----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 91 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII (II)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a II-a

Noi vom scoate din cea de-a cincea şi ultima cateheză informaţiile liturgice care sunt cuprinse în ea.

,,Voi aţi văzut, spune el[1], pe diacon oferind episcopului şi preoţilor care înconjoară altarul apă pentru a se spăla pe mâini. Aceasta nu era deloc pentru a ne curăţi, căci noi eram curaţi intrând în biserică, ci spălarea rituală a mâinilor este un simbol al curăţeniei cu care trebuie să ne apropiem de sfintele taine”.

După ce a oferit apa episcopului şi preoţilor, diaconul a spus cu voce tare: Să ne îmbrăţişăm unul pe altul într-o îmbrăţişare frăţească[2]. Acest sărut este simbolul unirii care trebuie să domnească între suflete şi al uitării ofenselor, fiindcă este interzis a te arăta înaintea altarului cu duşmănie în inimă.

Episcopul, ridicând vocea, spune apoi: Sus să aveţi inimile ![3] Apropiindu-se momentul copleşitor, spune Sfântul Chiril, inimile trebuie să se ridice către cer şi să nu se coboare către lucrurile de pe pământ. Credincioşii răspundeau episcopului: Avem [inimile ridicate] către Domnul[4].

Preotul continua cu voce tare: Să mulţumim Domnului şi credincioşii răspundeau: Cu vrednicie şi cu dreptate [este a ne închina ...][5].

,,Apoi, continuă Sfântul Chiril[6], noi pomenim cerul, pământul şi marea, soarele şi luna, stelele şi tot ce a fost creat înzestrat cu raţiune sau fără raţiune, care este văzut sau nevăzut; Îngeri, Arhangheli, Începătorii, Stăpânii, Domnii, Puteri, Tronuri, Heruvimi cu multe feţe, Serafimi pe care Isaia i-a văzut în jurul tronului lui Dumnezeu, acoperindu-şi faţa cu două aripi, picioarele cu alte două aripi şi slujindu-se de alte două încă pentru a zbura. Cu aceşti Serafimi noi spunem: ‘Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Atotputernic’[7].

După ce ne-am sfinţit prin aceste laude duhovniceşti[8], noi Îl rugăm pe Domnul cel binefăcător să-L trimită pe Sfântul Său Duh asupra materiilor aşezate pe altar pentru a face din pâine trupul lui Hristos şi din vin sângele lui Hristos[9], căci tot ceea ce atinge Sfântul Duh este sfinţit şi schimbat[10]”.

Atunci când jertfa duhovnicească este împlinită[11], noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru pacea Bisericilor, pentru buna întemeiere a lumii, pentru împăraţi, pentru armată, pentru cei bolnavi şi cei mâhniţi; ne rugăm şi oferim jertfa pentru toţi cei care au nevoie de ajutor.

Apoi, facem pomenire pentru cei care dorm somnul cel de moarte[12]: patriarhii mai întâi, proorocii, apostolii, mucenicii, pentru ca prin rugăciunile şi mijlocirile lor Dumnezeu să primească rugăciunea noastră. Apoi, ne rugăm pentru sfinţii noştri părinţi defuncţi, episcopii şi toţi cei care sunt morţi dintre noi, încredinţaţi că rugăciunile noastre sunt de mare ajutor pentru sufletele lor când ele sunt făcute în timp ce sfânta şi preacinstita jertfă este sub ochii noştri pe altar[13].

După aceea, noi rostim rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Mântuitorul: Tatăl nostru care eşti în ceruri etc. Sfântul Chiril explică toată rugăciunea şi adaugă: ,,Atunci când este terminată, tu spui Amin; este un semn de asentiment faţă de tot ceea ce a fost cerut în rugăciune”[14].

Episcopul ridică apoi vocea şi spune: Sfintele sfinţilor[15]. Credincioşii răspund: [Nu există decât] Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos[16]. Apoi un cleric cântă: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul[17], pentru a-i invita pe credincioşi să se apropie de comuniune şi să-şi amintească că nu trebuia să se raporteze la gust pentru a-L recunoaşte pe Cel pe care-L primeau.

