----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 211 vizitatori și nici un membru online

Sfânta Scriptură şi Biserica (IV)

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

Episoadele anterioare

 

Spre deosebire de aceasta, plecând de la ideea de Biserică, noi nu avem nevoie nici măcar să argumentăm pe baza Scripturii; pentru noi, credinţa noastră în Biserică este de ajuns. Zădărnicia disputelor ,,din Scriptură” a fost recunoscută cu multă vreme în urmă de Tertullian[1], care a spus că astfel de argumente ar putea doar să dăuneze stomacului şi minţii tale sau să te facă să-ţi pierzi vocea, căzând în cele din urmă într-o mânie iute din cauza hulelor ereticilor[2]. El susţine că nu se merită a apela la Scriptură, deoarece biruinţa este fie puţin probabilă, fie cu totul imposibilă[3]. Dar o persoană din Biserică poate repeta cu îndrăzneală aceste cuvinte, de vreme ce lui ,,îi este totuna a fi învăţat de Scriptură sau de Biserica Sobornicească”[4].

Toate declaraţiile despre contradicţiile dintre Biserică şi Sfânta Scriptură sunt cu desăvârşire false şi păgâne chiar din temelie. Prin sfinţii apostoli, Sfântul Duh a scris Sfânta Scriptură pentru Biserică; şi potrivit făgăduinţei credincioase a Mântuitorului, acelaşi Sfânt Duh călăuzeşte Biserica spre tot adevărul. Sfântul Duh este unul şi nedespărţit, veşnic şi neschimbător, El este Duhul Adevărului. Cum ar putea fi ca în Sfânta Scriptură El să spună una, iar în învăţătură şi viaţa Bisericii altceva ? Poate fi fără scop faptul că Sinodul apostolilor, descris în capitolul 15 din Faptele Apostolilor, ca şi toate sinoadele ulterioare, să-şi înceapă deciziile cu cuvintele: S-au părut Sfântului Duh şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28) ?

A accepta posibilitatea contradicţiei între Biserică şi Sfânta Scriptură înseamnă a vorbi despre autocontrazicerea Sfântului Duh, care reprezintă cu adevărat blasfemie împotriva Sfântului Duh. Numai diavolul ar putea sugera ideea blasfemiatoare că Sfântul Duh Se contrazice pe Sine, şi este cu neputinţă să nu fim de acord cu cuvintele puternice şi tăioase, dar de asemenea înţelepte şi echitabile ale Sfântului Vichentie de Lerins[5]: ,,Când noi întâlnim oameni invocând fragmente din Apostoli sau Prooroci împotriva credinţei soborniceşti [afirmând deschis dezacordul dintre Biserică şi Sfânta Scriptură], putem fi siguri dincolo de orice îndoială că diavolul grăieşte prin gurile lor”[6]. Aceasta ne aminteşte de asemenea de versetul din Epistola către Evrei: Cât de mai amară muncă, socotiţi, va lua cel ce a călcat pre Fiul lui Dumnezeu, şi ... a ocărât Duhul darului ? (Evrei 10, 29).

Dacă prin însăşi esenţa lor Biserica şi Sfânta Scriptură nu se pot contrazice una pe alta, atunci rezultă în mod necesar că, dacă ni se pare că învăţătura Bisericii contrazice Sfânta Scriptură, înseamnă pur şi simplu că noi am înţeles greşit fie învăţătura Bisericii, fie Sfânta Scriptură, fie pe amândouă în acelaşi timp. În loc să tăgăduim şi să condamnăm învăţăturile Bisericii prin prostia noastră arogantă, sarcina noastră este doar să ne străduim să înţelegem cât mai bine atât Sfânta Scriptură, cât şi învăţătura Bisericii, şi să pricepem armonia dintre ele. Aşa au făcut Sfinţii Părinţi ai Bisericii în timpul Sinoadelor Ecumenice.

De exemplu, arienii de la Sinodul Ecumenic I citau multe fragmente din Sfânta Scriptură care, în opinia lor, contraziceau adevărul consubstanţialităţii, dar Părinţii arătau doar cum toate acele fragmente ar trebui înţelese astfel încât ele să nu contrazică adevărul Bisericii. Exact în acelaşi fel a lucrat cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic privind interpretarea relatării din Evanghelie a ,,Agoniei din Grădina [Ghetsimani]”. Este cât se poate de limpede că pentru un om al Bisericii nici un pasaj al Sfintei Scripturi nu poate contrazice învăţătura Bisericii, şi astfel învăţătura Bisericii este criteriul pentru adevărata înţelegere a Scripturii.

