----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 82 vizitatori și nici un membru online

Despre căderea lui Adam (VI)

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 
 
 

VI. Călcarea poruncii lui Dumnezeu

Şi luând [Eva] din rodul lui a mâncat şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa (Facerea 3, 6).

Fraţilor, călcarea poruncii lui Dumnezeu de către strămoaşa noastră a fost o vină foarte mare şi păgubitoare pentru noi; dar căderea noastră nu s-a sfârşit cu aceasta. În persoana Evei a căzut numai o jumătate din neamul omenesc şi încă cea mai slabă. Adam încă nu luase parte la călcarea poruncii. Se putea încă nădăjdui că el, ca bărbat şi cap, se va împotrivi ispitei. Dar vai ! şi această singură nădejde fu aşa încât aproape era de temut că nu se va împlini. Căci multă bucurie ar fi fost oare dacă Adam nu ar fi căzut, când căzuse Eva ? Celor ce fuseseră aşa de strâns uniţi în starea lor de nevinovăţie şi fericire le-ar fi fost foarte greu să se despartă în timpul pedepsei. Legătura reciprocă a strămoşilor era aşa de tare şi de strânsă în temeiurile ei, încât cele petrecute cu unul nu se putea să nu se răsfrângă şi asupra celuilalt, aşa că împreună cu Eva iscălise, ca să zicem aşa, şi Adam.

Prin aceasta şi prin nimic altceva nu se explică acea grabă şi neîmpotrivire cu care, după spusa lui Moisi, cade strămoşul nostru. Eva cel puţin se sfătuieşte cu şarpele, priveşte pomul oprit, stă în nedumerire, se luptă cu propriul său gând şi numai apoi întinde mâna spre rod; la Adam însă nu vedem nimic de acest fel: lui i se dă rodul, el îl ia ca ceva obişnuit şi-l mănâncă; adică procedează aşa ca şi cum nu se mai putea altfel. Şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa.

Totuşi nu trebuie să credem că toate acestea s-au petrecut pe tăcute. Căci altfel Adam nici nu ar fi ştiut ce rod i s-a dat; prin urmare, chiar mâncându-l, nu ar fi fost vinovat de călcarea poruncii. De bună seamă, Eva i-a spus despre întâlnirea şi vorbirea sa cu şarpele, cum acesta i-a descoperit aşa-zisa taină a pomului oprit, cum a influenţat asupra ei vederea roadelor şi că mâncarea din ele nu numai că nu cuprinde ceva vătămător, ci este împreunată şi cu plăcere. Iar toate acestea prin forţa lucrurilor ne face să presupunm că în Eva, după ce a mâncat din rodul pierzător, nu se produsese deocamdată nici un rău văzut sau simţit şi cu atât mai puţin dureros: altfel cum s-ar fi hotărât ea să ducă cu propriile mâini bărbatului său acea otravă, care chinuia lăuntricul ei ? În cel mai rău caz ea ar fi oprit pe bărbatul său de a gusta din rodul pierzător; chiar dacă el, din iubirea către dânsa, ar fi voit să împărtăşească soarta ei.

Din această părută nevătămare a roadelor oprite a trebuit să se nască pentru Adam o nouă şi puternică ispită. Văzând că femeia după gustarea din roade a rămas vie fără vreo schimbare în rău, el putu cu uşurinţă să creadă că, deşi făgăduinţele şarpelui despre nişte efecte mari în urma gustării din aceste roade pot fi exagerate, apoi nici ameninţarea cu moartea pentru gustarea din ele de asemenea nu corespunde adevărului; că, deşi pomul nu-i dumnezeiesc, cum spusese şarpele, apoi el nu-i nici ucigător, cum spunea porunca dumnezeiască.

Pe de altă parte, chiar de ar fi rămas o oarecare îndoială în sufletul lui Adam, chiar de ar fi avut motive de a se opune cuvintelor Evei şi chiar de ar fi avut vreun prilej să-i arate că ea este în rătăcire, apoi acum era târziu de a lecui răul; fapta se petrecuse fără vreo posibilitate de îndreptare; rodul era rupt şi mâncat de Eva; nu mai rămăsese decât ca cea căzută să fie lăsată în seama sa sau să împărtăşească cu ea greutatea căderii. Iubirea de Dumnezeu nu rezistă iubirii de femeie şi Adam alese pe aceasta din urmă.

