----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre căderea lui Adam (XII)

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episoadele anterioare

 

XII. Făgăduirea răscumpărării

Înşelatu-s-a vechiul Adam, că, vrând să fie Dumnezeu, nu a fost; Dumnezeu însă se face om, ca să îndumnezeiască pe Adam.

O înaltă teologie se cuprinde, fraţilor, în aceste cuvinte, o teologie şi contemplativă, şi activă, şi liniştitoare, şi îmbucurătoare, pentru aceia care împreunează cu dânsa credinţă, fapte şi viaţa lor; dar este grozavă şi întru tot mustrătoare pentru aceia care nu o bagă în seamă. Urmând glasul Sfintei Biserici, noi cu mai multă plăcere ne străduim să pătrundem adâncul acestei teologii, cu cât vedem în aceasta mijlocul ca, fără să întrerupem nicidecum convorbirile despre subiectul nostru, deopotrivă să dăm cinstea cuvenită sărbătorii de astăzi în cinstea preabinecuvântatei Născătoare de Dumnezeu.

Căci pătrunzând înţelesul înalt al acestei cântări bisericeşti, noi iarăşi ne întâlnim cu strămoşii noştri în Eden; şi lăudăm pe marea noastră mijlocitoare, care a servit ca Doamnă apărătoare nu numai a grecilor împotriva sciţilor şi a saracinilor, ci şi a întregului neam omenesc, pentru dărâmarea acelui prea mândru luceafăr de demult care, amăgind şi robind pe strămoşii noştri în Eden, se gândea să ţie veşnic în robia sa tot neamul omenesc.

Înşelatu-s-a, adică s-a amăgit în aşteptările şi intenţiile sale, vechiul Adam, că vrând să fie Dumnezeu, nu a fost.

Noi am văzut de unde şi cum s-a stârnit în Adam şi Eva dorinţa nebună de a fi ca nişte dumnezei. Pricină şi motiv la aceasta a fost şarpele amăgitorul sau, mai bine spus, duhul răutăţii care a lucrat prin şarpe, clevetind şi pe Dumnezeu, şi dând şi făgăduinţe deşarte strămoaşei noastre, stârnind într-însa nădejdea de neajuns, cum că îşi va putea îndumnezei firea sa. Am văzut mai departe cum Eva şi Adam şi-au pus în lucrare gândul lor nelegiuit şi, după sfatul şarpelui, au gustat din fructul oprit. În toate acestea a fost o crudă amăgire, venită de la şarpe; căci această nefericită gustare, ca potrivnică poruncii lui Dumnezeu, a fost pentru om nu un mijloc pentru a deveni Dumnezeu, ci tocmai din contra, pentru a pierde şi acea parte de asemănare cu Dumnezeu, pe care Adam o avea, ca unul ce era făcut după chipul lui Dumnezeu.

Experienţa amară nu a întârziat, cum am văzut, să arate aceasta în fapt. Strămoşii îndată au simţit goliciune, ruşine şi frica necunoscută lor până atunci; au devenit nu numai incapabili de a fi ca Dumnezeu, ci şi de a suferi prezenţa lui Dumnezeu, din care pricină s-au şi ascuns ei de la faţa lui Dumnezeu printre pomii raiului. Când apoi au fost chemaţi să I Se înfăţişeze şi mustraţi pentru păcat, atunci au fost supuşi la osândă: femeia la durerile naşterii şi la o îndoită supunere bărbatului; bărbatul să asude şi să muncească la lucrarea pământului; amândoi sunt osândiţi să se întoarcă în pământul din care fuseseră luaţi. Nu se poate înşelare mai mare, nici dezamăgire şi durere mai deplină: înşelatu-s-a vechiul Adam !

