----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 96 vizitatori și nici un membru online

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (VI)

de părintele Patric Ranson

 

Episoadele anterioare

 

Capitolul II
Drepturile omului în Muntele Athos
Mărturia părintelui Maxim de la Marea Lavră
 

Drepturile omului în Muntele Athos

Părintele Maxim denunţă apoi încălcările drepturilor omului comise în Muntele Athos:

,,Nu s-ar fi aşteptat [nimeni] să se întâlnească încălcări ale drepturilor omului într-o comunitate care are ca menire depăşirea limitelor omeneşti prin asceza creştină şi care caută, prin definiţie, să atingă un ideal care nu este uman, ci dumnezeiesco-uman. Din nefericire, realitatea este în opoziţie cu aceste năzuinţe; ea îngăduie [aceasta] chiar absolut fără iluzie. Astăzi, într-o epocă socotită ca înaintând cu paşi repezi către unitatea europeană şi cetăţenia europeană comună, într-una din ţările membre ale Comunităţii Economice Europene, adică Grecia, unele din drepturile esenţiale pentru subzistenţa întregii comunităţi umane sunt complet călcate în picioare în mod deschis. În special, sunt încălcate sau nu sunt respectate deloc, în ciuda constituţiei greceşti şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care le garantează, drepturile următoare:

 

Libertatea de exprimare

(Articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Sub pretextul ascultării, notează părintele Maxim, există o cenzură inadmisibilă. Este cu neputinţă a spune ceva sau a publica ceva contrar opiniei autorităţilor, fără a te expune persecuţiilor şi expulzării din Muntele Athos, la simpla decizie a Sfintei Chinotite. Monahii trebuie să ceară, înainte de orice publicare pe subiecte teologice sau de altă natură, bun de tipărit din partea superiorilor care adeseori nu cunosc chestiunea tratată. Este o deviaţie sau mai curând o utilizare ilegitimă a ascultării monahale de către superiori, care se folosesc de ea în interesul lor. Potrivit adevăratei tradiţii monahale, ascultarea se face de bunăvoie şi stareţul nu are nici un drept să aducă atingere libertăţii ucenicului. Dacă totul ar fi mers cum trebuie potrivit idealului creştin, călugărul s-ar fi exprimat liber şi superiorii ar fi fost încântaţi, deoarece cuvintele lui ar fi fost rodul învăţăturii lor. Din roadă se cunoaşte pomul (Matei 12, 33), spune Mântuitorul în Evanghelie.

Aceste măsuri poliţieneşti luate pentru a limita exprimarea personală, sub pretextul de a face să domnească ordinea şi ascultarea, nu au decât două raţiuni de a exista:

a) Teama ca lumea exterioară să bage de seamă că unii călugări nu sunt ce se aşteaptă să fie nişte oameni care şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu;

b) Conştientizarea acestei probleme şi necesitatea de a lua măsuri şi de a se feri, categoric nu pentru a o rezolva, ci pur şi simplu pentru a ascunde adevărul în faţa opiniei publice.

Cei care au îndrăznit să-şi exprime opinia asupra chestiunilor vitale pentru Muntele Athos, în periodice sau cărţi, au fost persecutaţi şi adeseori au fost siliţi să facă apel la Curtea Supremă a Greciei pentru a obţine anularea expulzării lor ilegale. Cei care protestează împotriva acestei lipse a libertăţii de exprimare riscă să plătească scump.

Spre deosebire de ce se întâmplă în ţările din est[1], dictatura din Muntele Athos nu a fost temperată de acţiunea nici unei asociaţii din Europa sau America. Dimpotrivă, societatea Prietenii Sfântului Munte funcţionează la Atena, cu subvenţiile Ministerului Afacerilor Externe, pentru susţinerea ,,neo-athoniţilor” şi a hotărârilor lor nedrepte. Cei mai oropsiţi sunt bineînţeles monahii care nu sunt greci.

