----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 90 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (XXI)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 
Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare
 
 
 

C) Ecumeniştii cer Bisericii Ortodoxe să se pocăiască deopotrivă cu heterodocşii pentru schisma creştinilor

Până acum numai teologii heterodocşi cereau şi Bisericii Ortodoxe pocăinţă pentru păcatul schismei creştinilor, lucru la care teologii ortodocşi întotdeauna au obiectat energic, după cum se vede şi din Declaraţia de la Evanston, unde este scris:

„Referatul secţiei pentru probleme de teologie se bazează pe presupunerea că Biserica trebuie să vină la unire pe calea pocăinţei. Noi recunoaştem că în viaţa şi mărturia creştinilor credincioşi au fost şi există imperfecţiuni şi lipsuri, dar refuzăm să admitem că Biserica, care este Trupul lui Hristos şi tezaurul adevărului revelat de Dumnezeu, ar putea fi depreciată de păcatele oamenilor. De aceea nu putem vorbi de o pocăinţă a Bisericii, deoarece prin însăşi esenţa sa ea este sfântă şi fără cusur. Căci precum şi Hristos au iubit biserica, şi pre sine s-au dat pentru dânsa; ca pre ea să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 25-27). În felul acesta, Dumnezeu, Unic şi Sfânt, a creat pe veci trupul lui Hristos. Sfinţenia Bisericii nu se pătează cu păcatele şi greşelile membrilor ei. Ei nu sunt în stare să ştirbească şi să secătuiască sfinţenia inepuizabilă a vieţii dumnezeieşti, pe care Capul Bisericii o răspândeşte în tot trupul ei”.

Aceste cuvinte au fost scrise în 1954. Astăzi a ajuns ceva de neconceput ca adepţii ortodocşi ai mişcării ecumenice să exprime astfel de păreri. În scurt timp C.E.B. a izbutit să ‘cizeleze’ minţile ecumeniştilor ‘ortodocşi’ în aşa măsură încât unul din aceştia – Nikos Nissiotis – declară fără jenă, făţiş (şi încă în numele Bisericii Ortodoxe): „Pocăinţa sinceră a ambelor părţi este premisa necesară pentru dialogul privind problemele dogmatice între creştinii scindaţi”.

Ce înseamnă însă pocăinţă ? Înseamnă schimbarea gândurilor, a ideilor. Gândurile Bisericii Ortodoxe au fost fixate în dogme şi canoane şi cum ar putea ea să-şi schimbe formulările dogmatice şi hotărârile canonice, rămânând totodată ortodoxă ? Desigur că nu poate ! Căci schimbându-le, ea şi-ar trăda menirea de a fi stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Fiindcă Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos, ca unic sprijin de nădejde al adevărului pentru cei care îşi doresc din tot sufletul mântuirea. Să ceri însă Bisericii pocăinţă, adică schimbare, înseamnă să ceri distrugerea făcliei adevărului de revelaţie dumnezeiască care ne arată calea mântuirii !

Această cerinţă însă conţine şi alte inepţii profanatoare. Cei care impun Bisericii Ortodoxe să se „pocăiască” deopotrivă cu „alte Biserici” admit că nu mai există Biserică care ar fi rămas fidelă lui Hristos şi care ar fi păstrat intactă plinătatea adevărului, în felul acesta acuzându-L pe Hristos că în zadar a făgăduit El că Biserica întemeiată de El va sta neclintită în faţa încercărilor iadului de a o birui (Matei 16, 18). Reiese că Sfântul Apostol Pavel nu are dreptate atunci când zice că Biserica, având ca temelie pe Iisus Hristos (I Corinteni 3, 11), este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15).

Apelul la pocăinţă este minunat când este drept, adică atunci când se pocăieşte creştinul ortodox pentru păcatele sale personale, şi nu Biserica Ortodoxă. Noi, membrii păcătoşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe, trebuie să ne pocăim sincer pentru păcatele noastre morale şi pentru păcatele făcute împotriva credinţei şi a dogmelor Bisericii. Noi trebuie să ne curăţim mereu, să tindem spre sfinţenie şi neprihănire, spre cunoştinţa adevărului şi mântuire (I Timotei 2, 4) pentru zidirea trupului lui Hristos; până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii (Efeseni 4, 12-14).

Iată ce fel de pocăinţă ar fi cuvenită şi la locul ei, căci ea ne izbăveşte şi de păcatele noastre morale şi de rătăcirile noastre dogmatice, aducându-ne la sfinţenie, principalul suport al căreia este o morală dreaptă, întemeiată pe o dogmatică dreaptă.

A impune însă pocăinţă Bisericii, care ea însăşi primeşte pocăinţa păcătoşilor, îi scaldă în harul dat ei de la Dumnezeu şi mântuieşte cu adevărul ce se păstrează în ea, este un lucru nelalocul său şi blasfemiator !

Ideea pocăinţei Bisericii are un scop viclean – acela de a o face să se îndoiască de înalta sa chemare.

