----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 81 vizitatori și nici un membru online

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul

Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (III)

 

Partea a II-a

Arestarea

V-am chemat să privegheaţi împreună cu Mine, ca să nu fiu predat; dar acum că trebuie să fiu predat, dormiţi de acum şi vă odihniţi (Matei 26, 45). Seminţia lui Iuda a făcut începutul împărăţiei (Facerea 49, 10), iar Apostolul Iuda s-a făcut sfârşitul ei. Predându-L cu viclenie romanilor printr-o sărutare, le-a predat grija de a-L răzbuna, grijă de care se vor achita într-o zi împotriva lui însuşi. Pierzătorul a venit să sape groapă adâncă şi Dumnezeul nostru a tâlcuit-o cu blândeţe arătând binefacerea şi întreaga Sa milostivire prin aceste cuvinte: Iudo, cu sărutare pre Fiul Omului vinzi ? (Luca 22, 48). El arată astfel că Iuda nu avea putere să-L predea pe Fiul lui Dumnezeu.

Prietene, pentru ce ai venit ? (Matei 26, 50). Numeşte prietenie ceea ce nu este decât vrăjmăşie ! Domnul Se întoarce spre el, şi ucenicul mincinos se apropie de Stăpânul a tot adevărul ca să-L sărute. Şi Acesta i-a retras Duhul pe care-L suflase asupra lui, i L-a luat, nevrând ca lupul stricător să mai fie printre oile Sale. Căci a zis: Şi ceea ce are se va lua de la dânsul (Matei 13, 12).

După care Domnul nostru le-a zis: Pre cine căutaţi ? (Ioan 18, 4, 7), căci li se părea că nu putea să scape din mâinile lor. Răspuns-au lui: pre Iisus Nazarineanul. Zis-au lor Iisus: eu sunt. Şi sta şi Iuda cel ce îl vânduse pre el, împreună cu dânşii. Deci după ce au zis lor: eu sunt, s-au întors ei înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 5-6). În ciuda lor s-au plecat înaintea Lui, ca să înveţe că Se preda în mâinile lor de bunăvoie. Dar netemându-se de puterea care i-a împins înapoi, şi-au întins din nou mâinile necurate prinzându-L pe Cel ce le curăţea.

Şi Simon a tăiat urechea unuia dintre ei, dar Domnul, în blândeţea Lui, a luat-o şi a pus-o înapoi (Ioan 18, 10; Luca 22, 50-51) la locul înalt pe care îl are în trup, preînchipuind locul înalt din care căzuse [Adam] în adânc din pricina păcatelor sale. Întoarce sabia ta în locul ei (Matei 26, 52). Nu avea nevoie de sabie Cel al cărui cuvânt este o sabie (Evrei 4, 12; Apocalipsis 19, 15); căci aşa cum aşezase la locul ei urechea tăiată ar fi putut despărţi şi mădularele legate la un loc. Şi nemulţumindu-Se să arate tăria puterii Sale printr-un simplu exemplu, a făcut-o să strălucească peste toţi cei care s-au întors înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 6). Ca acela a cărui ureche fusese tămăduită să nu fie singurul care să primească harul Său, a făcut să aibă parte de el toţi duşmanii Lui, ca să ştie că veneau să-L prindă. Căci prin harul Celui care a pus la locul ei urechea s-au putut ridica cei ce căzuseră la pământ.

