm atunci când simţim răceală sufletească ?

Unul dintre cei mai primejdioşi vrăjmaşi ai omului este răcirea (indiferenţa) duhovnicească. Dacă inima este indiferentă faţă de Dumnezeu, viaţa noastră duhovnicească este ameninţată; la fel rugăciunea, ca cea mai vie expresie a ei. Atunci omul începe să se stingă duhovniceşte. Iar dacă devine indiferent pe deplin, el moare duhovniceşte. Morţii sunt reci. Iată de ce trebuie să ne păzim în mod deosebit de indiferenţa duhovnicească.

Cum se arată aceasta ? Episcopul Teofan Zăvorâtul ne lămureşte prin următoarele cuvinte: ,,Răcirea se petrece astfel: începe prin uitare ... Omul uită binefacerile lui Dumnezeu, de Dumnezeu Însuşi şi de mântuire. Uită şi primejdia de a rămâne fără Dumnezeu; pomenirea morţii dispare. Într-un cuvânt, dispare întreaga noastră latură duhovnicească. Aceasta este pricinuită atât de vrăjmaşi, cât şi de răspândirea gândurilor din pricina faptelor (deşarte) şi îndeosebi a părtăşiei cu lumea. Atunci, toate cele duhovniceşti sunt trecute cu vederea, inima se răceşte şi simţirea celor duhovniceşti este întreruptă. Inima se arată fără vreun simţământ. Şi când se întâmplă una ca aceasta, împreună cu ea vin şi tristeţea, şi lipsa de grijă.

Ca urmare a acestora, ocupaţiile duhovniceşti se amână pentru altă vreme, ori chiar dispar pe de-a întregul, şi începe vechea negrijă de dinainte şi o viaţă plină de tristeţe, prin uitarea de Dumnezeu şi prin plăcerea de sine. Chiar dacă aceasta nu are la arătare nimic întristător, Dumnezeu nu mai este însă prezent. O astfel de viaţă este pustie. Dacă vreţi Cuv duh 113 1să nu cădeţi într-o asemenea prăpastie, păziţi-vă de primul pas: uitarea. Pentru aceasta, amintiţi-vă întotdeauna de Dumnezeu şi de lucrurile Lui. Aceasta va menţine întru voi un simţământ cald către aceste lucruri – din unul ori din altul permanent încălzindu-se râvna. Aceasta este viaţa cea adevărată !”[2]

Răcirea duhovnicească îmbracă diverse forme. Lipsa de simţire şi neluarea aminte faţă de rugăciune află întotdeauna îndreptăţire atunci când apare întristarea. Însă astfel de îndreptăţiri nu se susţin în ochii lui Dumnezeu. Pentru omul care le-a zămislit ele se arată păgubitoare. Astfel, dacă ni se întâmplă să simţim răceală faţă de rugăciune, nu trebuie să căutăm îndreptăţire pentru întristarea noastră, ci să ne amintim din ce pricină am căzut, apoi să ne pocăim, luând aminte prin ce anume am părăsit dragostea cea dintâi faţă de Dumnezeu (a se vedea Apocalipsis 2, 4-5).

Iată câteva din formele în care se arată pierzătoarea răcire duhovnicească:

 

1. Unii credincioşi, conduşi chipurile de o aşa-zisă stare pozitivă şi nu de una negativă faţă de rugăciune, nu se roagă atunci când nu au o dispoziţie fierbinte de rugăciune, în răcirea lor duhovnicească petrecând zile şi săptămâni şi poate chiar luni şi ani fără de rugăciune. Deviza lor este: ,,Roagă-te doar atunci când simţi că inima ta este deschisă către rugăciune, iar când aceasta este închisă nu încerca să te rogi. Aceasta îţi va rămâne străină de rugăciune”. Oare procedează drept asemenea creştini ?

Marele rugător şi făcător de minuni al veacului nostru, Sfântul Ioan de Kronstadt respinge asemenea puncte de vedere. ,,Spun: dacă nu ai poftă, nu te ruga ! Vicleană înţelepciune trupească ... Încetează să te rogi şi pe de-a întregul te vei lăsa de rugăciune. Trupul una ca aceasta doreşte ! Însă Împărăţia lui Dumnezeu cere străduinţă (a se vedea Matei 11, 12). Fără constrângere de sine către bine nu te vei mântui”[3].