Dacă lucrurile ar fi rămas în starea aceasta, atunci ce izbândă ar fi fost pentru vrăjmaşul nostru, nu numai asupra noastră, ci chiar asupra Făcătorului nostru ? El în cazul acesta ar fi dobândit totul, căci iată planul şi gândul Celui Atotputernic de la facerea omului ar fi fost răsturnate şi nimicite; chipul şi locţiitorul lui pe pământ este înjosit, batjocorit, prădat şi lovit cu moarte; pământul şi neamul omenesc se prefăcea de acum în împărăţia păcatului şi a patimilor, prin urmare supusul duhului răutăţii. Biruinţă deplină ! Şi cum s-au dobândit toate acestea ? Iute, uşor, sigur şi pentru totdeauna.

Zicem pentru totdeauna, căci mijloace pentru restabilirea omului căzut nu se întrezăreau. Omul singur ce ar fi făcut pentru sine ? Acela, care nu s-a putut ţine la înălţimea asemănării cu Dumnezeu când avea toate puterile, cum ar fi putut să se urce din nou la această sfântă înălţime, când se zdrobise în cădere şi-şi pierduse puterile ? Îngerii şi duhurile curate ? Da, ei ar fi putut să împărtăşească oarecare lumină şi căldură omului întunecat şi rece către bine, ar fi putut să-i dea oarecare ajutor în anumite împrejurări; dar să-l ridice din prăpastia păcatului, a morţii şi a stricăciunii, aceasta era mai presus şi de puterile lor. Chiar pentru dumnezeire se părea imposibil să dea ajutor omului căzut şi să-l mântuiască de pieirea păcatului. Căci însuşirea de căpetenie a păcatului aceasta este, că el îndepărtează pe om de Dumnezeu şi pe Dumnezeu de om. Pentru a-i da ajutor se cerea să fie aproape de acela căruia i se vine în ajutor şi o oarecare unire cu el; iară sfinţenia lui Dumnezeu cerea să nu se apropie, ci să se depărteze de om, ca unul ce era păcătos; căci ce împreunare are lumina cu întunericul (II Corinteni 6, 14) sau curăţenia şi sfinţenia cu nelegiuirea ?

Toate acestea, fără îndoială, le-a văzut limpede vrăjmaşul nostru cel întru tot rău; le-a văzut, s-a bucurat şi a triumfat asupra noastră. Dar bucuria pierzătorului nu a fost de lungă durată ! În adâncurile neurmate ale înţelepciunii dumnezeieşti din veac s-au găsit mijloace nu numai de a restaura pe omul cel căzut, nu numai de a ruşina pe diavolul prin risipirea tuturor planurilor lui, ci şi de a face mult mai mult, şi anume a preface în adevăr chiar ceea ce ispititorul făgăduise lui Adam, ca ceva cu totul irealizabil, ca să se amăgească nu Adam, ci vrăjmaşul nostru.

Cum am văzut, el făgăduise desăvârşire dumnezeiască prin mâncarea din pomul oprit, închipuindu-şi fără îndoială în mintea sa că aceasta-i cu totul cu neputinţă. Şi iată înţelepciunea şi dragostea dumnezeiască au hotărât ca această imposibilitate să o prefacă în realitate, adică, să ridice firea omenească nu numai la dobândirea chipului lui Dumnezeu, ca mai înainte, prin oglindirea în sine a câtorva desăvârşiri dumnezeieşti, dar până la un punct oarecare participarea la însăşi firea dumnezeiască, ca să fim, cum zice Sfântul Apostol Petru, părtaşi dumnezeieştii firi (II Petru 1, 4). Pentru atingerea acestui scop extraordinar era de neapărată trebuinţă şi mijloace extraordinare. Şi într-adevăr, pentru aceasta se întrebuinţă astfel de mijloace care nu-i mai putură trece prin minte nici unui serafim cu ochi mulţi. Dumnezeu se face om, ca să îndumnezeiască pe Adam.