Dar cum acest lucru nu era de ajuns să arate puterea Lui, toţi cei ce veniseră să-L prindă s-au întors înapoi şi au căzut jos a doua oară. În chip tainic a fost scoasă sabia, ca să se întărească cuvântul lui Moisi: Şi omul care nu va asculta cuvântul lui, oricâte va grăi proorocul acela întru numele meu, eu voiu lua izbândă pentru el (A Doua Lege 18, 19). Dar cum Domnul nostru era sfârşitul dreptăţii şi începutul milei, a băgat sabia înapoi în teacă şi a pus în locul ei dreptatea; după care a tămăduit urechea cu milostivire. A pus urechea la locul ei şi a copleşit nedesăvârşirea dreptăţii prin roadele milostivirii Sale. Dar cel a cărui ureche a fost tămăduită i-a mulţumit pentru dragostea Sa cu ură. Şi cei care căzuseră cu faţa la pământ şi se ridicaseră prin El I-au mulţumit pentru ajutorul Său legându-L. Căci, zice evanghelistul, l-au legat pre el şi l-au dus (Ioan 18, 12-13).

 

Patima

Căpetenia ucenicilor a fost ispitită, ca să se facă medicul sufletelor rănite. Poate că păcătoşii se vor ruşina să facă pocăinţă, de aceea Domnul nostru i-a îndemnat prin exemplul lui Simon să se întoarcă la El Însuşi care biruie toate păcatele. În timpul nopţii Simon s-a lepădat de El, dar în timpul zilei L-a mărturisit. Lângă un foc s-a lepădat şi tot lângă un foc L-a mărturisit. Uscatul a fost martorul lepădării lui, iar marea şi ţărmul martorele mărturisirii lui (Luca 22, 54-62; Ioan 21, 9, 15-17). Iar din pricina limbii sale ce rătăcise şi tăgăduise, s-a supus jugului şi şi-a omorât umerii pe cruce; a cerut şi a dobândit să fie răstignit cu capul în jos.

Veţi vedea pre Fiul Omului şezând de-a dreapta puterii şi venind pre norii cerului. Atunci arhiereul şi-a rupt hainele sale (Matei 26, 64-65; Marcu 14, 62-63), fiindcă era muncit de tăria unui vin nou. Dar să observăm aceasta: toate cele pe care Dumnezeu avea să le împlinească prin Fiul Său Cel Unul le prevăzuse dinainte închipuindu-le în făpturi şi preînchipuindu-le în cei drepţi. În luna lui Areg florile îşi rup bobocul lăsându-l în curând gol, spre a sluji drept cununi multor capete. În luna lui Areg arhiereul şi-a rupt preoţia care, nelucrătoare, s-a revărsat asupra Mântuitorului nostru. Adeseori Domnul nostru i-a făcut să tacă pe iudei, dar acum aceştia îşi sporeau zarva împotriva Lui. A vorbit fiindcă a fost întrebat, şi ei şi-au rupt veşmintele.

Şi legându-l pre dânsul, l-au dus şi l-au dat domnului Pilat din Pont. Şi ei nu au intrat în divan, ca să nu se spurce; ci ca să mănânce Paştele (Matei 27, 2; Ioan 18, 28). O, fariseilor ! Vi s-a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu, care prin junghierea Sa ridică păcatul lumii (Ioan 1, 29); era oare necesar ca, în ziua în care se junghia mielul care vă izbăvise, să junghiaţi deopotrivă Mielul care ne izbăveşte ?

Domnul nostru S-a înfăţişat înaintea lui Pilat apărând tăcut adevărul hulit. Alţii biruie prin apărările lor, dar Domnul nostru a biruit prin tăcerea Lui, fiindcă răsplata datorată tăcerii dumnezeieşti era biruinţa adevăratei învăţături. Vorbea pentru a învăţa, dar la judecată a tăcut. Nu a trecut sub tăcere ceea ce ne înălţa, şi nu a luptat împotriva celor care-L supărau. Cuvintele defăimătorilor erau cunună pe capul Său. A tăcut, ca tăcerea Sa să-i facă să strige încă mai tare şi toate vociferările lor să împodobească cununa Lui. Dacă ar fi vorbit cuvintele adevărului, i-ar fi făcut să tacă pe complicii ce se sârguiau să-I împletească cununa. L-au osândit pentru că spusese adevărul; dar nu a fost osândit, fiindcă însăşi osânda Lui era o biruinţă. Nu s-a îngrijit nicidecum să-i convingă, fiindcă voia să moară, iar un răspuns ar fi fost o pavăză împotriva morţii. A tăcut căci, dacă ar fi vorbit, ar fi spus adevărul în faţa căruia minciuna nu ar fi putut sta împotrivă.