,,Nu te apropia de comuniune, spune Sfântul Chiril, întinzând mâinile şi depărtând degetele[18], ci pune mâna ta stângă sub cea dreaptă şi formează ca un tron menit a-L primi pe Împăratul tău. Primind trupul lui Hristos în căuşul mâinii tale, răspunde Amin. Atunci când vei sfinţi ochii tăi privind sfântul trup, ia-l, fiind atent să nu laşi să se piardă nici o firimitură.

După împărtăşirea cu trupul lui Hristos, apropie-te de potirul cu sângele Său[19]; nu întinzând mâinile, ci înclinându-te într-o atitudine plină de respect şi veneraţie, şi spune: Amin după ce ai luat sângele lui Hristos; atunci când buzele tale sunt încă impregnate, şterge-le cu mâna ta şi sfinţeşte prin atingere fruntea ta, ochii tăi şi celelalte simţuri. În fine, ascultă rugăciunea de lucrare a harului şi mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a îngăduit să participi la taine atât de mari”.

Încheind, Sfântul Chiril îi încurajează pe credincioşi să se împărtăşească, chiar dacă ar fi comis vreun păcat[20], dacă ei se pocăiau.

Catehezele Sfântului Chiril sunt pline de cunoştinţe scripturistice; stilul lor este blând şi evlavios. Învăţăturile pe care le conţin despre disciplina Bisericii primare, dogma sa, sfintele sale taine demonstrează cu limpezime că în secolul al IV-lea Biserica sobornicească era aceeaşi cu cea care este încă în Răsărit, şi că ea nu cunoştea nici constituţia monarhică, nici democraţia presbiteriană, nici sistemele şi dogmele noi care au denaturat în Apus Bisericile creştine. Opera Sfântului Chiril are o importanţă teologică incontestabilă; ea nu are o valoare mai mică din punct de vedere istoric.

Deţinem încă de la Sfântul Chiril al Ierusalimului o predică despre slăbănog; o epistolă către împăratul Constanţiu în legătură cu o cruce luminoasă care s-a arătat în nori deasupra Ierusalimului în anul 351, în ziua Cincizecimii[21]. Mai mulţi autori au citat fragmente din alte omilii ale aceluiaşi părinte. I s-au atribuit câteva opere pe care erudiţii le consideră pe drept apocrife. Ceea ce avem de la marele şi sfântul episcop al Ierusalimului este suficient pentru a-l aşeza în rândul celor mai însemnaţi scriitori din secolul al IV-lea.

Să trecem din Ierusalim în Cezareea Capadociei, unde trăia un episcop încă mai ilustru decât Chiril – Vasilie cel Mare. Fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, nu ezită să-i dea acestui bărbat renumit o misiune providenţială în planul conceput de Dumnezeu pentru a păstra şi a apăra adevărul în lume[22]. Această misiune a fost de a apăra adevărul sobornicesc împotriva arienilor care, prin glasul lui Arie, Aetie, Eunomie, Eudoxie şi a atâtor alţi apostaţi, coalizau cu puternicii pământului pentru a distruge dogma revelată.

Atunci când aceşti oameni îşi urmăreau scopul cu o energie diabolică, a apărut marele Vasilie, strălucind ca o lumină puternică în mijlocul unei nopţi întunecoase, ca un far pentru a-i călăuzi pe cei care luptau în mijlocul valurilor erorii. El a pornit lupta împotriva prefecţilor, preşedinţilor şi generalilor; el vorbea liber împăraţilor; el ridica glasul în predicile şi epistolele sale împotriva tuturor duşmanilor credinţei. El nu se temea de exil, fiindcă socotea cerul ca fiind unica patrie a omului, şi pământul întreg era în ochii săi un loc de exil. Lui, care murea în fiecare zi, nu putea să-i fie teamă de moarte. Când un anume prefect i-a spus într-o zi că va pune să fie tăiat în bucăţi, el s-a mulţumit să surâdă zicându-i: ,,Vă mulţumesc cel puţin pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi”.

Vasilie a fost în Răsărit ceea ce Atanasie era în Egipt: apărătorul cutezător al Bisericii soborniceşti şi al integrităţii dogmei sale.