Necesitatea unei abordări bisericeşti a Scripturii este dezvăluită cu o claritate aparte dacă noi examinăm în profunzime minciuna fenomenală gravată pe stindardul protestantismului, şi apoi ne uităm la toate felurile de sectanţi şi, vorbind în general, la superficialitatea omenească, pe lângă libera cugetare, care este legată în mod indisolubil de cea din urmă. În principiu, protestantismul a respins necesitatea standardelor Bisericii în interpretarea Scripturii. Spun în principiu, deoarece în realitate au fost inventate standarde sub forma crezurilor sectare nou născocite. Dacă standardele Bisericii sunt respinse, atunci omul este lăsat singur cu Scriptura, şi în interpretarea Scripturii, fiecare trebuie să fie călăuzit de aşa-numitul bun simţ, punându-şi pe cap în prealabil tiara unui papă infailibil.

Dar este demn de încredere ca cineva să fie călăuzit de bunul simţ în interpretarea Sfintei Scripturi ? Cine nu s-a întâlnit cu situaţii în care bunul simţ al unor oameni diferiţi a evaluat una şi aceeaşi împrejurare în chip diferit ? Interpretând Evanghelia, Tolstoi apelează adeseori la bunul simţ. Însă ai avea nevoie de naivitatea şi încăpăţânarea acelui om neobişnuit de arogant pentru a-i socoti anormali psihologic pe toţi cei care nu pot şi nu acceptă interpretările tale, care sunt bazate pe bunul simţ. Dar cred – şi este poate incontestabil – că în înţelegerea şi interpretarea Sfintei Scripturi, simţul nostru, lăsat de capul lui, nu poate fi câtuşi de puţin ,,bun”. La urma urmei, cel care observă propria viaţă morală şi are curajul să-şi spună sieşi adevărul amar va remarca fără îndoială cum uneori mintea noastră este împovărată sub greutatea patimilor şi cum uneori cu sfială, alteori cu îndrăzneală şi obrăznicie, ne găsim scuze pentru voinţa noastră slabă.

De obicei, noi suntem de acord unii cu alţii mai mult sau mai puţin cu uşurinţă asupra subiectelor care nu ne afectează vieţile sau care nu neliniştesc direcţia voinţei noastre. Iată de ce în domeniul matematicii sunt atât de multe adevăruri universal recunoscute şi necontestate. Chiar aşa, de ce nu am recunoaşte că suma unghiurilor unui triunghi este întotdeauna 180o, sau că pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este egal cu suma pătratelor celorlalte două catete, aşa cum este afirmat prin teorema lui Pitagora ? Există vreo raţiune pentru a nu accepta aceste adevăruri matematice ? Să le accept nu mă obligă la nimic. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre alte asemenea adevăruri aşa-numite ştiinţifice.

,,De ce ar trebui să discut în contradictoriu aceasta, de ce să-mi bat capul cu ea ? Nu este totuna pentru mine dacă savanţii îmi spun, de exemplu, că materia este formată din atomii lui Mendeleev sau din electroni şi ioni; că lumina este o vibraţie ondulatorie a eterului sau poate fi explicată prin curenţi electrici invizibili şi misterioşi; că soarele nu traversează de fapt constelaţia lui Hercule, ci, haideţi să spunem, Racul, Scorpionul sau Lira ? Dacă oamenii învăţaţi au descoperit că aşa este, se admite că aşa este. Dar dacă ei spun că nu este aşa, oricine altcineva repetă după ei că nu este aşa. Nimic nu se schimbă prin asta. Este treaba experţilor, problema lor internă”[7].

Dar genialul Leibniz[8] spunea cu spirit şi perspicacitate: ,,Dacă geometria ar fi ridicat armele împotriva patimilor şi intereselor noastre vitale în acelaşi fel în care o face moralitatea, noi am contesta-o şi am încălca-o în pofida tuturor demonstraţiilor lui Euclid şi Arhimede, care ar fi dispreţuite ca fiind invenţii şi considerate a nesocoti întru totul principiile argumentării valide, în timp ce Joseph Scaliger[9], Hobbes[10] şi alţii, care au scris împotriva lui Euclid şi Arhimede, nu ar avea atât de puţini adepţi ca acum”[11]. Însă Sfânta Scriptură este îndreptată tocmai împotriva patimilor omeneşti. Tot ce este în ea vorbeşte despre viaţă şi despre Cel care a spus despre Sine: Eu sunt Viaţa (potrivit Ioan 11, 25; 14, 6). Iată de ce minţile noastre, lăsate de capul lor, nu pot rămâne nici curate, nici sănătoase când tâlcuiesc Cuvântul vieţii.

Dar, dincolo de toate acestea, ce este instructiv pentru cercetarea noastră ? Că, dacă interpretarea Sfintei Scripturi ar fi lăsată la latitudinea fiecărui individ, atunci ar exista tot atâtea înţelegeri ale Cuvântului lui Dumnezeu câţi oameni există şi câte capricii există în toţi laolaltă. Sfânta Scriptură în sine va înceta să existe într-un sens definitiv. Ştiinţa va fi de asemenea sacrificată pe altarul arbitrarului. Ştiinţa este neputincioasă a răspunde la întrebările vieţii; ea nu poate veni cu nici un fel de acord asupra unor astfel de subiecte. Dacă acordul de opinie ar fi depins de ştiinţă, atunci el s-ar fi născut cu multă vreme în urmă; însă noi vedem că, datorită ştiinţei, îndoielile şi diferenţele de opinie nu numai că nu devin mai puţine ci, dimpotrivă, sporesc.