Şi a dat şi bărbatului său şi a mâncat cu dânsa. Înseamnă că Eva acum a mâncat din nou din rodul oprit şi astfel călcă porunca lui Dumnezeu oarecum de două ori. De oriunde ar fi provenit aceasta – fie dintr-o predispoziţie deosebită către rodul oprit, fie din dorinţa de a da prin aceasta pildă bărbatului –, în tot cazul vina ei prin aceasta se dublă, iar aceasta va atrage după sine, după cum vom vedea, şi o pedeapsă îndoită. Dar dacă Eva este mai vinovată prin aceea că ea cea dintâi şi-a deschis inima ispititorului, cea dintâi a mâncat din rodul oprit, şi tot ea a atras pe bărbatul său prin pilda sa, mâncând din nou în acest scop din roade înaintea lui; apoi Adam la rândul său este mai vinovat decât femeia prin aceea că el, ca unul ce era cap femeii, fiind deci şi povăţuitorul ei, se lăsă atras uşuratic de îndemnul ei şi aproape fără nici o cugetare călcă acea poruncă, pe care o primise direct de la Însuşi Dumnezeu. În acest înţeles şi Sfântul Apostol Pavel numeşte numai pe Eva amăgită (I Timotei 2, 14), iar pe Adam ca fiind singur călcător al poruncii (Romani 5, 12, 14, 19).

Să examinăm acum însuşi abaterea strămoşilor noştri. După înfăţişarea ei dinafară ea nu pare aşa mare. Căci ce poate fi mai simplu decât să rupi un rod oarecare dintr-un pom şi să-l mănânci ? Dar când pătrunzi în miezul acestei abateri, atunci ea numaidecât prezintă o extraordinară însemnătate. Pentru ce ? Mai întâi, pentru că în acest caz s-a călcat voia şi porunca nu a unui om oarecare, nu a unui înger sau arhanghel, ci a Fiinţei supreme şi atotputernice, a Făcătorului şi Binefăcătorului nostru; apoi, pentru că această abatere a descoperit în strămoşii noştri o mulţime de gânduri şi simţăminte rele şi, în general, a arătat că, cu firea lor cea asemănătoare cu Dumnezeu, se petrecuse de fapt o grozavă transformare.

Voi găsiţi vreo nelegiuire care să nu se cuprindă, vizibil sau tainic, în această nenorocită mâncare ? Necredinţa ? Aici nu a fost crezut cuvântul clar şi hotărât al Făcătorului şi Binefăcătorului şi, contrar poruncii Lui, s-a pus temei pe clevetirea unei fiinţe aşa de nimic, ca şarpele. Mândria ? În cazul nostru s-au întins într-însa până într-atâta, încât s-au hotărât să se aşeze alături chiar de Dumnezeu. Iubirea de avuţie sau lăcomia ? În cazul dat nu s-au mulţumit cu Edenul şi domnia peste toată lumea şi nu au voit să lase lui Dumnezeu nici măcar un singur pom. Poftă trupească şi neînfrânare ? Acestea ne-au pierdut pe noi, căci pomul s-a părut mai cu seamă bun la mâncare. Ură şi răutate ? Dar iubeşte oare cineva pe acela a cărui poruncă o calcă aşa de îndrăzneţ şi căruia voieşte să-i răpească, de ar fi cu putinţă, chiar şi stăpânirea ?

Astfel nu există păcat care văzut sau tainic să nu se cuprindă în întâiul păcat al strămoşilor noştri. Dacă cuvintele Sfântului Apostol Iacov: Că oricine va păzi toată legea şi va greşi într-una, s-a făcut tuturor vinovat (Iacov 2, 10), şi-au avut toată puterea, apoi anume în cazul acesta.

Nu trebuie să uităm nici aceea că omul, gustând din pomul oprit, vădit s-a hotărât nu numai să jignească pe Făcătorul său, ci şi la propria sa pieire; căci lui de-a dreptul şi limpede i se spusese: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri. După toate acestea a întinde mâna la roade era totuna cu a o întinde la moartea sa.