Pentru atingerea scopului, în cercurile protestante ecumenice se vehiculează expresia vicleană „trufie confesională”, vădit îndreptată împotriva reprezentanţilor Ortodoxiei care apără dreptatea unică a confesiunii ortodoxe. Dar oare se poate vorbi despre o „trufie confesională” la creştinii cu adevărat ortodocşi ?

Dimpotrivă, ar putea fi vorba despre o bucurie confesională şi recunoştinţă faţă de dumnezeiasca pronie pentru că ne-am născut creştini ortodocşi, deşi puţini dintre noi sunt vrednici de un titlu atât de înalt. Căci adevărul ortodox pe care îl mărturisim ne este dat pentru a ne înfrâna semeţia şi a ne mântui, şi nu a ne duce la pierzare prin trufie vătămătoare. Căci adevărul dat nouă de Hristos trebuie să ne sfinţească (Ioan 17, 17), dacă trăim potrivit cu înaltele sale prescripţii, şi tot el ne va judeca dacă ne vom abate de la el !

Potrivit Sfinţilor Părinţi, autorul oricărei erezii este diavolul. El este acela care a împărţit lumea în mii de false teorii şi erezii. Acelaşi diavol, care de-a lungul secolelor nu a putut distruge Biserica Ortodoxă a lui Hristos prin dezbinările lui eretice, în zilele noastre, ascunzându-se în spatele unei cucernicii prefăcute şi condamnând chipurile dezbinarea pusă la cale de el însuşi, încearcă prin intermediul ecumenismului să unească pe toţi ereticii în temeiul rătăcirilor lor şi să ademenească Biserica Ortodoxă în mrejele sale. Tocmai de aceea o îndeamnă, prin mijlocirea C.E.B., să se „pocăiască”. Dar poate oare diavolul să înveţe pe cineva pocăinţa ? Iar dacă învaţă, cu ce scop o face ?

Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind adevărata pocăinţă vrea să ne izbăvească de păcat, iar diavolul recurgând la o falsă pocăinţă vrea să ducă în păcat Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Căci dacă adevărata Biserică – sfântă şi fără de prihană – se va pocăi ca „vinovată” în dezbinarea creştinilor, asta ar însemna să regrete că până acum a apărat un adevăr ce aduce sabie şi dezbinare (Matei 10, 34; Luca 12, 51) între cei care îl primesc şi cei care îl resping. Reiese că Biserica trebuie să caute împreună cu alte comunităţi ce se „pocăiesc” un nu se ştie ce nou adevăr – ce uneşte, şi nu dezbină – un adevăr în afara canoanelor celor Şapte Sinoade Ecumenice, care au despărţit odată pentru totdeauna adevărul de minciună.

Aceasta ar fi egal cu a recunoaşte că Biserica „a greşit” în categoricele sale definiţii dogmatice împotriva ereziilor şi a admite – în spiritul respectului faţă de un „crez” străin – că şi arienii ar fi avut o anumită aspiraţie legitimă către adevăr, Biserica însă n-a remarcat-o la timpul respectiv, din care cauză i-a şi condamnat pe arieni la Sinodul I Ecumenic. Ceea ce înseamnă că Biserica ar trebui să-şi revizuiască hotărârile Sinodului V Ecumenic referitor la calitatea divină a Sfântului Duh, prin care au fost excomunicaţi de la Ortodoxie ereticii duhobori ! De dragul comuniunii generale ea ar trebui să capituleze şi în faţa nestorienilor, care nu sunt de acord cu hotărârile Sinodului III Ecumenic, să se „pocăiască” în faţa lor şi să le ceară iertare pentru faptul de a-l fi declarat eretic pe Nestor. Condamnându-se singură şi pocăindu-se, Biserica ar fi nevoită să îndreptăţească pe precalcedonieni şi monofiziţi pentru negarea îndărătnică de către ei a crezului dogmatic al Sinodului IV Ecumenic privind modul de contopire a două esenţe în Persoana Unică a Domnului Iisus Hristos şi a reabilita – spre propria dezminţire – pe ereticii Eutihie, Dioscor, Sevir ş.a. (a se vedea canoanele 1 şi 95 ale Sinodului VI Ecumenic).

Dacă Biserica ar urma unei atari logici ecumenice, atunci ar trebui să trateze la fel şi pe toţi ceilalţi eretici, condamnaţi de respectivele Sinoade Ecumenice şi locale. Numai în acest caz ea ar îndeplini cerinţele ecumenice ale C.E.B. de transformări profunde, reorganizare a structurilor bisericeşti şi distrugere definitivă a zidului despărţitor. Acesta ar însemna însă sfârşitul adevăratei Biserici a lui Hristos !