Ia-l, ia-l (Ioan 19, 15), strigau la Pilat. Răspunzând a doua şi a treia oară, Pilat s-a făcut proorocul Împărăţiei: Pre Împăratul vostru să-l răstignesc ? (Ioan 19, 15). Taina sângelui stropit pe uşile lor a întors de la ei îngerul nimicitor, pricinuitorul morţii (Ieşirea 12, 22-23, 27). Dar ei şi-au revărsat hulele împotriva Mielului celui adevărat respingându-L, şi l-au cerut pe Varava, un criminal (Matei 27, 15-26).

L-au îmbrăcat pre el în porfiră (Marcu 15, 17; Ioan 19, 2) şi s-a luat astfel Împărăţia de la israilteni. Iar când L-au dezbrăcat de hainele Sale, le-a arătat că lăsa moartea cu ei. Aşa cum Îl huliseră cu privire la dajdie: Pre acesta l-am aflat răzvrătind neamul şi oprind a da dajdie chesarului (Luca 23, 2), au vrut să-L omoare şi din pricina purpurii în care Îl îmbrăcaseră: iată că se dă drept împărat; lucrând la moartea Lui, prooroceau în chipul lui Caiafa (Ioan 11, 49-52).

Cununa de spini (Matei 27, 29) ce le-a servit pentru a-şi bate joc de El s-a întors împotriva lor, iar dispreţul lor s-a prefăcut în bine; căci Domnul a osândit pe vrăjmaşul luându-i cununa blestemată a întâiului Adam: Spini şi pălămidă va răsări ţie (Facerea 3, 18). Îl scuipau pre el (Marcu 15, 19), pe Cel ce suflase asupra lor Duhul Sfânt. Au pus … trestie în dreapta lui (Matei 27, 29), căci El era ca toiagul pe care se sprijinea lumea îmbătrânită. Cu o trestie se întăresc şi se aprobă sentinţele judecătorilor; tot cu o trestie a scris şi a izgonit pe cei răi din casa Lui.

Atunci văzând Iuda cel ce l-a vândut pre el, că s-a judecat spre moarte, căindu-se, a întors cei treizeci de arginţi arhiereilor şi bătrânilor, zicând: Greşit-am de am vândut sânge nevinovat. Iar ei au zis: ce este nouă ? Tu vei vedea. Şi aruncând arginţii în biserică, s-a dus de acolo; şi mergând, s-a spânzurat (Matei 27, 3-5). Domnul a îngăduit aceasta, ca Iuda să se facă vestitorul propriei sale rătăciri. Socotise că aşa scapă de dispreţul oamenilor şi fuge de ruşinea lor; a rupt legăturile sale, ca şi cum nimic nu mai trebuia să-l însoţească în plecarea sa de aici; mergând s-a spânzurat. Ca pedeapsa sa să nu nesocotească mila, nu s-au găsit fii ai păcii şi ai adevărului ca să-l omoare; mergând s-a spânzurat, arătând astfel că în ziua de pe urmă răutatea păcătosului se va omorî şi pierde pe ea însăşi în chip asemănător.

Aşadar, cine va ispăşi vărsarea sângelui Celui ce a venit în asemănare de om dacă nu satana care, îmbrăcând chip omenesc, L-a osândit şi predat fiindcă putea şi voia ? Nu Domnul a omorât răutatea; ea însăşi s-a omorât prin faptele ei. Satana a omorât pe Cel ce luase chip de om, dar care, ca Dumnezeu, nu moare; de aceea se face vrednic de răzbunarea lui Dumnezeu care-l omoară şi-l stârpeşte pe cel ce se numea pe sine dumnezeu (II Tesalonicheni 2, 3-4 ). Dacă cineva trage o săgeată împotriva vrăjmaşului său şi ea se întoarce să-l lovească pe el însuşi, el o rupe şi îşi arde arcul. La fel satana, văzând că moartea Fiului era biruinţa lumii şi crucea Lui slobozea făptura, a intrat în Iuda, vasul alegerii sale, iar acesta mergând s-a spânzurat.