Rugăciunea este înrudită cu virtuţile; şi, pentru că este înrudită cu acestea, ea cade sub incidenţa lor. Când omul este cuprins de un oarecare viciu, oare este el slobod de îndatorirea de a lupta cu el ? Nu, cu desăvârşire ! Dimpotrivă, pentru sărăcia stării sale, el trebuie încă mai puternic să se împotrivească patimii ce l-a cuprins şi să năzuiască spre virtutea potrivnică acesteia. Astfel, când omul este cuprins de ispita indiferenţei şi a lenevirii faţă de rugăciune, nu trebuie să rămână într-o astfel de stare prea mult, ci să biruiască lenea şi indiferenţa printr-o constrângere de sine către rugăciune. Şi cu silirea voii să biruiască patimile, chemând desigur în ajutor harul lui Dumnezeu. Astfel, la lipsa unei dispoziţii de rugăciune omul trebuie cu silirea voii să se ridice de pe patul lenevirii şi să se constrângă către rugăciune, ocărându-se pe sine pentru aceasta, iar Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită o asemenea luptă de dobândire a obiceiului rugăciunii şi de creare a unui duh de rugăciune.

După Sfântul Ioan Scărarul, rugăciunea este ,,izvor al virtuţilor”[4] şi ,,oglindă a sporirii duhovniceşti”. Şi pentru că rugăciunea naşte virtuţile şi singură îşi ia întărire din acestea, creştinul trebuie să se îngrijească de dobândirea rugăciunii aşa cum s-ar îngriji de dobândirea unei vieţi virtuoase. Iar aceasta se face cu trudă, cu sudoare, cu luptă şi cu silirea voii.

La Sfântul Isaac Sirul citim că păcătosul care este înfrânt de oarecare patimă pierzătoare nu trebuie nici să aştepte, nici să se dedea lenevirii, nici să abandoneze lupta. ,,Acela care alunecă – scrie Sfântul Isaac –, să nu uite dragostea Părintelui său ceresc şi, chiar dacă se întâmplă ca el să cadă în cele mai felurite păcate, nu trebuie să înceteze să se îngrijească de bine şi nici să refuze să meargă înainte. Ci biruit, din nou să se apuce de luptă împotriva potrivnicilor săi (demonii) şi în fiecare zi să aşeze temelia zidirii surpate până chiar la ieşirea din această lume, aşa cum ne arată cuvântul cel proorocesc: Nu te bucura asupra mea vrăjmaşa mea, că am căzut şi mă voiu scula, că de voiu şedea întru întuneric, Domnul mă va lumina (Miheea 7, 8).

Un asemenea om nicicum să nu înceteze lupta până la moarte şi până ce are în el suflare să nu-şi dea sufletul să fie biruit, chiar înfrânt. Şi dacă barca lui se sfărâmă în fiecare zi şi întreaga povară se afundă, el să nu înceteze să se trudească, până ce, mai apoi, văzându-i nevoinţa, Domnul Se va milostivi de smerenia acestuia şi-i va trimite mila Sa, dându-i puteri să înfrunte cu îndrăzneală şi cu răbdare săgeţile aprinse ale vrăjmaşului. Aceasta este înţelepciunea dăruită de Dumnezeu. Aşa devine înţelept cel bolnav care nu-şi pierde nădejdea ... Însă vai monahului care, schimbându-şi făgăduinţa sa, îşi calcă conştiinţa şi dă mâna prieteneşte cu diavolul, ca să se poată acela lăuda că l-a aruncat într-un păcat mic ori mare !

Cu ce ochi va sta el înaintea Judecătorului când prietenii lui, care au atins curăţia, îl vor întâmpina cu acea curăţie de care el s-a despărţit, ca să apuce pe calea pierzării ? Se va vădi că a pierdut acea încredere pe care o au înaintea lui Dumnezeu preacuvioşii, cât şi acea rugăciune care iese din inima curată şi care se înalţă mai presus decât puterile îngereşti şi care biruieşte orice, până ce primeşte cele cerute şi cu bucurie se întoarce la acelea pe care gura le-a grăit ! Dar cel mai înfricoşător este că, dacă el s-a despărţit de aceştia aici şi a apucat pe o altă cărare, Hristos îl va despărţi de ei în acea zi, când norul cel sfânt va purta trupurile celor strălucitori în curăţie şi le va aşeza înaintea porţilor cereşti”.

Fără trudă şi sudoare nu există virtute. Fără trudă şi silirea voii nu există rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că un stareţ duhovnicesc i-a spus: ,,Fiecare rugăciune, în care trupul nu se trudeşte şi inima nu se întristează, este asemenea rodului de nepurtat de pântece, pentru că o asemenea rugăciune nu are suflet întru sine”. Sufletul rugăciunii se arată în silirea voii. În astfel de siliri se aprinde flacăra duhului rugăciunii, care pune pe fugă orice indiferenţă duhovnicească.

 

2. Unii creştini se plâng însă de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reuşesc totuşi să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândeşte în permanenţă, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simţire şi rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Şi ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune ?

Cu nedumeriri precum acestea unii creştini au mers la cunoscutul stareţ de la Optina, Sfântul Ieroschimonah Iosif, urmaş al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina şi au primit următorul răspuns adânc şi ziditor: ,,Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii este cu neputinţă pentru noi, oamenii păcătoşi, însă trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică ea să pătrundă fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească şi de împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să continuăm să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere şi umilinţă. Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu este plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socoteşte chiar ca nevoinţă a omului, dacă el se smereşte şi se ocărăşte pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.