 

Dreptul la libertatea de conştiinţă religioasă

(Articolul 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

,,Un alt fenomen neaşteptat în Sfântul Munte este astăzi suprimarea drepturilor elementare căreia îi cad victime ,,zeloţii” sau ,,vechii calendarişti”[2]. Ei s-au separat bisericeşte vorbind de ceilalţi monahi şi nu se împărtăşesc cu ei cu scopul de a-şi exprima opoziţia pe teme precum schimbarea calendarului, ecumenismul şi erezia athoniţilor neo-ortodocşi. În consecinţă ei au fost pedepsiţi”. Părintele Maxim enumeră câteva din abuzurile cărora le cad victime zeloţii:

,,Reprimarea punitivă aplicată zeloţilor a atins un asemenea grad, încât ei nu mai au nici măcar dreptul de a se atinge de banii pe care statul îi datorează mânăstirii lor, nici de a întreprinde pe socoteala statului lucrări, restaurări ale clădirilor sau reparaţii de interes general, nici de a achiziţiona chilii şi schituri cum fac ceilalţi monahi.

Cel mai rău este faptul că ei au fost excluşi din Sfânta Chinotită, ceea ce înseamnă că ei nu mai au dreptul de a fi reprezentaţi sau de a-şi exprima punctul de vedere. Este o încălcare a mai multor articole din Carta Constituţională a Muntelui Athos, fără a mai aminti de constituţia greacă.

În ciuda protestelor şi plângerilor scrise, din 1971 până astăzi, nu a avut loc nici cea mai mică intervenţie a autorităţii competente, şi anume a guvernatorului civil. Acest caz dovedeşte caracterul fascist al oprimării exercitate asupra tuturor minorităţilor sau a tuturor persoanelor care nu se aliniază. În cazul de faţă, actualul regim athonit nu poate să invoce Carta Constituţională, care interzice stabilirea schismaticilor în Sfântul Munte, deoarece zeloţii nu sunt veniţi din altă parte ca să se stabilească în Sfântul Munte, aşa cum au făcut neo-ortodocşii, ci sunt vechii athoniţi deveniţi zeloţi ca urmare a politicii bisericeşti nefericite a Patriarhiei Ecumenice.

De altfel, Carta Constituţională interzice mai presus de toate stabilirea monahilor neortodocşi în Sfântul Munte. Cu toate acestea, zeci de grupuri de neo-ortodocşi organizaţi au prins rădăcini în multe din mânăstirile Sfântului Munte, fără a fi împiedicaţi, deşi cultura lor naţionalistă nu putea fi mai îndepărtată de tradiţia monahală athonită. Or, ei sunt conducătorii acestor neo-ortodocşi care conduc astăzi destinele Sfântului Munte”.

 

Dreptul la corespondenţă şi telefon particulare

(Articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

În multe mânăstiri, mai ales cele care au fost umplute de persoane tinere şi bătrâne din mediul universitar, aceste drepturi nu există. Egumenii mânăstirilor neo-ortodoxe deschid toate scrisorile destinate călugărilor şi nu le transmit decât ce li se pare lor că este bun; acelaşi lucru pentru scrisorile pe care vor să le trimită călugării, care nu au nici măcar dreptul de a şti dacă le-a fost transmisă corespondenţa. Nu este îngăduit nici un protest. Această cenzură nu este ascultare monahală, ci pricinuieşte, dimpotrivă, o bănuială reciprocă şi întreţine neîncredere în relaţiile dintre monahi şi egumeni. De ce se tem aceştia din urmă ? Dacă fiecare călugăr s-a pus cu toată voinţa sa în mâna egumenului său, acesta nu ar avea de ce să ia asemenea măsuri de precauţie. Un călugăr care ar scrie o scrisoare ar face cunoscut probabil conţinutul ei celui în care ar avea toată încrederea; şi dacă nu o face, aceasta nu ar reprezenta în nici un caz o ameninţare pentru egumen !

De asemenea, toate telefoanele sunt ascultate şi nu arareori unui monah i se cere să dea socoteală pentru un anume lucru pe care l-a spus la telefon, fără a avea dreptul de a şti cu ce drept a fost ascultat sau cine l-a ascultat. Acelaşi lucru este valabil pentru apelurile telefonice primite din afară de către călugări: monahul nu este informat că este sunat decât atunci când autorităţile sunt sigure că interesele lor vor rămâne neatinse. Când autorităţile cheamă monahul la telefon, o fac luând notă de conţinutul (convorbirii). De obicei însă, ,,autorităţile” răspund că monahul solicitat este ocupat; se face excepţie când cel care sună declară că intenţionează să devină călugăr. Atunci conversaţia poate dura peste o oră.