Şi totuşi acestea toate nu ne-au oprit ! Şi la toate acestea noi am îndrăznit ! Şi toate acestea noi le-am făcut ! ... O, soare, pentru ce nu te-ai întunecat atunci înaintea strămoaşei noastre, ca să-i arăţi primejdia ? O, pământule, pentru ce nu te-ai cutremurat sub picioarele ei, când şi-a întins ea mâna ? O, pomi ai raiului, pentru ce nu v-aţi plecat până la pământ, ca să-i tăiaţi calea spre acel pom ? O, pom al cunoştinţei, pentru ce nu ai descoperit tu însuţi taina ascunsă în tine ?

Dar ce putea să facă făptura cea fără judecată şi supusă legii necesităţii, când stăpânul ei cel înzestrat cu judecata a abuzat de libertatea sa ? Datoria ei va fi să împartă cu dânsul urmările căderii; nu era treaba ei să cârmuiască libertatea noastră şi să oprească acţiunea ei. Aceasta nu a binevoit să o facă nici Însuşi Făcătorul. Căci de îndată ce a dat omului libertate şi renunţând, ca să zicem aşa, cu privire la ea la orice atotputernicie constrângătoare, El niciodată nu-şi va lua darul Său înapoi. Mare lucru este, fraţilor, să fii fiinţă slobodă ! Aceasta până la un punct oarecare înseamnă să fii asemenea lui Dumnezeu ! Căci fiecare om, după libertate, până şi cel mai sărac şi mai neînsemnat, poate face în fiecare minut ceea ce în toată veşnicia nu este în stare niciodată să facă toată mulţimea fiinţelor lipsite de judecată cu toată mulţimea puterilor lor şi a felurimii însuşirilor ce le au; pentru că fiinţele acestea, ca unele ce nu au judecată, toate sunt supuse legii necesităţii şi nu se pot abate de la acea cale pe care li s-a poruncit să meargă. Omul, dimpotrivă, fiecare minut poate schimba gândurile şi acţiunile sale, să se îndrepte în sus sau în jos, la dreapta sau la stânga, să urmeze adevărului sau minciunii, să aleagă binele sau răul. Astfel, deşi asemenea celorlalte făpturi, este creat din nimic de atotputernicia lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp prin întrebuinţarea însuşirilor şi puterilor sale, poate şi trebuie să fie oarecum făuritorul soartei sale.

Să cunoaştem deci, fraţilor, superioritatea însuşirilor noastre, să ne plecăm înaintea măreţiei darului cu care suntem înzestraţi şi să încetăm de a mai risipi fără minte comorile libertăţii noastre. Căci acest dar este tot atât de primejdios pe cât este şi de mare. Noi putem în fiecare minut, după libertate, să facem ce ne place; dar să desfacem din cele făcute nu putem. Fiecare acţiune a noastră apoi nu rămâne singură, ci produce de la sine un şir nesfârşit de acţiuni după felul său. Fiecare acţiune bună a noastră pentru toată veşnicia va produce un şir de acţiuni bune, iar cea rea va produce acţiuni rele. De aceea la orice acţiune te hotărăşti tu, omule, ţine minte că te hotărăşti la ceea ce rămâne veşnic. Lucrând uşuratic, adesea şi în această viaţă suntem pedepsiţi cumplit pentru uşurătatea noastră. Câteodată suntem bucuroşi să dăm toate, ca să se întoarcă vreo acţiune, dar nu este cu putinţă. În veşnicie însă, unde avem să trecem prin moarte, avem să suferim pentru aceasta însutit mai mult, căci vederea noastră asupra păcatelor trecute devine de o sută de ori mai limpede şi mai vioaie. Vom vedea că şi păcatele noastre, ca şi noi înşine, nu mor, ci trăiesc prin urmările lor rele; şi între altele nu vom fi în stare să facem nimic pentru nimicirea lor.

De aceea, din mila pentru noi înşine, să întrebuinţăm fraţilor libertatea voinţei noastre cu cea mai mare băgare de seamă întru toate; să ne silim apoi să fugim nu numai de păcatele ce ni se par mari, ci şi de micile călcări ale legii dumnezeieşti, amintindu-ne că şi întâiul păcat, care ne-a pierdut pe noi şi toate dimprejurul nostru, a constat după cele dinafară nu în stingerea soarelui sau a lunii de pe cer, ci numai în ruperea din pom şi mâncarea unui rod oprit. Amin.

 

Episodul urmator