----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 80 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la

cartea Proorocului Iezechiil (LVII)

 
 
 

Omilia a III-a (Iezechiil 40, 6-8)

1. Iată Omul cu trestia de măsurat în mâna Sa este descris: ,,A intrat pre poarta, care caută spre răsărit” (Iezechiil 40, 6). Cu adevărat, cine altcineva este simbolizat prin apelativul ,,poartă” dacă nu Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru, care S-a făcut pentru noi poarta Împărăţiei cereşti ? Precum El Însuşi a spus: ,,Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine” (Ioan 14, 6). Dar deoarece noi am spus că acest om, îmbrăcat în veşminte de in, Îl simbolizează pe Domnul, trebuie să întrebăm cum Domnul poate fi simbolizat şi de om şi de poartă, când omul vine la poartă ? Cu siguranţă el nu vine la el însuşi ?

Într-adevăr, aşa este precum mărturiseşte El Însuşi în Evanghelie, spunând: ,,Cela ce nu intră prin uşă în staulul oilor, ci sare pre aiurea, acela fur este şi tâlhar. Iar cela ce intră prin uşă, păstor este oilor” (Ioan 10, 1-2). Şi puţin mai târziu El spune: ,,Eu sunt uşa” (Ioan 10, 9). Şi din nou El adaugă: ,,Eu sunt Păstorul cel bun” (Ioan 10, 11). Prin urmare, dacă păstorul intră prin poartă, şi este El Însuşi poarta, Însuşi păstorul, fără îndoială că El intră prin Sine Însuşi. Iată, când dorim să tâlcuim sensul (cuvintelor) lui Iezechiil, îmbinăm în discuţie şi (cuvintele) Evangheliei.

Apoi trebuie să ne întrebăm cum El Însuşi intră, şi intră prin El Însuşi. Cu adevărat Domnul şi Mântuitorul nostru este de o substanţă după trup cu Sfânta Biserică pe care El a răscumpărat-o, precum mărturiseşte Apostolul Pavel spunând: ,,Plinesc lipsele necazurilor lui Hristos în trupul meu pentru trupul lui, care este Biserica” (Coloseni 1, 24). Trupul acestui cap este Biserica şi capul acestui trup este Hristos. Trupul, adică Sfânta Biserică, se bucură în acest cap al său când spune prin psalmistul: ,,Şi acum iată au înălţat capul meu preste vrăjmaşii mei” (Psalmi 26, 10). Apoi, pentru că uneori ea trebuie să fie de asemenea înălţată, deja acum capul ei, înălţat peste vrăjmaşii ei, se bucură în ceruri.

Astfel atunci când toţi cei aleşi ajung la viaţă, deoarece membrii ei intră în El prin El, El Însuşi intră în Sine prin El Însuşi. El Însuşi în membrii ei este Cel care intră, El este Însuşi Capul la care ajung credincioşii care intră. Acest lucru este lăsat să se înţeleagă în multe feluri de Proorocul Iezechiil care spune că Omul a venit la poartă, şi arată care poartă este aceasta: ,,Care caută spre răsărit”. Cu adevărat El Însuşi este calea noastră, care spune: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). El este de asemenea calea către răsărit despre care este scris: ,,Iată bărbat căruia este numele răsăritul” (Zaharia 6, 12). Deci, poarta caută spre calea Răsăritului deoarece Îl închipuie pe Cel care călătoreşte pentru noi către izvorul luminii.

2. Mai mult, fiecare propovăduitor poate fi înţeles sub numele de ,,poartă”, fiindcă oricine deschide pentru noi poarta Împărăţiei cereşti prin cuvântul său este o poartă. Astfel 12 porţi sunt zugrăvite atât în Apocalipsa Sfântului Ioan, cât şi în ultima vedenie a acestui prooroc. Cunoaşterea Sfintei Scripturi poate fi de asemenea înţeleasă în mod potrivit ca o poartă, care atunci când deschide minţile noastre, deschide poarta Împărăţiei cereşti. Putem utiliza numele de poartă şi pentru Credinţa la care trebuie să o ajungem mai întâi pentru a intra în clădirea virtuţilor. Astfel este aici adăugat limpede: ,,Şi a urcat treptele ei” (Iezechiil 40, 6).

3. Căci ce sunt treptele acestei porţi dacă nu vredniciile virtuţilor ? Fie în recunoaşterea Omului Iisus Hristos, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, fie în cunoaşterea Sfintei Scripturi, fie în chiar Credinţa pe care am primit-o de la El, noi ajungem prin anumite trepte la sporiri mai mari. Deoarece nimeni nu devine pe neaşteptate cel mai mare, ci fiecare începe printr-o conversaţie bună despre chestiunile cele mai neînsemnate pentru a ajunge la lucruri mai înalte. Despre aceste trepte este spus prin psalmistul: ,,Dumnezeu, în palaturile ei se cunoaşte, când o sprijineşte pre ea” (Psalmi 47, 3 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie este, în loc de ‘palaturi’, ‘trepte’). Atunci când Domnul sprijineşte Sfânta Biserică, El este desluşit în treptele ei pentru că slava Lui este vestită prin creşterile ei. Astfel cu cât Sfânta Biserică înaintează urcând, cu atât Dumnezeu devine cunoscut oamenilor prin virtuţile ei.