Vasilie s-a născut în jurul anului 329, aproape în acelaşi timp cu prietenul său apropiat şi demn Grigorie supranumit Teologul. După toate probabilităţile, el era originar din Cezareea, al cărei episcop a fost ulterior. Acest oraş, aşezat la poalele Muntelui Argee, purtase numele de Maza sau Mazaca, de unde vine numele lui Mosoch, tatăl capadocienilor. Tiberiu a făcut din Capadocia o provincie a Imperiului Roman şi a dat capitalei sale numele de Cezareea. În epoca în care s-a născut Vasilie, acest oraş era înfloritor; populaţia era foarte instruită şi aproape în întregime creştină.

Mama lui Vasilie era capadociană, dar tatăl său era de origine armeană şi strămoşii săi erau originari din Sevasta. Familia sa, atât din partea tatălui cât şi a mamei, era nobilă, ilustră şi bogată. Vasilie era onorat mai ales de a o avea ca bunică pe Sfânta Macrina, care primise învăţăturile de la Sfântul Grigorie Taumaturgul. Macrina l-a instruit pe nepotul său în dogma acestui om apostolic, şi Vasilie se bucura de a fi rămas credincios învăţăturii sale. Macrina şi soţul ei au pătimit mult în timpul persecuţiei lui Diocleţian, dar curajul lor fusese mai presus de violenţele tiranilor.

Tatăl marelui episcop al Cezareei se numea Vasilie şi mama sa Emelia. Şi unul şi altul erau la fel de distinşi prin calităţile lor intelectuale, ca şi prin virtuţile lor. Ei erau demni de a avea copii ca Vasilie cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru de Sevasta şi evlavioasa fecioară Macrina, care, prin virtuţile ei, amintea de bunica cu acelaşi nume.

Dintre rudele pe care Vasilie însuşi le-a făcut cunoscute în epistolele sale, noi îl remarcăm în special pe Sorano, duce de Scitia. Cele mai ilustre familii ale acestei ţări, ale Pontului şi Capadociei erau unite cu cele ale lui Vasilie tatăl şi ale Emeliei.

După ce a primit primele lecţii de literatură şi elocvenţă de la tatăl său, care trecea drept omul cel mai elocvent din Cezareea, Vasilie a mers în Palestina şi a urmat cursurile şcolii din Cezareea pe care Origen, preotul Pamfil şi Eusebiu o făcuseră foarte vestită. Vasilie s-a distins acolo prin înclinaţia sa pentru elocvenţă şi filozofie. El a mers din Cezareea Palestinei la Constantinopol, unde a urmat cursurile faimosului retor Libanius care manifesta faţă de el cea mai mare stimă şi lăuda elocvenţa sa, ca şi seriozitatea moravurilor sale.

Vasilie a părăsit şcolile din Constantinopol în jurul anului 350 şi s-a îndreptat către Atena. El l-a găsit acolo pe Grigorie, compatriotul său, şi a legat cu acesta o strânsă prietenie. Atunci când Grigorie, lipsit prin moarte de prietenul său, a vrut să-i facă un elogiu, şi-a amintit cu emoţie de viaţa pe care o duseseră împreună la Atena.

,,Cum, spune el[23], să-mi amintesc fără emoţie ? Ştiinţa care duce mai mult ca orice alt lucru la gelozie, era scopul către care tindeam şi unul şi celălalt; şi cu toate acestea nu exista nici o gelozie între noi. Concurenţa care exista între noi nu ne ducea decât către a studia; noi luptam nu pentru a primi o distincţie, ci pentru a o ceda celuilalt. Succesele noastre erau comune; noi nu aveam în noi doi decât un singur suflet. Este logic a respinge sistemul potrivit căruia toate fiinţele ar fi unele în altele; dar eu pot spune că noi [doi] eram doar unul.

Virtutea era unicul scop al strădaniilor noastre; noi căutam să ne rânduim viaţa în vederea nădejdilor vieţii viitoare. Legea lui Dumnezeu era călăuza noastră şi noi ne încurajam reciproc către virtute; dacă nu m-aş teme că par orgolios, aş spune că noi aveam o regulă unul pentru celălalt şi că, după faptele noastre reciproce, distingeam ce era bine de ce era rău. Noi nu aveam nici o relaţie cu aceia dintre studenţi care erau insolenţi sau cu moravuri rele; cei mai caşti erau cei pe care îi frecventam. Noi îi evitam pe cei care erau certăreţi şi încăpăţânaţi şi nu aveam legături decât cu cei paşnici şi a căror conversaţie ne putea fi utilă.