Marelui stareţ Varsanufie (secolul al VI-lea) i-a fost aşezată spre dezlegare următoarea nedumerire: ,,Când te rogi ori te îndeletniceşti cu cântarea de psalmi, şi nu simţi puterea celor rostite pentru lipsa de simţire a inimii tale, ce folos poţi avea dintr-o asemenea rugăciune ?” Răspunsul stareţului a fost următorul: ,,Chiar de nu ai simţi puterea celor pe care le grăieşti, demonii o simt însă pe aceasta, iau aminte şi se cutremură. Pentru aceasta, nu înceta să te îndeletniceşti în cântarea de psalmi şi în rugăciune şi, încetul cu încetul, cu ajutorul lui Dumnezeu, lipsa ta de simţire se va preface întru simţire”.

 

3. Alţi creştini, căutând însă îndreptăţire pentru neluarea aminte a lor faţă de rugăciune, fie din pricina oboselii de zi cu zi, fie din prea multa ocupare, fie din pricina feluritelor probleme pământeşti, spun: ,,Nu am vreme de rugăciune ! Întreaga zi sunt ocupat cu nevoinţe, întâlniri, fapte, convorbiri, angajamente. Seara mă întorc acasă sleit de puteri. Şi, dacă doresc să mă rog, rugăciunea fuge din mintea mea. Nu mi se cuvine chiar deloc puţină odihnă ? Cum, după asemenea trudă din timpul zilei, să petrec şi seara în truda rugăciunii ? Când mă mai odihnesc ? Este nevoie şi de odihnă trupească”.

Asemenea gânduri preocupă nu puţini creştini, iar aceştia, încurajaţi de părutele lor închipuiri, se roagă superficial ori nu se roagă deloc şi se grăbesc să se culce ca să se odihnească. Însă, procedând astfel în fiecare zi şi lipsindu-se de harul rugăciunii, ei întâmpină înfricoşătoare pagube duhovniceşti. Unor asemenea creştini Sfântul Ioan de Kronstadt le spune: ,,Nu trebuie să te plângi de a face o rugăciune din inimă chiar şi atunci când întreaga zi ai petrecut-o în nevoinţă. Ia aminte să nu arăţi nici cea mai mică întristare către sfânta rugăciune, ci pe de-a întregul arată inima ta Domnului ... Ia aminte să nu aşezi trupul înaintea lui Dumnezeu, ci lasă la o parte pentru El odihna cea trupească. Începând să-ţi împlineşti pravila de rugăciune, împlineşte-o cu conştiinţă deplină şi nu săvârşi lucrarea lui Dumnezeu cu inimă îndoită ... Râvna Domnului nu va răbda vicleana ta plăcere de sine. El te va da diavolului şi diavolul nu va da linişte inimii tale pentru trecerea cu vederea pe care ai arătat-o Aceluia care este adevărata linişte a inimii tale ... Orice rugăciune nesinceră îndepărtează inima de Dumnezeu ... Urmăreşte cuvintele rând cu rând: dacă spui repede rugăciunea pentru odihna cea trupească, ca să te odihneşti chipurile mai degrabă, vei pierde şi liniştea trupească, şi pe cea sufletească”.

Aceste sfaturi ale Sfântului Ioan de Kronstadt pot să se arate foarte aspre pentru mulţi care sunt obosiţi din pricina îndatoririlor vieţii. Asprimea este însă dictată aici de grija părintească de a nu se lenevi creştinii pe motivul unei mari preocupări şi a oboselii, astfel încât ei să treacă cu vederea cea mai importantă şi duhovnicească îndatorire – rugăciunea. Acelora care, într-adevăr, sunt potopiţi de probleme pământeşti de neînlăturat şi sunt cu adevărat obosiţi, Sfântul Serafim de Sarov le arată o mare compătimire, recomandându-le o foarte scurtă şi uşoară pravilă de rugăciune, numită după numele său – pravila Sfântului Serafim de Sarov. Aceasta este următoarea: trezindu-se dimineaţa, fiecare creştin, şezând înaintea sfintelor icoane, să spună rugăciunea ,,Tatăl nostru” de 3 ori în cinstea Preasfintei Treimi; apoi cântarea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ,,Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te” tot de 3 ori; şi, în cele din urmă, Simbolul de credinţă o dată. Împlinind această pravilă, fiecare creştin să se ocupe de lucrul la care a fost aşezat ori chemat.

