----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 102 vizitatori și nici un membru online

Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor (IV)

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

 

Episoadele anterioare

 

Înşelarea duhovnicească

Conceptul de înşelare duhovnicească [prelest], o problemă cheie a învăţăturii ortodoxe ascetice, este cu totul absent în lumea catolico-protestantă care a dat naştere mişcării ‘haris­matice’; şi acest fapt explică de ce o înşelare atât de evidentă poate câştiga o asemenea influenţă asupra cercurilor care se numesc creştine, şi de asemenea de ce un ‘profet’ ca Nicolae Berdiaev care vine dintr-un mediu ortodox poate considera că este absolut esenţial ca în ,,noua eră a Duhului Sfânt” ,,să nu mai existe perspectiva ascetică asupra lumii”. Motivul este evident: perspectiva ortodoxă ascetică asupra lumii oferă singurul mijloc prin care oamenii, primind Sfântul Duh la botezul şi mirungerea lor, pot continua cu adevărat să dobândească Sfântul Duh în vieţile lor; şi ea ne învaţă cum să percepem şi să ne păzim de înşelarea duhovnicească.

‘Noua spiritualitate’ la care visa Berdiaev şi pe care ‘renaşterea harismatică’ o practică de fapt are o temelie cu totul diferită şi este văzută ca o înşelătorie în lumina învăţăturii ortodoxe ascetice. Prin urmare, nu este loc pentru ambele concepţii în acelaşi univers spiritual: pentru a accepta ‘noua spiritualitate’ a ‘renaşterii harismatice’ trebuie să respingi creştinismul ortodox; şi invers, pentru a rămâne creştin ortodox, trebuie să respingi ‘renaşterea harismatică’, care este o contrafacere a Ortodoxiei.

Pentru a face acest lucru cât se poate de limpede, în cele ce urmează vom da învăţătura Bisericii Ortodoxe despre înşelarea duhovnicească mai ales aşa cum se găseşte în prezentarea din secolul al XIX-lea a acestei învăţături, alcătuită de Episcopul Ignatie Briancianinov, el însuşi un părinte ortodox al vremurilor moderne, în volumul I al operelor sale complete.

Există două forme fundamentale de prelest sau înşelare duhovnicească. Prima şi cea mai spectaculoasă formă apare atunci când o persoană se străduieşte să dobândească o stare duhovnicească mai înaltă sau vedenii duhovniceşti fără a se fi curăţit de patimi şi bazându-se pe propria judecată. Unei asemenea persoane diavolul îi dăruieşte ‘viziuni’ mari. Există multe astfel de exemple în Vieţile sfinţilor, unul din textele de căpătâi ale învăţăturii ortodoxe ascetice. Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), a intrat în viaţa pustnicească nepregătit şi împotriva sfatului stareţului său, şi curând el a auzit un glas care se ruga împreună cu el. Apoi ‘Domnul’ a vorbit cu el şi i-a trimis un ‘înger’ care să se roage în locul lui şi l-a instruit să citească cărţi în loc să se roage şi să-i povăţuiască pe cei care veneau la el. Făcea aceasta, văzând întotdeauna pe ‘înger’ în preajma lui rugându-se, şi oamenii erau uluiţi de înţelepciunea sa duhovnicească şi de ‘darurile Sfântului Duh’ de care părea că este plin, inclusiv de ‘profeţiile’ care se împlineau întotdeauna.

Înşelarea a fost descoperită doar când părinţii din mânăstire au aflat despre aversiunea sa faţă de Noul Testament (cu toate că din Vechiul Testament, pe care nu-l citise niciodată, putea cita pe dinafară), şi prin rugă­ciunile lor el a fost adus la pocăinţă, ‘minunile’ sale au încetat, şi mai târziu el a ajuns la sfinţenie autentică. Din nou, Sfântul Isaac din Peşterile Kievului (14 februarie) a văzut o lumină mare şi ‘Hristos’ i S-a arătat împreună cu ‘îngerii’; când Isaac, fără să-şi facă semnul crucii, i s-a închinat lui ‘Hristos’, dracii au dobândit putere asupra lui şi, după ce l-au încins într-un joc drăcesc, l-au lăsat aproape mort. El a ajuns de asemenea mai târziu la sfinţenie autentică. Sunt multe cazuri asemănătoare în care ‘Hristos’ şi ‘îngerii’ s-au arătat pustnicilor şi le-au dăruit puteri uluitoare şi ‘daruri ale Sfântului Duh’, care adeseori i-au condus pe pustnicii înşelaţi în cele din urmă la nebunie sau sinucidere.