Se ştie, fraţilor, cum s-a săvârşit această taină, cum s-a făcut această minune. Cu toată pătarea firii noastre prin păcat, cu toată înjosirea ei prin patimi, cu toată necurăţia, urâţenia stricăciunii şi putreziciunii noastre, Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, cu deplinătatea dumnezeieştilor Sale puteri, S-a pogorât până la noi, căzuţii, a luat asupra Sa firea noastră pentru toată veşnicia, S-a făcut om asemenea nouă, Şi-a însuşit toate neputinţele noastre, afară de păcat, şi, spre satisfacerea dreptăţii dumnezeieşti, a murit pentru noi pe cruce. Împăcând astfel pe om cu Dumnezeu, El ne-a întors nouă toate drepturile pierdute; revarsă asupra neamului omenesc deplinătatea dumnezeieştilor puteri, deschide fiecăruia din noi intrarea în cer şi ne dă putinţa nu numai de a ne apropia de Dumnezeu, dar şi de a ne uni cu El într-un singur duh. Anume în acest chip Dumnezeu S-a făcut om, ca să îndumnezeiască pe Adam.

Odată cu această extraordinară lucrare, prin necesitate urma să se schimbe şi întreaga noastră soartă pentru totdeauna. Cu întruparea Fiului, omenirea în persoana Lui se pomeni îndumnezeită şi plină de toată puterea dumnezeirii; iar după săvârşirea operei mântuirii şi a răscumpărării, ea fu înălţată nu numai mai presus de desăvârşirea noastră cea de la început, care o aveam în Eden, ci mai presus de toată mărirea îngerilor şi arhanghelilor, aşa că acum Dumnezeu şi omul în Hristos alcătuieşte o singură persoană dumnezeiască şi preamărită. Iată unde ispititorul, fără să ştie şi fără să vrea, a dus pe om. El nu a suferit să vadă firea noastră în rai, iar acum oricând îşi ridică ochii la cer, dacă şi-i mai ridică vreodată, totdeauna vede firea omenească, în persoana Răscumpărătorului nostru, şezând de-a dreapta măririi întru cele înalte (Evrei 1, 3).

Dar nu numai această singură lovitură a trebuit să o sufere vrăjmaşul nostru, deşi şi numai aceasta era suficientă pentru zdrobirea deplină a capului şarpelui. Nu, ci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul Omului nu numai ca în singură persoana Sa să îndumnezeiască omenirea primită de El, ci prin Sine şi de la Sine să reverse în anumită măsură această îndumnezeire asupra tuturor urmaşilor lui Adam – care sunt acum, aşa zicând, fraţi de un sânge cu El. Prin întruparea Lui şi a îndumnezeirii prin Sine, în persoana Sa, a firii noastre au trebuit să iasă tot atâţia oameni îndumnezeiţi câţi oameni sunt şi cu dar dăruiţi, aşa ca apoi ori la care din ei ar privi vrăjmaşul nostru să vadă în fiecare mărirea şi slava lui Dumnezeu. Dumnezeu Se face om, ca să îndumnezeiască pe Adam.

Minunea aceasta mare nu s-a început deodată şi nici nu s-a terminat deodată: căci nu deodată, nici fiecare fiu căzut al lui Adam poate fi înălţat la această înălţime preadumnezeiască. Se cer o mulţime de mijloace diferite şi odată cu acestea şi timp, ca firea omenească în fiecare din credincioşi să se vindece, să se curăţească, să se înalţe şi să se facă capabilă a deveni una cu Dumnezeu. Dar înţelepciunea Răscumpărătorului nostru a făcut tot, ca să înlesnească pe cât posibil, să întărească şi să asigure pentru fiecare această ridicare la înălţime nu numai prin asemănare cu Dumnezeu, ci chiar prin o deplină îndumnezeire a firii omeneşti. Dar câţi din urmaşii lui Adam, după pilda Sfântului Pavel, pot să zică: Viez, nu de acum eu, ci viază întru mine Hristos (Galateni 2, 20) ! Câte suflete se vor arăta până la sfârşitul lumii, care vor putea să zică despre sine acelaşi lucru !