Scriptura spune că s-au vărsat toate măruntaiele lui (Faptele Apostolilor 1, 18) arătând astfel pe ce se sprijinea când şi-a pus de gât funia. Funia s-a rupt, el a căzut şi a crăpat pe mijloc. Alţii susţin că a închis uşa şi a ferecat-o pe dinăuntru ca nimeni să nu o poată deschide ca să vadă, şi aşa a putrezit şi s-au vărsat toate măruntaiele lui.

Au zis: nu se cuvine a-i pune pe aceştia [arginţii] în corvană (Matei 27, 6). Se temeau de Scriptură (Zaharia 11, 12-13) şi voiau să împiedice împlinirea ei. Dar din clipa în care acest argint a căzut în templu, s-a sfinţit. Au cumpărat cu ei ţarina olarului, pentru îngroparea străinilor (Matei 27, 7); fericită întâmplare şi mare taină, căci pentru Dumnezeu lucrau în acest chip. Au dat acest argint ce aparţinea lăcaşului sfânt; de ce nu le-a fost îngăduit să-l pună în vistierie, atunci când l-au luat din ea ? De ce aceasta ? Dacă nu l-ar fi dat, nu ar fi spus-o.

Era oare acest argint mai necurat decât alt argint ? Era oare mai necurat decât sabia lui Goliat care a fost înfăşurată într-o pânză şi a fost pusă în spatele altarului (I Împăraţi 21, 9) ? Sau decât aurul egiptenilor (Ieşirea 11, 2-3; 12, 35-36) ? Sau decât aurul din toate împărăţiile şi sfinţit de David (II Împăraţi 8, 9-12) ? Sau decât cununa împodobită cu pietre scumpe pusă pe capul său (II Împăraţi 12, 26-30) când cânta în Duhul ? Sau decât darul adus de filisteni şi care a rămas acolo în veac (I Împăraţi 6) ? 007. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul IIINavuhodonosor nu a luat oare toate vasele sfinte şi nu le-a aşezat în templul zeilor săi (IV Împăraţi 24, 10-13) ? Chivotul însuşi a intrat în templul lui Dagon (I Împăraţi 5, 1-5). Ce ar fi putut întina ceea ce este sfânt şi sfinţeşte ? Dar au vrut să zădărnicească proorocia.

Şi ducându-şi crucea sa, şi ieşind afară, au aflat pre un om Chirinean – deci un păgân – şi au pus pre el crucea, ca să o ducă (potrivit Ioan 19, 17; Matei 27, 32; Luca 23, 26). Pe drept cuvânt au dat de bunăvoie lemnul crucii păgânilor, ei care, în răzvrătirea lor, refuzaseră venirea Celui ce le aducea toată fericirea. Refuzându-l ei înşişi în pizma lor îl lepădau păgânilor. În pizma lor l-au lepădat, iar păgânii l-au primit spre mai marea pizmă a iudeilor; căci Domnul îşi arată bună plăcerea Sa spre păgânii cei primitori, iscând astfel pizma celor ce-i dispreţuiau pe ei. Purtând El Însuşi lemnul crucii, a arătat semnul biruinţei Lui. Fiindcă spusese că nu sila altuia Îl va duce la moarte: că eu îmi pun sufletul meu, ca iarăşi să-l iau pre el (Ioan 10, 17). Şi de ce un altul a purtat crucea decât numai ca să arate că pentru cei care se lepădau de El a urcat pe cruce Cel în care nu poate fi găsit păcat ?