În timpul lucrului, fie acasă, fie pe cale, să spună domol: ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Dacă este însă înconjurat de alţi oameni, să spună în minte în timpul lucrului: ,,Doamne miluieşte” şi aşa să continue până la prânz. Înainte de prânz, să repete din nou pravila de dimineaţă pe care am arătat-o mai înainte. După prânz, îndeplinindu-şi datoria, fiecare creştin să spună domol: ,,Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă pe mine păcătosul” ori ,,Doamne Iisuse Hristoase, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” şi să continue aceasta până la culcare. Pregătindu-se de somn, orice creştin să se roage din nou după pravila de dimineaţă. După aceasta, mergând la culcare, să se însemneze pe sine cu semnul sfintei cruci.

,,Ţinând această pravilă – spune Sfântul Serafim –, poţi să ajungi la măsura desăvârşirii creştine, căci aceste rugăciuni însemnate sunt temelia creştinătăţii: prima rugăciune, lăsată nouă de Însuşi Domnul, este model al oricărei rugăciuni; cea de-a doua a fost lăsată nouă de Arhanghelul Gavriil din cer, ca vestire către Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului; iar Simbolul de credinţă conţine întru sine, pe scurt, toate dogmele mântuitoare ale credinţei creştine”.

Acelora care, din felurite pricini, nu au fost în stare să împlinească nici această mică pravilă, Sfântul Serafim le dădea sfaturi să o spună mereu în orice situaţie – şi la lucru, şi pe cale şi chiar aşezat. Dar când dispune de mai multă vreme, un astfel de om trebuie să adauge şi alte rugăciuni folositoare de suflet, cât şi citirea de canoane, acatiste, psalmi, pasaje din Evanghelie şi din Apostol.

Astfel, omul poate să-şi alcătuiască pravila de rugăciune ţinând seama şi de oboseala sa, însă nu trebuie să o înlăture, ci în toate împrejurările să se străduiască să extragă maxim folos din ea.

Într-adevăr, nu este uşor să te rogi atunci când eşti obosit, însă, dacă îţi birui lenea, să ştii că pentru osârdia ta Dumnezeu îţi va da şi sănătate, şi puteri, şi somn adânc binecuvântat ..., iar tu, chiar şi cu mai puţină odihnă, vei dobândi mai multă voioşie decât dacă îţi faci voia ta în detrimentul rugăciunii şi al îndatoririlor religioase.

Nu se cuvine să uităm nici acest lucru: adeseori vrăjmaşul mântuirii se foloseşte de oboseala noastră ca să ne abată de la rugăciune pentru că ştie cât har se dobândeşte prin aceasta. Astfel să biruim noi insuflările cele diavoleşti ! Domnul va socoti, fără îndoială, ca îndoită mare nevoinţă osârdia la rugăciune a celui ostenit şi el poate să aibă şi mai mare folos din rugăciune, luptând cu silinţă împotriva oboselii sale, decât din acea rugăciune liniştită şi fără suflet, pe care o rosteşte, făcând voia trupului său prin hrană din destul şi linişte.

Rugăciunea, din experienţă, în general, nu este un lucru uşor. Şi dacă suntem obosiţi, şi dacă nu suntem obosiţi, mintea este atrasă din destul de dispoziţia noastră trupească, de mulţimea grijilor noastre deşarte, de atracţiile îndulcirilor noastre pământeşti şi, mai cu seamă, este luptată de îndârjita lucrare potrivnică a diavolului. Nu în zadar truda rugăciunii este numită de Sfinţii Părinţi nevoinţă a rugăciunii. Mai cu seamă, la început, la exersarea întru rugăciune, este nevoie de multă silire a voii, de adunare a minţii şi veghere a inimii, până ce se ajunge la adevărata înălţime a rugăciunii. Cunoscând din experienţă aceste greutăţi, Sfântul Macarie cel Mare a spus: ,,Omul trebuie să se silească pe sine către rugăciune, dacă nu are rugăciune duhovnicească. Iar Dumnezeu, văzând că omul într-atât se nevoieşte şi împotriva dorinţei inimii lui cu silire se trudeşte, îi va da lui adevărata rugăciune duhovnicească”. Însă, până atunci, este nevoie de nevoinţă, nevoinţă şi iar nevoinţă !

Unii fraţi l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoinţă în viaţa monahicească este cea mai plină de osteneală. El le-a răspuns: ,,Iertaţi-mă ! Eu găsesc că nevoinţa rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoinţe. Când omul doreşte să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmaşii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea pentru că ştiu că nici o nevoinţă nu este într-atât de înfricoşătoare pentru ei precum este rugăciunea înălţată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoinţă ..., oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniştire. Rugăciunea însă cere mare luptă până la ultima suflare”.

Dacă aşa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiţi în mii de lucruri ale vieţii de zi cu zi ! Acest lucru nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioşi. Ei trebuie să ia aminte că Însuşi Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorinţa de a se ruga Lui cu adevărat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputinţă sunt cu putinţă, iar cele de neatins se pot împlini. Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă.