Gradul de desăvârşire, atins de adevăraţii credincioşi, chiar aici pe pământ, este aşa de mare, încât Însuşi Domnul a binevoit să-i numească nu oameni, ci dumnezei. Aşa despre Moisi se zice: Iată eu te-am dat pre tine Dumnezeu lui Faraon (Ieşirea 7, 1). De aceea aceşti oameni îndumnezeiţi nu fac lucruri omeneşti, ci putem zice cu adevărat dumnezeieşti: unul numai cu cuvântul opreşte soarele; altul despică marea cu toiagul; un al treilea învie morţii. Dar în curgerea acestei vieţi slava îndumnezeirii robilor credincioşi ai Domnului, ca oarecând slava lui Dumnezeu în cortul adunării, tot se mai ascunde după perdeaua de piele, adică sub trupul nostru grosier.

Dar deplinătatea acestei slave se va descoperi şi înaintea a toată lumea în ziua cea de apoi, când iarăşi se va înfăţişa sau iară se va aduce la judecată cu noi vrăjmaşul nostru. Anume atunci, după măreaţa rostire a psalmistului: Dumnezeu au stătut întru adunarea dumnezeilor, şi în mijloc pre dumnezei va judeca (Psalmi 81, 1). Adică, dumnezeiescul Răscumpărător al nostru, intrând în deplina unire cu dumnezeii (I Corinteni 6, 2), adică cu oamenii răscumpăraţi şi îndumnezeiţi de Dânsul, împreună cu ei va rosti judecata asupra diavolului şi tovarăşilor lui. Au nu ştiţi – scrie Sfântul Apostol Pavel – că sfinţii vor să judece lumea ? (I Corinteni 6, 2)

Pentru o asemenea înălţime negrăită suntem meniţi cu toţii, fraţilor, în urma întrupării pentru noi a Fiului lui Dumnezeu. Dacă înălţimea aceasta este uimitoare şi greu de închipuit faţă de nimicnicia noastră păcătoasă, apoi pe de altă parte, ea este firească şi putem zice de neapărată trebuinţă, faţă de vrednicia şi lucrările dumnezeiescului nostru Răscumpărător. Căci cum este cauza, aşa este şi efectul. De vreme ce întruparea pentru noi şi moartea pentru noi a Fiului lui Dumnezeu sunt evenimente mai presus de fire şi nemăsurate, apoi tot aşa trebuie să fie şi urmările acestor evenimente. De îndată ce Dumnezeu este în trup, apoi acelaşi trup – în forma lui curată – este şi în Dumnezeu: Dumnezeu S-a făcut om ca să îndumnezeiască pe Adam.

Dar în afară de dumnezeiescul nostru Mântuitor şi Răscumpărător, cui mai trebuie să mulţumim noi pentru asemenea cinste şi vrednicie dacă nu Preasfintei Lui Maici, Preabinecuvântatei Fecioara Maria ? Ea, singura din toate fiicele Evei, a aflat atâta har la Domnul, încât a putut să încapă în preacuratul ei sân pe Acela pe care nu-L încap cerurile cerurilor; ea a hrănit la preacuratul ei piept pe Acela care avea să zdrobească capul şarpelui şi să-l supuie sub picioarele noastre. Prin ea s-au restatornicit pe deplin toate cele pierdute în Eden.

După vrednicie, dar şi cu dreptate se cântă şi se slăveşte numele ei de la un capăt la altul al lumii. După vrednicie şi cu dreptate se proclamă ea mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii. Căci cu cine trebuia să se împlinească mai curând şi deplin planul răscumpărării, dacă nu cu ea ? Cui se cuvenea să se împărtăşească din dumnezeiasca fire, dacă nu aceleia din care a fost luată firea omenească ? După Fiul lui Dumnezeu, Preasfânta Lui Maică este primul şi cel mai înalt chip făcut din nou şi îndumnezeit, prin răscumpărare, al omenirii. Amin.