Domnul a mai spus: De fac acestea în lemnul cel verde, dar în cel uscat ce va fi (Luca 23, 31). El aseamănă lemnului verde dumnezeirea Sa, iar lemnului uscat pe cei ce au primit darurile Sale. Lemnul verde aduce roadă, martor fiind cuvântul: Pentru care dintr-aceste lucruri cu pietre aruncaţi asupra mea ? (Ioan 10, 32). Dacă pătimesc atâta, deşi nu aţi găsit păcat întru Mine, căci cine dintru voi mă vădeşte pre mine pentru păcat ? (Ioan 8, 46) şi născociţi pretext ca să Mă pierdeţi, cu cât mai mult nu veţi pătimi voi înşivă ! Sau prin lemnul verde Se desemnează pe Sine din pricina minunilor pe care le-a făcut, iar lemn uscat îi numeşte pe drepţii lipsiţi de virtuţi. Aceştia au mâncat roada acestui lemn verde şi s-au bucurat sub frunzişul lui; după care l-au urât şi l-au nimicit. Ce va face deci cu lemnul uscat, care nu are nici măcar un mugur, adică drepţilor simpli care nu fac minuni ?

Şi împreună cu dânsul au răstignit doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga lui. Şi s-a plinit scriptura care zice: şi cu cei fără de lege s-a socotit (Marcu 15, 27-28; Luca 23, 33; Isaia 53, 12). Unul dintre ei, despre care nu ştim dacă era tăiat împrejur sau nu, vorbea ca un tăiat împrejur, celălalt, despre care iarăşi nu ştim dacă era tăiat împrejur sau nu, vorbea ca un netăiat împrejur. Unul spunea: De eşti tu Hristosul (Luca 23, 39), adică împăratul aşa cum înţelegeau aceasta prigonitorii tăiaţi împrejur. Dar celălalt spunea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia ta (Luca 23, 42), aşa cum cei netăiaţi împrejur scriseseră pe tăbliţă: Iisus Împăratul iudeilor (Matei 27, 37).

Cei netăiaţi împrejur au vestit astfel că Hristos era împăratul iudeilor, nu al lor; dar iudeii vesteau că împăratul lor este Cezarul, domnul neamurilor străine. Poporul care a vestit o împărăţie trecătoare s-a împărtăşit de trecerea ei; iar cei ce au vestit adevărata Împărăţie intră în grădina desfătărilor potrivit făgăduinţelor Domnului. Împărăţia pe care o recunoscuseră iudeii a nimicit cetatea lor, dar Împărăţia Domnului nostru recunoscut de neamuri [păgâne] face vii trupurile lor.

De eşti tu Hristosul, spunea el, mântuieşte-te pre tine şi pre noi (Luca 23, 39). Şi totuşi Domnul nu l-a dat jos de pe cruce, în ciuda cererii sale, ca să înalţe pe cel ce era de-a dreapta crucii sale şi care a crezut în Cel răstignit; căci I-ar fi fost uşor printr-o minune să cucerească pe oricare ca ucenic. Dar s-a făcut o minune încă mai înaltă întrucât l-a silit pe dispreţuitorul adevărului să I Se închine. De aceea a spus apostolul: Ce este slab al lui Dumnezeu, mai tare decât oamenii este (I Corinteni 1, 25). Fiindcă El a supus toate neamurile slăbiciunii crucii. Întinde-ţi braţele spre cruce, ca Domnul răstignit să-Şi întindă braţele Sale spre tine; căci cel ce nu-şi întinde mâinile spre crucea Sa nu se poate apropia nici de masa Lui. Fiindcă El va lipsi de masa Sa pe cei chemaţi care trebuiau să vină la El flămânzi şi au venit ghiftuiţi. Nu te ospăta, aşadar, înainte de a merge la masa Fiului, de teamă să nu te facă să te ridici de la masa Sa pe când eşti încă flămând.