Schimonahul Vasilie, învăţător al vrednicului de pomenire stareţ şi Sfânt Paisie Velicikovski, sfătuia astfel: ,,Fiecare păcătos poate să se mântuiască prin pocăinţă, credinţă şi rugăciune, chiar şi cel mai neputincios, chiar şi acela care robeşte patimilor sale şi se apleacă înaintea oricărei năvăliri a vrăjmaşului, chiar şi cel mai slab, care în fiecare zi încalcă poruncile lui Dumnezeu, însă în fiecare zi îngenunchează înaintea lui Dumnezeu cu o rugăciune din inimă, cu osândire de sine, ducând lupta cu sine însuşi şi care se căieşte şi într-un asemenea război petrece până la sfârşitul vieţii sale, căzând şi ridicându-se, fiind biruit şi biruind, cerând însă ziua şi noaptea să fie apărat de vicleşugul vrăjmaşului diavol”.

Ce exprimă cuvintele ,,Doamne miluieşte”, dacă nu puternica încredinţare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat şi să miluiască pe orice păcătos care se pocăieşte ? Aceste cuvinte înseamnă: ,,Doamne, fie-Ţi milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns”. Această scurtă rugăciune, alcătuită din doar câteva cuvinte, nimiceşte toate planurile diavolului, de îndată ce omul o rosteşte din inimă. Dumnezeu a dat, în general, rugăciunea ca pe unul dintre cele mai lesnicioase mijloace de mântuire.

În sfânta Lui slavă, Ziditorul doreşte ca oamenii să păşească spre El. Nici un om, păcătos fiind, nu este vrednic de El. Dacă Dumnezeu nu ar fi binevoit, în dragostea Sa, să cheme pe cei păcătoşi la Sine şi dacă El nu le-ar fi dat posibilitatea de pocăinţă, nici unul dintre muritori nu ar fi putut, mai cu seamă după păcătuire, să intre în părtăşie de rugăciune cu El. Însă El Însuşi grăieşte astfel: Şi mă cheamă pre mine în ziua necazului tău, şi te voiu scoate şi mă vei preaslăvi (Psalmi 49, 16). Eu sunt, eu sunt, cel ce şterg fărădelegile tale pentru mine, şi păcatele tale, şi nu le voiu pomeni. Iar tu adu-ţi aminte în rugăciune ... ca să te îndreptezi (Isaia 43, 25-26). De vor fi păcatele voastre ca mohorâciunea, ca zăpada le voiu albi; iar de vor fi ca roşeala, ca lâna le voiu albi (Isaia 1, 18). Am şters ca un nor fărădelegile tale, şi ca o ceaţă păcatele tale; întoarce-te la mine în rugăciune şi te voiu mântui pre tine (Isaia 44, 22).

Şi dacă lucrurile stau astfel, trebuie oare să ascultăm de demonii care ne insuflă simţământul nevredniciei ? Dumnezeu însă tocmai pe cei nevrednici îi cheamă la El. El le propune mântuirea celor păcătoşi. Nu pentru aceasta oare a venit Mântuitorul – ca să caute şi să mântuiască pre cel pierdut (Luca 19, 10) ? Nu pentru aceasta El adeseori a amintit: Nu au trebuinţă cei sănătoşi de doftor, ci cei bolnavi (Marcu 2, 17). Nu am venit să chem pre cei drepţi, ci pre cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13) ? Dacă diavolul cel mincinos spune: ,,Voi sunteţi nevrednici, nu vă rugaţi !”, Hristos, Adevărul, cheamă tocmai pe cei nevrednici la Sine ca să le ierte păcatele şi să-i înalţe în vrednicia lor de dinainte, de cine vom asculta ?! Nu este limpede oare că trebuie să ascultăm de Hristos şi nu de diavolul ? Hristos ne cheamă, chiar şi nevrednici fiind, să ne rugăm Lui ! Cum putem să dispreţuim această mare îndurare ? Cum putem să trecem cu vederea patimile Sale ? Să ne mărturisim păcatele, arătându-I durerile noastre zdrobite, şi El ne va arăta rănile Sale cele dumnezeieşti, ne va apropia şi ne va mângâia astfel: ,,Pentru voi cei nevrednici Mi-am vărsat Sângele Meu ! Oare vă voi lepăda pe voi, când voi pentru Mine vărsaţi lacrimi ? Credeţi în dragostea Mea şi Eu vă voi tămădui !”

La Sfântul Tihon de Zadonsk întâlnim următoarele cuvinte pline de duioşie, prin care Hristos cheamă la Sine sufletul cel păcătos:

 
,,De ce M-ai părăsit, omule ?
De ce te-ai întors de la Mine, Cel care te iubesc ?
De ce te-ai alipit de vrăjmaşul Meu ?
Adu-ţi aminte că pentru tine M-am pogorât din cer.
Adu-ţi aminte că pentru tine M-am îmbrăcat cu trup.
Adu-ţi aminte că pentru tine M-am smerit.
Adu-ţi aminte că pentru tine am răbdat grăire de rău, scârbire, insulte, necinstire, răni, scuipări, pălmuiri, batjocură.
Adu-ţi aminte că pentru tine am fost socotit cu cei fără de lege.
Adu-ţi aminte că pentru tine am murit cu moarte plină de ocară.
 