Binecuvântatul Iov vorbeşte de asemenea de aceste trepte, spunând: ,,La fiecare pas al meu îl voi vesti pe el” (Iov 31, 37 – versetul nu se regăseşte în Scriptura din 1914). Cu adevărat el Îl vesteşte pe Domnul Atotputernicul prin fiecare pas care, prin sporirea în virtuţi pe care o primeşte, întotdeauna Îi dă înapoi Lui lauda evlaviei sale. Dacă nu ar fi fost anumiţi paşi în ascensiunea inimii, psalmistul nu ar fi spus: ,,Merge-vor din putere în putere” (Psalmi 83, 8).

4. Nici nu este uimitor că treptele sunt din putere în putere, când fiecare virtute este, ca să spunem aşa, sporită de anumite trepte şi prin aceasta condusă prin sporiri ale însuşirilor către înălţimi. Căci unele sunt începuturile virtuţii, alta este în progres, alta desăvârşire. Deci dacă sfânta credinţă însăşi nu ar fi fost condusă către desăvârşirea sa prin anumite trepte, sfinţii apostoli nu ar fi spus: ,,Adaugă-ne nouă credinţă” (Luca 17, 5). Şi un om oarecare a venit la Domnul dorind ca El să-l tămăduiască pe fiul lui, dar când a fost întrebat dacă credea, el a răspuns: ,,Crez, Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24).

Cugetaţi aşadar la ce s-a spus. Dacă el credea, de ce a vorbit de necredinţă ? Dacă el ştia că avea necredinţă, cum credea ? Dar deoarece prin inspiraţia tainică a harului, credinţa creşte prin treptele însuşirilor sale, în una şi aceeaşi clipă, cel care nu credea încă în chip desăvârşit, atât credea cât şi era necredincios.

5. Cu siguranţă Domnul descrie aceste trepte sub numele de seceriş, spunând: ,,Aşa este împărăţia lui Dumnezeu, în ce chip este dacă aruncă omul sămânţa în pământ. Şi doarme, şi se scoală noaptea şi ziua, şi sămânţa răsare şi creşte cum nu ştie el. Că pământul din sine rodeşte, întâi iarbă, apoi spic, după aceea deplin grâu în spic. Iar când se coace rodul, îndată trimite secera, că a sosit secerişul” (Marcu 4, 26-29).

Un om aruncă sămânţa în pământ când întipăreşte o intenţie bună în inima lui. Şi după ce a semănat sămânţa, el doarme, pentru că se odihneşte în nădejdea unei lucrări bune. Cu adevărat el se scoală noaptea şi ziua pentru că înaintează prin propăşire şi potrivnicie. Şi sămânţa răsare şi creşte fără ca el să ştie, întrucât chiar atunci când el încă nu reuşeşte să măsoare propriile creşteri, virtutea odată zămislită este condusă către dezvoltare. Şi pământul din sine rodeşte când, prin harul premergător, cugetul unui om se înalţă de bunăvoie la rodul unei fapte bune.

Dar acelaşi pământ produce întâi iarba, apoi spicul şi după aceea grâul deplin în spic. Căci, cu siguranţă, a produce iarba înseamnă a avea încă gingăşia unui început bun. Într-adevăr, iarba ajunge la spic când virtutea zămislită în duh înmugureşte în creşterea unei fapte bune. Cu adevărat, rodeşte grâul deplin în spic când virtutea sporeşte atât de mult încât îşi poate asuma natura unei fapte puternice şi desăvârşite, şi când a copt rodul său, de îndată El trimite secera pentru că este vremea secerişului.

Deci, de îndată ce se iveşte rodul, Atotputernicul Dumnezeu trimite secera şi face secerişul Său, fiindcă atunci când a condus pe fiecare la lucrări desăvârşite făcând judecată, El sfârşeşte viaţa lui vremelnică astfel încât el să poată lua grâul Său în hambarele cereşti.

Astfel, când zămislim dorinţe bune, noi semănăm sămânţa în pământ. Cu siguranţă când începem să lucrăm bine suntem iarba. Când creştem la sporirea faptelor bune ajungem la spic. Când suntem statorniciţi în desăvârşirea aceleiaşi fapte noi am rodit deja grâul deplin în spic.

6. Neîndoios Petru era iarba când în timpul Patimii, urmându-L pe Domnul prin dragoste, s-a temut să-L mărturisească pe El răspunzând slujnicei. Căci exista o imaturitate în mintea lui deoarece el credea în Mântuitorul tuturor, dar fiind încă extrem de nestatornic, a fost strivit de piciorul fricii. El s-a înălţat la spic atunci când, la vestirea îngerului, el L-a văzut viu în Galileea pe Cel pe care s-a temut să-L mărturisească chiar înaintea morţii Lui. Dar grâul deplin s-a copt în spic când, cu Duhul venit de sus şi întărind mintea lui în dragostea pentru El, a fost atât de încurajat încât când a fost bătut nu a băgat în seamă cruzimea prigonitorilor săi şi L-a vestit pe Mântuitorul lui printre lovituri de bici. Aşadar fie ca nimeni să nu fie dispreţuit care, înaintea unui scop bun, este văzut încă a fi cu mintea necoaptă, fiindcă grâul lui Dumnezeu începe de la iarbă pentru a putea deveni bob.

Prin urmare, omul îmbrăcat în veşminte de in vine la poartă deoarece Domnul şi Mântuitorul nostru este condus la Sine de membrii ei (Bisericii) când ei intră. Şi El urcă pe treptele ei pentru că, pe măsură ce avansăm, El este mai înălţat prin noi de vreme ce El este recunoscut a fi înalt şi de nepătruns. Cu adevărat este spus despre El că urcă pe treptele virtuţilor noastre întrucât El este arătat nouă cu atât mai măreţ cu cât duhul nostru este scos din adâncimi.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Episodul urmator