Dar există altă formă mai comună, mai puţin spectaculoasă de înşelare duhovnicească, care oferă victimelor sale nu vedenii mari, ci doar ‘simţăminte religioase’ exaltate. Aceasta se întâmplă, aşa cum scria episcopul Ignatie, ,,când inima doreşte şi se străduieşte să obţină bucuria sfintelor şi dumnezeieştilor sentimente în timp ce nu este încă pe deplin pregătită pentru ele. Cel care nu are un duh umilit, care recunoaşte orice soi de merit sau vrednicie în el însuşi, care nu păstrează în mod neabătut învăţătura Bisericii Ortodoxe, ci vreo tradiţie sau alta pe care şi-a elaborat propria judecată arbitrară sau a urmat o învăţătură neortodoxă este în această stare de înşelare”.

Biserica Romano-Catolică are toate manualele sale duhovniceşti scrise de oameni aflaţi în această stare de înşelare duhovnicească; aşa este Imitarea lui Hristos a lui Thomas de Kempis. Episcopul Ignatie spune despre ea: ,,Domneşte în această carte şi respiră din paginile sale glasul mieros al duhului rău, flatându-l pe cititor, intoxicându-l ... Cartea conduce cititorul direct către comuniunea cu Dumnezeu, fără o curăţire prealabilă prin pocăinţă ... Din ea oamenii trupeşti intră într-un extaz dintr-o încântare şi intoxicare dobândite fără dificultate, fără lepădare de sine, fără pocăinţă, fără răstignirea trupului cu patimile şi dorinţele sale (Galateni 5, 24), cu măgulirea stării lor căzute”. Şi consecinţa, aşa cum scria I.M. Konţevici[1], marele traducător al învăţăturii patristice, este că ,,ascetul, străduindu-se să aprindă în inima sa dragostea pentru Dumnezeu în timp ce neglijează pocăinţa, îşi încordează [puterile] pentru a dobândi un sentiment de încântare, de extaz, şi ca rezultat obţine exact opusul: ‘el intră în comuniune cu satan şi se infectează cu ură faţă de Sfântul Duh’ (episcopul Ignatie)”.

Şi aceasta este starea actuală în care se află adepţii ‘renaşterii harismatice’, chiar fără a o suspecta. Acest lucru poate fi văzut cel mai limpede examinând experienţele şi vederile lor, punct cu punct, în comparaţie cu învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, aşa cum este arătat de episcopul Ignatie.

 

Atitudinea faţă de experienţele ‘spirituale’

Neavând o temelie în izvoarele autentice ale experienţei creştine duhovniceşti – sfintele taine ale Bisericii şi învăţătura duhovnicească lăsată moştenire prin Sfinţii Părinţi de la Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli – adepţii mişcării ‘harismatice’ nu au nici un mijloc de a deosebi darul lui Dumnezeu de imitaţia lui. Toţi scriitorii ‘harismatici’ dau dovadă, într-o măsură mai mică sau mai mare, de o lipsă de precauţie şi deosebire faţă de experienţele pe care le au. Ca să vezi, unii penticostali catolici ,,îl exorcizează pe satan” înainte de a cere ,,botezul în Duh”; dar eficacitatea acestui act, aşa cum va fi evident îndată din mărturiile lor, este asemănător cu cel al iudeilor din Faptele Apostolilor (19, 15), la al căror ‘exorcism’ duhul rău le-a răspuns: Pre Iisus cunosc, şi pre Pavel ştiu; dar voi cine sunteţi ?

Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinţi Părinţi ai Apusului ortodox din secolul V, care scria cu mare discernământ despre lucrarea Sfântului Duh în convorbirea sa despre darurile dumnezeieşti, spune: ,,Uneori dracii [săvârşesc minuni] pentru a-l înălţa în mândrie pe cel care crede despre sine că deţine darul minunat, şi aşa îl pregăteşte pe el pentru o cădere mai mare. Ei se prefac că sunt arşi şi alungaţi din trupurile în care ei sălăşluiau de sfinţenia celor despre care ştiu cu adevărat că nu sunt sfinţi ... În Evanghelie citim: Se vor scula hristoşi mincinoşi, şi prooroci mincinoşi[2].

‘Vizionarul’ suedez din secolul XVIII, Emanuel Swedenborg, care a fost un predecesor straniu al renaşterii ‘spirituale’ şi oculte de astăzi, avea o experienţă vastă cu fiinţele spirituale, pe care le vedea adeseori şi comunica cu ele. El distingea două feluri de duhuri, ‘bune’ şi ‘rele’; experienţa sa a fost recent confirmată de descoperirile unui psiholog clinician în lucrarea sa cu pacienţii care suferă de ‘halucinaţii’ dintr-un spital de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psiholog a luat în serios vocile pe care le auzeau pacienţii săi şi a întreprins o serie de ‘dialoguri’ cu ele (prin intermediul pacienţilor înşişi). El a conchis, asemenea lui Swedenborg, că există două categorii foarte diferite de ‘fiinţe’ care au intrat în contact cupacienţii: ‘superioară’ şi ‘inferioară’.

În propriile cuvinte: ,,Vocile de ordin inferior sunt asemănătoare cu cele ale vagabonzilor beţi dintr-un bar cărora le place să tachineze şi să chinuie doar din amuzament. Ele sugerează acte desfrânate şi apoi îi mustră pe pacienţi fiindcă le iau în considerare. Descoperă un punct slab al conştiinţei şi acţionează asupra lui neîncetat ... Vocabularul şi gama de idei ale celor de ordin inferior sunt limitate, dar ele au o voinţă persistentă de a distruge ... Acţionează asupra fiecărei slăbiciuni şi convingeri [ale pacienţilor], pretind că au puteri fenomenale, mint, fac promisiuni, şi apoi subminează voinţa pacientului ... Toate vocile de ordin inferior sunt nereligioase sau antireligioase ... Unei persoane i s-au arătat ca draci normali şi s-au referit la ei înşişi ca fiind demoni”.

,,În contrast direct cu acestea sunt halucinaţiile de ordin superior care sunt mai rare ... Această diferenţă poate fi ilustrată prin experienţa unuia dintre pacienţi. El a auzit vocile de ordin inferior certându-se multă vreme între ele despre modulîn care vor să-l omoare. Dar el a văzut de asemenea o lumină venind la el noaptea, puternică precum soarele. Şi-a dat seama că era de un ordin diferit, deoarece lumina aceea îi respecta libertatea şi s-ar fi retras dacă l-ar fi speriat ... Când a fost încurajat să se apropie de acest soare prietenos, el a intrat într-o lume a experienţelor supranaturale puternice ...

Odată i-a apărut un chip ca al lui Hristos, extraordinar de puternic şi impresionant ... Unii pacienţi trec atât prin halucinaţiile de ordin superior, cât şi prin cele de ordin inferior în momente diferite şi se simt prinşi la mijloc între un rai şi un iad personal. Mulţi cunosc doar atacurile celor de ordin inferior. Cele de ordin superior pretind că au putere asupra celor de ordin inferior şi, într-adevăr, o arată când şi când, dar nu îndeajuns încât să liniştească minţile celor mai mulţi dintre pacienţi ... Cele de ordin superior s-au arătat într-un mod straniu înzestrate, sensibile, înţelepte şi religioase”[3].