M-am pogorât din cer, ca să te înalţ la cer.
Am sărăcit, ca să te îmbogăţesc.
Am primit răni, ca să te tămăduiesc.
Am murit, ca viaţă să-ţi dau.
Tu ai greşit, iar Eu am luat păcatul tău asupră-Mi.
Tu eşti cel vinovat, iar Eu am primit pedeapsa.
Tu eşti datornicul, iar Eu am plătit datoria ta.
La acestea M-au împins însă dragostea Mea, îndurarea Mea. Nu am putut răbda ca tu să pătimeşti această necinstire.
În loc ca tu să Mă iubeşti pe Mine, iubeşti păcatul !
În loc să Îmi slujeşti Mie, slujeşti patimilor tale !
 
Ce ai găsit tu întru Mine care să te îndepărteze ?
De ce nu voieşti să vii la Mine ?
Fericirea o cauţi ? – Toată fericirea se află la Mine.
Neamul bun cauţi ? – Cine este însă de neam mai bun decât Fiul lui Dumnezeu şi al Sfintei Fecioare Maria ?
Înălţare voieşti ? – Cine este mai înalt însă decât Împăratul cerurilor ?
Slavă vrei ? – Cine este mai proslăvit decât Mine ?
Bogăţie cauţi ? – Întreaga bogăţie este la Mine.
Înţelepciune cauţi ? – Eu sunt Înţelepciunea lui Dumnezeu !
Prietenie voieşti ? – Cine este însă mai plin de dragoste decât Mine, care Mi-am pus sufletul pentru toţi ?
Ajutor cauţi ? – Cine te va ajuta, în afară de Mine ?
 
Doctor cauţi ? – Cine te va vindeca, în afară de Mine ?
Mângâiere întru întristare cauţi ? – Cine te va mângâia, în afară de Mine ?
Odihnă cauţi ? – Întru Mine vei afla odihna sufletului tău.
Pace cauţi oare ? – Eu sunt Pacea sufletului tău.
Viaţă cauţi ? – La Mine este izvorul vieţii.
Lumină cauţi oare ? – Eu sunt Lumina lumii.
Adevărul îl cauţi ? – Eu sunt Adevărul.
Calea o cauţi ? – Eu sunt Calea.
Călăuzitor către cer cauţi ? – Eu sunt adevăratul Călăuzitor !
 
De ce nu voieşti să vii la Mine ?
Nu îndrăzneşti să păşeşti ? – Dar de cine altcineva este mai uşor să te apropii ?
Îţi este greu să ceri ? – Dar cine a cerut vreodată cu credinţă de la Mine şi nu i-am dat ?
Păcatele nu te lasă ? – Eu pentru păcătoşi am murit însă.
Ori te tulbură mulţimea greşalelor ? – Însă îndurarea Mea este şi mai mare !
Veniţi către mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu vă voiu odihni pre voi (Matei 11, 28)”.
 

Cea mai de preţ şi cea mai înduioşătoare în credinţa noastră este descoperirea dumnezeieştii iubiri căreia îi este milă fără de margini de păcătoşii care se pocăiesc. Această iubire atotiertătoare ne cheamă şi astăzi. Ea se dă doar cu o singură condiţie: să ne pocăim din inimă. Această pocăinţă trebuie să fie adâncă, sinceră, simţitoare. Aceasta cere să nu ne ascundem păcatele precum Cain şi să nu rămânem cu otrava întru noi, ci să ne mărturisim precum David, ca să fim iertaţi.

Doar sincera pocăinţă restabileşte legătura noastră cu Dumnezeu. Doar aceia care pot să se roage cu sinceritate şi plini de har pot gusta fericirea dumnezeieştii iertări, după cuvintele psalmistului: Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele (Psalmi 31, 1). Cele mai alese pilde de pocăinţă ni le dau vameşul care prin rugăciunea sa smerită şi plină de pocăinţă a devenit din nevrednic vrednic, şi fiul risipitor care pentru pocăinţa sa, întors la tatăl, a fost primit cu multă iubire în casa părintească. El s-a pregătit ca, nevrednic de îndurare, să devină precum unul dintre argaţi, un lucrător simplu, o slugă, un rob, dar a fost primit ca un fiu şi i s-a întors vrednicia de dinainte.