Noi ştiam că mult mai lesne este a contracta viciul decât a transmite virtutea, a dobândi o boală de la alţii decât a da propria sănătate. Ştiinţele agreabile ne plăceau mai puţin decât cele utile, deoarece ştiinţa poate forma tinerii spre virtute, dar la fel îi poate conduce către păcat. Noi nu cunoşteam decât două drumuri; cel care ne conducea la Biserică şi la sfinţii doctori care dădeau acolo învăţătura religioasă; celălalt, pe care îl iubeam mai puţin, ne conducea către profesorii care ne învăţau ştiinţele. Noi lăsam altora drumurile către spectacole, adunări profane, festinuri. Marea noastră chestiune şi slava noastră consta nu în a avea titluri faimoase, ci pe acela de creştini şi de a fi vrednici de el”.

Atena era un oraş foarte periculos pentru tineri; se găseau acolo mai mulţi idoli decât în tot restul Greciei şi idolatria făcea acolo o propagandă activă. Dar ceea ce îi cucerea pe alţii nu făcea decât să-i întărească pe Vasilie şi Grigorie în credinţă; ei studiau idolatria de aproape; au surprins toate şarlataniile sale şi nu au avut pentru ea decât dispreţ. În loc să se lase seduşi de plăceri, ei au conceput încă de atunci proiectul lor de a trăi în singurătate după exemplul asceţilor din Egipt şi din Tebaida şi de a închina lui Iisus Hristos ştiinţa şi elocvenţa lor.

Mai mulţi studenţi, fără a fi atât de distinşi ca Vasilie şi Grigorie, au încercat să-i imite şi au format un grup al cărui conducător era Vasilie. El datora această distincţie înaltei sale capacităţi care-i atribuise locul întâi în studiul literaturii, lingvisticii şi filozofiei. El nu a învăţat din matematici decât ceea ce-i era necesar pentru a nu avea de ce să se teamă de obiecţiile celor care erau iscusiţi în această ştiinţă. El nu neglija nici o cunoştinţă utilă; dar caracterul particular al geniului său era profunzimea filozofică unită cu o elocvenţă vie şi mobilizatoare. Sub acest dublu raport, el câştigase încă din tinereţe o mare reputaţie.

În ce-l priveşte pe Grigorie, el unea cu pătrunderea filozofică un geniu poetic şi strălucitor. El merita titlul de Teologul datorită observaţiilor sale filozofice despre adevărul revelat; şi poeziile sale dovedesc că el ştia să îmbrace cele mai profunde idei teologice în cele mai elegante forme.

Vasilie şi Grigorie au cunoscut la Atena un mare număr de studenţi care ocupau încă de atunci poziţiile cele mai înalte în Biserică şi stat. Printre ei se afla împăratul Iulian despre care ei au avut încă de atunci o părere nu tocmai bună.

Când a venit vremea ca cei doi prieteni să părăsească şcolile din Atena, profesorii şi studenţii s-au întrecut în strădaniile lor de a-i reţine. Vasilie s-a opus tuturor stăruinţelor, dar Grigorie a fost biruit, deoarece Vasilie însuşi se alătura celorlalţi pentru a-l determina să rămână. Era o trădare, spunea prieteneşte Grigorie, dar fără îndoială conştiinţa nu i-a reproşat lui Vasilie trădarea sa într-un mod prea vehement şi Grigorie nu a căutat defel să se răzbune pentru aceasta.

Vasilie a trecut prin Constantinopol şi s-a îndreptat către Cezareea Capadociei. El a vizitat principalele oraşe ale acestei provincii şi pe cele din Pont; pretutindeni vroiau să-l reţină şi să-l pună în fruntea şcolilor, dar înclinaţiile sale îl duceau în alte părţi. El vroia să urmeze cuvânt cu cuvânt poveţele evanghelice, să se lipsească de bunurile sale spre binele săracilor, şi să nu mai viseze decât să practice înalta filozofie pe care Iisus Hristos a revelat-o lumii. Nici la Atena, nici la Constantinopol nu trebuia să meargă pentru a primi lecţii, ci în singurătăţile unde trăiau adevăraţii cinici creştini care nu nesocoteau din orgoliu, ca Diogene, plăcerile lumii, ci se pătrundeau de idei mult mai înalte.