Oricine citeşte Vieţile sfinţilor şi alte scrieri duhovniceşti ştie că toate aceste duhuri, fie ele ‘bune’ sau ‘rele’, ‘superioare’ sau ‘inferioare’, sunt deopotrivă draci, şi că deosebirea dintre adevăratele duhuri bune (îngeri) şi aceste duhuri rele nu poate fi făcută pe baza sentimentelor sau impresiilor personale. Practica larg răspândită a ‘exorcismului’ în cercurile ‘haris­matice’ nu oferă nici o garanţie că duhurile rele sunt realmente izgonite; exorcismele sunt de asemenea foarte comune (şi aparent pline de succes) printre şamanii primitivi[4], care recunosc şi ei că există diferite tipuri de duhuri, care însă sunt toate deopotrivă draci, fie că par că fug când sunt exorcizaţi, fie că vin când sunt invocaţi pentru a da puteri şamanice.

Nimeni nu va nega că mişcarea ‘harismatică’ în general este ferm orientată împotriva ocultismului şi satanismului contemporane. Dar duhurile rele mai subtile se arată ca îngeri de lumină (II Corinteni 11, 14) şi sunt necesare o mare capacitate de discernământ împreună cu o adâncă neîncredere în toate experienţele ‘duhovniceşti’ extraordinare personale pentru a nu fi înşelaţi. În faţa duşmanilor nevăzuţi, subtili care duc un război nevăzut împotriva neamului omenesc, atitudinea încrezătoare şi naivă faţă de experienţele celor mai mulţi oameni implicaţi în mişcarea ‘harismatică’ este o invitaţie deschisă la înşelare duhovnicească. De exemplu, un pastor recomandă meditaţia asupra unor pasaje scripturistice şi apoi notarea oricărui gând ,,declanşat” de lectură: ,,Acesta este mesajul personal al Sfântului Duh către voi”[5]. Dar oricine studiază serios spiritualitatea creştină ştie, de exemplu, că ,,la începutul vieţii monahale unii dintre necuraţii draci povăţuiesc [pe novici] în tâlcuirea dumnezeieştilor Scripturi ... înşelându-i treptat ca să-i poată duce în erezie şi blasfemie”[6].

Din nefericire, atitudinea adepţilor ortodocşi ai ‘renaşterii harismatice’ nu pare să fie mai plină de discernământ decât cea a catolicilor şi protestanţilor. În mod evident, ei nu cunosc bine scrierile Sfinţilor Părinţi sau Vieţile sfinţilor, şi când ei chiar citează un Părinte neasemuit, [citatul] este adeseori scos din context (a se vedea mai târziu cu privire la Sfântul Serafim). Atracţia ‘harismatică’ se datorează mai cu seamă experienţei pe care o oferă. Un preot ortodox scrie: ,,Unii au îndrăznit să eticheteze această experienţă ca fiind ‘prelest’ – mândrie duhovnicească. Nimeni care L-a întâlnit pe Domnul în acest chip nu ar putea cădea în această înşelare”[7]. Dar sunt foarte rari creştinii ortodocşi capabili să deosebească formele foarte subtile de înşelare duhovnicească (în care ‘mândria’, de exemplu, poate lua chipul ‘smereniei’) doar pe baza simţiriilor cu privire la ele, fără o raportare la tradiţia patristică; doar cel care a asimilat deja pe deplin tradiţia patristică în propria cugetare şi trăire şi a dobândit o mare sfinţenie poate crede că face aceasta.

Cum este pregătit creştinul ortodox să se opună înşelării ? El are întregul corpus de scrieri patristice inspirate de Dumnezeu care, împreună cu Sfânta Scriptură, prezintă judecata Bisericii lui Hristos de 1.900 ani cu privire la orice experienţă duhovnicească şi pseudo-duhovnicească posibilă. Mai târziu vom vedea că această tradiţie are o judecată foarte bine definită tocmai despre chestiunea principală pe care o ridică mişcarea ‘haris­matică’: posibilitatea unei noi şi larg răspândite ‘revărsări a Sfântului Duh’ în vremurile din urmă.Dar chiar înainte de a-i studia pe Sfinţii Părinţi referitor la aceste probleme, creştinul ortodox este apărat de înşelare prin însăşi cunoaşterea faptului că o astfel de înşelare nu numai că există, dar ea este pretutindeni, inclusiv în el însuşi.