Numai dându-ne seama clar că Biserica nu este o instituţie creată de om, putem înţelege de ce Biserica nu poate şi nu trebuie să se pocăiască. Deşi pe pământ Biserica este alcătuită din oameni, şi în majoritatea lor oameni păcătoşi, ea este un organism divino-uman din care mai fac parte, în afară de trăitorii pământeni, oamenii fără de prihană trecuţi în veşnicie, precum şi îngerii cereşti care nu au păcătuit. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel evreilor care au crezut în Hristos: Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de zeci de mii de îngeri, şi de adunarea celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, şi de Judecătorul tuturor Dumnezeu şi de duhurile drepţilor celor desăvârşit, şi de Iisus mijlocitorul aşezământului de lege celui nou (Evrei 12, 22-24). Aceasta este, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, componenţa Bisericii nou-testamentare. Ea este alcătuită din oameni pământeni, care au crezut drept în Hristos şi au atins, în temeiul acestei credinţe, desăvârşirea moral-spirituală după asemănarea Începătorului mântuirii lor (Evrei 2, 10) – Hristos, care a pogorât din ceruri pentru a aşeza pe trăitorii pământului în sălaşul ceresc al îngerilor. Aşa se concepe pe ea însăşi Sfânta Biserică Ortodoxă.

În canonul pentru sărbătoarea Sfântului Arhistrateg Mihail şi a celorlalte Puteri Cereşti netrupeşti (8 noiembrie) în troparul întâi al cântării a 9-a citim: „Pe Tine cel ce negrăit ai unit cerul cu pământul, Hristoase, şi Biserica cea Una care pe îngeri şi pe oameni i-a desăvârşit neîncetat, Te mărim !”

A pretinde astăzi Bisericii Ortodoxe să se pocăiască înseamnă a pretinde pocăinţă şi îngerilor care nu au păcătuit ! Întrucât Capul Bisericii este Însuşi Domnul Iisus Hristos, care a unit într-un singur trup toate cele din ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1, 10, 22-23), oare într-adevăr ecumeniştii vor cere pocăinţă şi lui Hristos ? Biserica este nedespărţită de Hristos. Un trup fără cap este un cadavru. Biserica însă nu este un cadavru, ci un organism divino-uman viu. Aşa cum un organism viu este în legătură indisolubilă cu capul său, la fel şi Biserica se află în legătură indisolubilă cu Capul său Hristos, alcătuind cu El un tot unitar. Pentru credincioşi acest lucru se manifestă deosebit de perceptibil în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos (I Corinteni 10, 16-17). Tocmai în aceasta constă temelia adâncă a sfinţeniei şi infailibilităţii Bisericii lui Hristos. Prin urmare, a acuza trupul lui Hristos de păcate şi a-i cere pocăinţă înseamnă a trage şi Capul acestui trup la răspundere colectivă pentru păcatele lui. A acuza însă de păcate pe Hristos Cel fără cusur este culmea nelegiuirii ! (comp. Ioan 8, 46).

Puterea sfinţitoare a Bisericii, care face din păcătoşii ce se pocăiesc sfinţi, este harul Sfântului Duh, Mângâietorul şi Sfinţitorul omenirii răscumpărate de Hristos. Începând cu ziua primei Cincizecimi creştine, harul Sfântului Duh sălăşluieşte neîncetat în Biserică, pentru a învăţa pe membrii ei să trăiască în adevăr (Ioan 16, 13), cu dreptate şi cucernicie (Tit 2, 12). Sfântul Duh va fi în Biserică în veci (Ioan 14, 16-17), pentru a revărsa har asupra oricărui om care îşi doreşte din toată inima mântuirea. Duhul Sfânt care se află în Biserică a unit întotdeauna pe credincioşi în jurul adevărului, în timp ce satan, dimpotrivă, introduce răzmeriţă în rândul creştinilor (Luca 22, 31).

Din această pricină, a cere ca Biserica îndrumată şi ocrotită de Sfântul Duh să se pocăiască pentru dezbinarea creştinilor este echivalent cu a afirma precum că nu diavolul, ci Sfântul Duh este vinovat de aceasta, pentru că n-a sugerat formule de compromis, care ar uni, şi nu ar dezbina ! A face însă cea mai mică aluzie de acuzare a Celui de-al Treilea Ipostas al Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi de păcatul dezbinării, care a fost o uneltire a diavolului, este un păcat de neiertat de hulă asupra Duhului Sfânt ! Iată cum vorbeşte despre aceasta Însuşi Domnul: Amin grăiesc vouă: toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor, şi hulele oricâte vor huli, iar cine va huli împotriva Sfântului Duh, nu are iertare în veac, ci este vinovat judecăţii de veci (Marcu 3, 28-29).

Astfel, având în vedere caracterul potrivnic lui Dumnezeu al ecumenismului, orientarea lui antiortodoxă, având în vedere că ecumenismul începe cu mici abateri de la Adevăr şi duce la abateri tot mai mari şi mai mari, atrăgând pe creştinii ortodocşi în biserica celor ce viclenesc, adică în viitoarea Biserică universală a antihristului ce va veni; în sfârşit, ţinând minte că „pocăinţa” impusă Bisericii Ortodoxe acuză de păcatul schismei Capul Bisericii – Domnul Iisus Hristos, şi Duhul Sfânt care o îndrumă, creştinul ortodox trebuie să se opună cu hotărâre ecumenismului, pentru a nu fi părtaş la hulirea de neiertat a Duhului Sfânt !

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.