O ilustrare excelentă a modului în care un om tâlcuieşte Sfânta Scriptură după mintea sa se găseşte în scena din Faust, în care Faust analizează primul verset din Evanghelia după Ioan:

 

Mă simt îmboldit înţelegerea sa să o constat
Şi în sinceritate, pe deasupra,
Originalul textului sacru
Să-l trec în preaiubita mea germană.
(El deschide un tom mare şi face pregătiri pentru a scrie)
 
Stă scris: La început era Cuvântul.
Aici sunt pierdut ! Cine, acum, mă poate ajuta ?
Cuvântul – cu neputinţă atât de mult a-l preţui;
Cu totul altfel trebuie să-l traduc,
Dacă de lumina Duhului sunt învăţat cu adevărat.
 
Am scris: La început era Gândul.
Acest prim verset să-l cântăresc pe de-a întregul,
Ca nu cumva peniţa mea nerăbdătoare să meargă prea zorită.
Este Mintea care lucrează, creează, într-adevăr ?
La început era Puterea, pricep acum.
 
Dar, pe când scriu, se naşte un gând,
Că poate înţelesul n-a fost îndeajuns de încercat.
Duhul mă ajută, acum văd lumina !
La început era Fapta, scriu[12].

 

În aproape 3 minute şi-au luat locul una alteia 4 interpretări diferite ale unuia şi aceluiaşi cuvânt ! Dar nu era această scenă din Faust săvârşită şi pe pământul nostru rusesc la Iasnaia Poliana[13], unde închinătorul la bunul simţ (exclusiv al lui !), după ce a consultat un lexicon grec a ales următoarea traducere a acelui text din Evanghelie: La început era înţelegerea vieţii ?

Cât de ciudate pot fi uneori interpretările textului Evangheliei este evident din următorul exemplu. Renumitul V.V. Rozanov[14] a interpretat odată Matei 16,18 astfel: ,,Spunând Tu eşti Petru, şi pre această piatră (pustia) voiu zidi Biserica mea este ca şi cum s-ar profeţi că întreaga Biserică, sau aproape toată, va fi clădită având un caracter de solitudine, sihăstresc”[15]. Dar în altă parte[16], cineva de un cuget cu Rozanov tâlcuieşte acelaşi verset într-un mod diferit: De ce era Biserica întemeiată pe Petru ? Fiindcă el era căsătorit, avea copii, şi îşi iubea cu putere soţia şi copiii, nedespărţindu-se de ei nici măcar în timpul călătoriilor sale misionare. Astfel, Biserica este întemeiată pe principiul familiei.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Tertullian (cca 160-220), autor creştin important de origine nord-africană cunoscut pentru lucrările sale vaste pe multe subiecte de teologie şi viaţă morală.

[2] Potrivit Prescription against Heretics 17.

[3] Idem 19.

[4] A se vedea nota 36.

[5] Sfântul Vichentie de Lerins († 445), autor bisericesc care a vieţuit într-o mânăstire din Insula Lerins (sudul Franţei), cel mai bine cunoscut pentru scrierile sale care lămuresc conceptul sobornicităţii aşa cum este aplicat Bisericii.

[6] Commonitorium 26.68 (Părinţi niceeni şi post-niceeni [Nicene and Post-Nicene Fathers, NPNF], 2.11, p. 151).

[7] Profesor A.I. Vvedenski, ,,Aşa-zisa supremaţie a ‘responsabilităţii filozofice’ asupra intelectelor”, The Christian, vol. 3 (1908), p. 786 (în rusă).

[8] Gottfried Leibniz (1646-1716), filozof şi om de ştiinţă german, cunoscut pentru filozofia sa raţională, apărarea religiei şi descoperirile matematice.

[9] Joseph Justus Scaliger (1540-1609), savant şi lider religios francez.

[10] Thomas Hobbes (1588-1679), filozof englez, unul din principalii fondatori ai filozofiei materialismului.

[11] Nouveaux essais, Ed. Erdmann, Berolini, 1840, p. 214 (în franceză).

[12] Johann Wolfgang von Goethe, Faust, trad. Bayard Taylor, revizuit şi editat de Stuart Atkins, New York: Collier-Macmillan, 1962, partea I, liniile 1219-37, p. 81-82.

[13] Moşia lui Lev Tolstoi.

[14] Vasili Rozanov (1856-1919), filozof rus controversat binecunoscut pentru vederile sale asupra sexualităţii şi spiritualităţii.

[15] Într-o lume nesigură şi nehotărâtă, ediţia a doua, Sankt Petersburg, 1904, p. 53 (în rusă).

[16] Ziarul Russia, 12 iunie 1909.

 

Episodul urmator