Episcopul Ignatie scrie: ,,Noi suntem cu toţii în înşelare. Cunoaşterea acestui fapt este cea mai mare preîntâmpinare a înşelării. Este cea mai mare înşelare ca cineva să socotească că este dincolo de înşelare”. El îl citează pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizează: ,,Nu este puţină osteneală a dobândi înţelegerea exactă a lucrurilor şi a se elibera cineva de toate cele ce se opun harului; deoarece diavolul obişnuieşte să-şi arate înşelăciunea, îndeosebi începătorilor, sub chipul adevărului, dând o înfăţişare duhovnicească la ceea ce este rău”. Şi ,,Dumnezeu nu Se mânie pe cel care, temându-se de înşelare, se păzeşte pe sine cu mare frică, chiar dacă el nu va primi ceea ce este trimis de Dumnezeu ... Dimpotrivă, Dumnezeu îl laudă pe unul ca acesta pentru dreapta lui socoteală”.

Astfel, total nepregătiţi pentru războiul duhovnicesc, neştiind că există un asemenea lucru precum înşelarea duhovnicească de cel mai subtil fel (ca fiind opusă formelor evidente de ocultism), catolicii, protestanţii sau ortodocşii ignoranţi merg la o adunare de rugăciune pentru a fi se ,,botezaţi (sau umpluţi) cu Sfântul Duh”. Atmosfera adunării este extrem de liberă, fiind lăsată în mod intenţionat ‘deschisă’ activităţii unor ‘duhuri’. Iată cum descriu catolicii (care se dovedesc a fi mai precauţi decât protestanţii) unele din întrunirile lor penticostale: ,,Părea că nu există bariere, inhibiţii ... Ei stăteau picior peste picior pe podea. Doamnele în pantaloni largi. Călugăr îmbrăcat în alb. Fumători. Băutori de cafea. Rugăciune fiecare după voia sa ... Mi-a trecut prin minte că aceşti oameni se distrau rugându-se ! Asta însemna pentru ei că Duhul Sfânt se sălăşluieşte între ei ?”Şi la altă întrunire penticostală catolică, ,,cu excepţia faptului că nimeni nu bea, păreai că te afli la o petrecere”[8].

La adunările ‘harismatice’ interconfesionale, at­mosfera este de asemenea îndeajuns de degajată încât nimeni nu este surprins când ‘duhul’ inspiră o doamnă în vârstă, în toiul unui acces de plâns general, să se ridice în picioare şi ,,să danseze puţin săltat”[9]. Primul lucru pe care-l observă creştinul ortodox sobru cu privire la o astfel de atmosferă este absenţa totală a ceea ce el cunoaşte din slujbele dumnezeieşti a fi evlavia şi teama respectuoasă autentice, care se nasc din frica de Dumnezeu. Şi această primă impresie este doar adeverită în mod izbitor de perceperea efectelor cu adevărat bizare pe care le produce ‘duhul’ penticostal, când se coboară în această atmosferă lipsită de inhibiţii. Noi vom examina acum câteva din aceste efecte, plasându-le înaintea judecăţii Sfinţilor Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] The Orthodox Word, 1965, nr. 4, p. 155-158.

[2] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, XV, 2, în Owen Chadwick, Ascetismul apusean (Western Asceticism), Philadelphia, Westminster Press, 1958, p. 258.

[3] Idem.

[4] I.H. Lewis, Religia extatică. Un studiu antropologic al posesiunii spirituale şi şamanismului (Ecstatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism), Penguin Books, Baltimore, 1971, p. 45, 88, 156 etc şi ilustraţia 9.

[5] Cristenson, p. 139.

[6] Scara Sfântului Ioan Scărarul, treapta 26:152.

[7] Logos, aprilie 1972, p. 10.

[8] Ranaghan, p. 157, 209.

[9] Sherill, p. 118.

Episodul urmator