Deci, el a parcurs pustietăţile din Mesopotamia, Celesiria, Palestina şi Egipt. El a cules de peste tot cele mai înalte lecţii de virtute; dar, în acelaşi timp, el i-a văzut pe episcopii ortodocşi persecutaţi, exilaţi sau urmăriţi de arienii care, protejaţi atunci de Constanţiu (357), umpleau imperiul de tulburare şi dezbinări. Luptele interne dintre credincioşi şi episcopi îl umpleau de tristeţe, şi el căuta în Scripturi să găsească pricina acestei triste stări a Bisericii pentru care totuşi Iisus Hristos a murit şi căreia i L-a trimis pe Sfântul Duh. El a înţeles că orgoliul era cauza dezbinărilor, cu alte cuvinte, duhul omului vroia întotdeauna să se răscoale împotriva lui Dumnezeu şi să opună adevărului concepţiile sale iluzorii. El a dobândit astfel un ataşament mult mai profund faţă de dogma străveche şi neschimbătoare.

La întoarcerea în Cezareea Capadociei, Vasilie a fost numit citeţ de către episcopul acestui oraş, care se temea să nu-i fie răpită o comoară atât de preţioasă. Cu toate că a fost ataşat de această Biserică, el nu a crezut că se sustrage de la datoria sa părăsind-o pentru a trăi în singurătate în Pont. În Capadocia, el îi cunoscuse şi îi admirase pe monahii care urmau regulile lui Evstatie de Sevasta, şi nu a vrut să creadă că ei fuseseră eretici, aşa cum afirmau mai mulţi. El nu a intrat în asociaţia lor, ci a preferat să se retragă într-o casă de la ţară care aparţinea familiei sale şi care era situată în Pont, pentru a practica acolo filozofia creştină aşa cum o înţelegea el.

Deja mai multe din rudele sale vieţuiseră în acest loc ca adevăraţi pustnici. Mama sa Emelia, sora sa Macrina şi fratele său Petru, de atunci episcop de Sevasta, practicaseră acolo virtuţile creştine până la cele mai înalte trepte ale desăvârşirii. Alături de locuinţa familiei sale, el a întemeiat o mânăstire de călugări pe care a condus-o până când a fost ales episcop de Cezareea, şi care a fost condusă după el de fratele său Petru.

Grigorie nu a venit deloc la început să împărtăşească viaţa sa ascetică; el a fost reţinut la Nazianz de grijile pe care le avea faţă de tatăl său şi mama sa, deja foarte înaintaţi în vârstă. Tatăl lui Grigorie purta acelaşi nume cu fiul său şi era episcop de Nazianz. Grigorie ar fi vrut să-l atragă pe Vasilie în ţara în care locuia el; dar acesta a preferat singurătatea sa din Pont. El i-a descris prietenului său viaţa creştină pe care o ducea el acolo şi îl invita să vină în sfârşit să se reîntâlnească pentru a pune în practică acolo proiectul pe care îl concepuseră la Atena. Grigorie s-a hotărât în cele din urmă să se supună sfaturilor prietenului său; el a mers să-l întâlnească şi ei au vieţuit împreună împărţind timpul lor între studiul Sfintelor Scripturi, rugăciune şi muncile fizice.

Vasilie a întemeiat în Pont multe alte mânăstiri şi a scris regulile pe care trebuiau să le urmeze monahii. El a fost considerat pe bună dreptate adevăratul întemeietor şi legiuitor al vieţii ascetice în Răsărit.

După ce a vieţuit câtva timp alături de el, Grigorie s-a întors la Nazianz. Acolo el a fost făcut preot în pofida dorinţei lui. Înalta idee pe care o avea despre preoţie îl împiedica să-şi împlinească îndatoririle [de preot] şi el s-a refugiat la prietenul său Vasilie, care-l solicita mereu să vină să i se alăture (362).