Acelora care se plâng că nu pot să se roage cu rugăciune lăuntrică neîmprăştiată, pentru că, fiind oameni lumeşti, sunt ocupaţi cu multe, înalte şi de răspundere fapte, Sfântul Teofan Zăvorâtul le spune că şi pentru ei este cu putinţă rugăciunea lăuntrică neîmprăştiată, dacă dobândesc frica de Dumnezeu: ,,Frica de Dumnezeu va atrage luarea aminte şi conştiinţa lor către inimă şi-i va face să stea în inima lor cu evlavie înaintea lui Dumnezeu. Câtă vreme există în inimă frica de Dumnezeu, starea duhovnicească înaintea lui Dumnezeu nu va înceta. Cineva spune însă: ‘Multele fapte mă împrăştie !’ nu te vor face acestea să cazi în împrăştiere; dobândeşte numai frica de Dumnezeu ! La starea cea duhovnicească înaintea lui Dumnezeu, ori la permanenta pomenire a lui Dumnezeu, împiedică nu faptele, ci nelucrarea şi lucrarea cea rea. Îndepărtează-te de cele deşarte şi de faptele cele rele, lăsând doar cele datorate, şi vei vedea că împlinirea celor datorate nu doar că nu îndepărtează de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, atrage mintea şi inima către El. Şi una, şi alta sunt la fel după rodire şi cer aceeaşi atitudine duhovnicească. Pe care dintre ele ai începe să le săvârşeşti, întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, ca să ceri de la El ajutor şi să afieroseşti slavei Lui fapta ta. Trezindu-te dimineaţa, să stai cu tărie înaintea lui Dumnezeu în inima ta, în timpul rugăciunilor de dimineaţă; apoi mergi la lucrul pe care ţi l-a rânduit Dumnezeu, fără să rupi de El simţământul cel lăuntric şi conştiinţa ta; şi vei putea astfel ca prin puterile sufletului şi trupului tău să săvârşeşti cu izbândă faptele tale, iar cu mintea şi cu inima să rămâi împreună cu Dumnezeu”.

Ca să dobândim obişnuinţa de a rămâne cu Dumnezeu, Sfântul Nil Sinaitul ne sfătuieşte să întrebuinţăm neîncetata, ,,scurta, însă încordata rugăciune”. Dacă şi atunci inima noastră rămâne rece, să împlinim sfatul Sfântului Ioan de Kronstadt, care spune: ,,Când bagi de seamă că inima ta este rece şi te rogi fără dorinţa de a te ruga, fără tragere de inimă, opreşte-te şi înfierbânteaz-o printr-o oarecare cugetare vie ca, de pildă, prin Cuv duh 115 1cugetarea la starea ta vrednică de plâns, la sărăcia ta duhovnicească, la netrebnicia şi la orbirea ta, ori la gândul marilor binefaceri de fiecare clipă ale lui Dumnezeu către tine şi către neamul omenesc, şi după aceea începe să te rogi cu un simţământ cald, fără să te grăbeşti. Dacă nu izbândeşti să-ţi faci toate rugăciunile la timp, nu este mare pagubă; din rugăciune fierbinte şi fără grabă vei primi folos neasemuit mai mare decât dacă ai fi citit toate rugăciunile, însă grabnic şi fără simţire, căci socotesc mai bine să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea decât zeci de mii de cuvinte (potrivit I Corinteni 14, 19). Dacă rugăciunea îndelungă – scrie Sfântul Ioan de Kronstadt – nu se potriveşte cu aprinderea duhului, mai bine să o scurtăm, însă ea să fie fierbinte. Adu-ţi aminte că un cuvânt al vameşului, spus dintr-o inimă fierbinte, l-a îndreptăţit pe el. Dumnezeu ia aminte nu la multele noastre cuvinte, ci la starea inimii. Mai importantă decât orice este credinţa vie a inimii şi căldura întru pocăinţa pentru păcate”.

Pentru încălzirea inimii reci mult foloseşte via cugetare la apropierea de Dumnezeu şi a sfinţilor. ,,Un ciob gros de sticlă – scrie tot Sfântul Ioan de Kronstadt – doar atunci aprinde ... hârtia ori altceva care poată să ardă, când noi îl aşezăm astfel încât razele soarelui, adunate într-un punct al sticlei, să cadă deasupra unui punct pe obiectul ce dorim să fie aprins. Atunci, toate lucrează pe de-a întregul asupra lui şi acesta ca şi când ar fi chiar soarele în miniatură se aşază deasupra acelui lucru. Tot astfel rugăciunea sufletului, doar atunci se încălzeşte şi devine vie şi înflăcărată prin puterea Soarelui celui duhovnicesc, Dumnezeu, când noi cu minţile noastre ca printr-o lupă îndreptăm asupra inimii ca asupra unui centru duhovnicesc al fiinţei noastre acest soare duhovnicesc. Tot astfel să luăm aminte la Maica Domnului, la îngeri şi la sfinţi. Apleacă asupra inimii tale chipurile lor, aşa cum sunt cu toate puterile şi sfinţenia lor, şi, când inima ta primeşte lumina lor întru tine, cu cea mai mare putere posibilă, atunci aceasta se va aprinde de la lucrarea dragostei lor de foc.