Vasilie era în singurătatea sa împreună cu prietenul său Grigorie când Iulian i-a scris epistola despre care am vorbit. La puţin timp după aceea, el a plecat la Cezareea la rugămintea episcopului Dianee care era pe moarte. Eusebiu, ales [episcop] după moartea lui Dianee, s-a grăbit să-l înalţe pe Vasilie la treapta preoţiei pentru a-l reţine la Cezareea, unde putea fi atât de util turmei sale. Dar curând invidia a schimbat sentimentele lui Eusebiu care nu putea să vadă fără ciudă că ilustrul preot se bucura în oraş de o influenţă mai mare ca a sa. El a început să-l prigonească pe Vasilie; oraşul şi monahii i-au ţinut partea [lui Vasilie] împotriva episcopului, atunci când smeritul Vasilie a fugit în singurătatea sa din Pont. El a rămas acolo 3 ani, după care Grigorie l-a împăcat cu Eusebiu care l-a rechemat la Cezareea.

Faptele lui Vasilie ca preot şi episcop de Cezareea aparţin istoriei propriu-zise, şi ele vor avea în relatarea noastră locul pe care-l merită.

Pentru moment, noi trebuie să studiem operele acestui mare bărbat.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 2.

   [2] ’Αλληλουσ απολαβετε, και αλληλουσ ασπαζωμεθα.

   [3] Ανω τας καρδιασ (§ 4).

   [4] Εχομεν προσ τον κυριον.

   [5] Ευχαριστησωμεν τω κυριω ... αςιον και δικαιον (§ 5).

   [6] Ibid., § 6.

   [7] Expresia ebraică Dumnezeul oştirilor (Savaot) înseamnă Dumnezeu puternic, oştirea fiind considerată simbolul puterii.

   [8] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 7.

   [9] Ινα ποιηση μεν αρτον σωμα Χριστου, τον οε οινον αιμα Χριστου.

   [10] Μεταβεβληται.

   [11] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 8.

   [12] Ibid., § 9.

   [13] Acest text le întăreşte pe cele pe care noi le-am citat deja şi dovedeşte că invocarea sfinţilor şi rugăciunea pentru cei morţi datează din secolele primare.

   [14]Ibid., § 10 ad 18.

   [15] Τα αγια τοισ αγιοις (§ 19).

   [16] Εισ αγιοσ, εισ κυριος Ιησουσ Χριστοσ (Ibid).

   [17] Γευσασθε και ιοετε, οτι Χριστος ο κυριος (§ 20).

   [18] Ibid., § 21.

   [19] Sfântul Chiril, Catech. Mystag. V, § 22.

   [20] Cei care cunosc liturghia urmată încă în zilele noastre de Biserica Sobornicească Răsăriteană şi cunoscută sub numele de liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, vor observa că ea este în întregime conformă cu aceea care era urmată la Ierusalim în secolul al IV-lea, şi care nu era nouă atunci, şi data mai curând din timpurile apostolice. Bisericile apusene au păstrat riturile conforme cu această liturghie străveche, dar ele sunt astăzi amestecate cu o mulţime de modificări adoptate în timpul Evului Mediu. Sfântul Chiril nu a vorbit decât de liturghia credincioşilor şi nu de liturghia catehumenilor.

   N.tr.: Trebuie să remarcăm o diferenţă între liturghia de atunci şi cea din zilele noastre: credincioşii nu se mai împărtăşesc astăzi ca în acea vreme, nu primesc în mâini Trupul lui Hristos şi separat Sângele Lui, ci primesc din sfântul potir, prin mâna preotului, Trupul şi Sângele lui Hristos.

   [21] Mai mulţi scriitori ai timpului au menţionat acest fapt; el a fost consemnat în Cronica alexandrină sau pascală, pentru anul 351.N.tr.: Această minune este consemnată în Vieţile sfinţilor şi sinaxarele Bisericii Ortodoxe în ziua de 7 mai, ,,Arătarea semnului Sfintei Cruci la Ierusalim”, iar în Minei, pe 7 mai, este o slujbă închinată acestei minuni.

   [22] Sfântul Grigorie de Nyssa, In Laud. Frat. Basil. init.; Sfântul Grigorie Teologul, In Laud. Basil. Magni, Cuvântul 43. Vita S. Basil. In op. Edit. Bened.

   [23] Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 43, § 20. Edit. Bened.

 

Episodul urmator