În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenuşă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care pâlpâia încă o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele şi începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna îşi îndoia osârdia sa, sufla, sufla până ce în sfârşit cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta surcelele uscate, şi iată, focul era aprins”.

Aşa se întâmplă şi cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubeşte rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenuşa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice şi a mulţimii lucrurilor deşarte. Adevăratul creştin, chiar atunci când are o dispoziţie de indiferenţă, se sileşte către rugăciune. El se roagă şi se tot roagă, aprinde scânteia, până ce, mai apoi, primeşte jarul rugăciunii mult dorit. În cazul dat, ajută mult ocărârea de sine şi pocăinţa, doi factori subiectivi esenţiali.

Dar şi anumiţi factori obiectivi pot să acţioneze cu multă putere pentru aprinderea focului duhovnicesc în suflet, ca de pildă vrăjmăşiile, scârbele şi necazurile în viaţă care, la prima vedere, par că îndepărtează de rugăciune. Acestea pot să îndepărteze însă doar pe cel slab legat de Dumnezeu. Pe acela care cu sinceritate Îl iubeşte şi Îl caută pe El, acestea pot încă mai mult să-l facă lucrător în vremea unui necaz. Necazurile sunt precum vânturile: sting flăcările slabe şi aprind focul cel puternic.

Răceala inimii, plăcerea de sine, îmbuibarea, beţia, luxul, toate frivolităţile posibile şi plăcerile păcătoase se arată duşmani de moarte ai rugăciunii. Am putea să exprimăm aceasta în următorul chip: greutăţile în viaţă fac rugăciunea mai uşoară, iar uşurătatea vieţii face rugăciunea grea. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să nu cârtim împotriva necazurilor în viaţă. Ele ne sunt trimise de pronia dumnezeiască spre binele nostru, iar noi trebuie să le folosim ca să aprindem prin ele jarul rugăciunii în inima noastră.

Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuieşte să biruim răceala inimii şi lenea folosind chiar vrăjmăşiile din viaţa noastră. După el, rugăciunea trebuie să fie mai puternică în timpul necazurilor. ,,Când apa curge în loc drept – spune el –, ea se răspândeşte de-a latul şi nu poate să năzuiască spre înalt. Dar când mâinile instalatorilor o duc pe conducte înguste, atunci ea poate singură să o ia în sus mai repede decât o săgeată. Tot astfel sufletul omenesc, atunci când se bucură de mare libertate, leneveşte şi se răspândeşte. Iar când împrejurările pline de necaz îl strâmtorează, îl înconjoară de ispite, el urcă spre înaltă şi osârdnică rugăciune. Ca să te încredinţezi că aceste necazuri conduc către rugăciune şi că Dumnezeu ascultă mai repede astfel de rugăciuni decât pe altele, ia aminte ce spune proorocul: Către Domnul când m-am necăjit am strigat şi m-au auzit (Psalmi 119, 1). Astfel, necazurile fac rugăciunea noastră mai duhovnicească, mai lucrătoare, mai osârdnică”.

La întrebarea dacă fiecare credincios este capabil de o asemenea rugăciune duhovnicească, stareţul Leonid de la Optina a răspuns: ,,Când Domnul cercetează pe cineva cu grea încercare, cu necaz ori cu moartea unui om drag şi apropiat, acesta se va ruga din toată inima, din tot cugetul şi din toată mintea sa. Prin urmare, izvor al rugăciunii există în fiecare, însă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, acest izvor izbucneşte fie după adâncire treptată întru sine, fie prin deschiderea cea multă a dumnezeiescului sfredel. Acest dumnezeiesc sfredel, care pătrunde inimile noastre, ca să ţâşnească de acolo adevărata rugăciune, sunt necazurile în viaţă. Ele sunt neînţelese mângâieri ale lui Dumnezeu, dureroase, însă mântuitoare”.

Cunoscând aceasta, să nu ne revoltăm că Dumnezeu îngăduie adesea cele mai dureroase suferinţe în viaţa noastră, ci să luăm aminte că, prin acestea, El vrea să ne înlesnească ridicarea sufletelor către înalt, ca să primim prin mijlocirea rugăciunii acele minunate bunătăţi, pe care Domnul jinduieşte să ni le dea şi pe care demult le-a pregătit în veşnicie celor ce-L iubesc pe El.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 107-108 şi 110-115/2017 şi 2018

 


[1] Cito takoe moliva Iisusova …, Mânăstirea Valaam, 1938, p. 228.

[2] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Sobranie pisem, vol. 2, cuvântul 255, p. 85-86.

[3] Sfântul Ioan de Kronstadt, Moia jizn vo Hriste (Viaţa mea în Hristos), vol. 1, p. 307.

[4] Sfântul Ioan Scărarul, Lestviţa (Scara), treapta 28, 1, p. 389.