Există şi situaţii mai rele: este foarte posibil să se înţeleagă cu poştaşii locali şi să şterpelească scrisoarea unui călugăr sau a unei mânăstiri înainte ca aceasta să ajungă la destinaţie.

 

Dreptul minorităţilor

(Articolul 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Sfântul Munte a fost întotdeauna un centru monahal pan-ortodox. Această prezenţă non-greacă este nu numai o binecuvântare şi un rod al istoriei, dar încă ea este esenţială pentru împlinirea ţelurilor duhovniceşti ale Muntelui Athos.

Tratatele internaţionale (Berlin 1878, Sevres 1913, Lausanne 1923) menţin şi protejează minorităţile non-greceşti, şi articolul 105 din actuala Constituţie acordă, în consecinţă, cetăţenia greacă tuturor călugărilor din Muntele Athos de origine străină. Or, începând cu junta (1967-1974), Ministerul grec al Afacerilor Externe face totul pentru a-i alunga, în mod anti-constituţional, pe monahii străini şi exercită presiuni asupra Patriarhiei Constantinopolului pentru a obţine consimţământul său.

Scopul primar al guvernului grec era anti-comunismul: era vorba de izgonirea tuturor călugărilor originari dintr-o ţară a Pactului de la Varşovia[3] şi de a elibera astfel Grecia de obligaţiile sale internaţionale. Pe termen lung, statul grec vrea suprimarea autonomiei Muntelui Athos în folosul suveranităţii greceşti; acest transfer de suveranitate va avea consecinţe dezastruoase pentru toţi călugării, inclusiv pentru monahii greci, deoarece va permite statului să ia toate hotărârile pe care le va socoti convenabile fără ca Patriarhia sau monahii să poată protesta. Vor fi făcute posibile:

 

1. Naţionalizarea bunurilor athonite, chiar dacă bunurile athonite aparţin de drept Patriarhiei;

2. Dezvoltarea turismului în Sfântul Munte, prin desfiinţarea vieţii monahale, crearea de hoteluri, plaje şi alte întreprinderi comerciale;

3. Subordonarea Muntelui Athos Serviciului Arheologic şi transformarea mânăstirilor în muzee.

 

Monahii străini şi tratatele internaţionale constituie obstacolul major pentru aceste proiecte. Iată de ce ei şi compatrioţii lor veniţi ca pelerini sunt prigoniţi. Este vorba în principal de grecii din Cipru, de români, ruşi, sârbi, bulgari şi călugări din alte ţări, cu excepţia celor din Comunitatea Europeană[4], care au drept de rezidenţă într-un stat membru. Să vedem cum procedează statul pentru a-i îndepărta pe cei ,,indezirabili”.

Guvernatorul civil şi poliţia folosesc subterfugii pentru a împiedica sosirea acestor călugări străini.

a) Îi privează de cetăţenia greacă, la care au dreptul pe deplin în virtutea articolului 105 din Constituţie. În loc să respecte acest articol şi să le dea o carte de identitate, guvernatorul civil o înlocuieşte, la ordinul Ministerului Afacerilor Externe, cu un permis provizoriu de şedere, care trebuie reînnoit o dată la 2 luni.

b) Ei confiscă paşaportul monahilor străini pentru a-i sili să părăsească Sfântul Munte. Iată uneltirea. Un călugăr străin soseşte şi face dovada că a fost înscris într-o mânăstire din Muntele Athos şi, potrivit cu Constituţia, cere o carte de identitate. Poliţiştii cer să vadă paşaportul, îl confiscă şi declară că nu va fi înapoiat deţinătorului său decât la Uranopolis, primul oraş situat exact în afara frontierelor Muntelui Athos. Dacă monahul cade în capcană şi merge până la Uranopolis, i se dă paşaportul, dar nu este lăsat să se întoarcă în Sfântul Munte, sub pretext că fiind străin are nevoie de un nou permis pentru a intra. ,,Dacă aţi avea o carte de identitate, i se spune, aţi putea să vă întoarceţi”.

Dacă monahul se întoarce atunci la Thessaloniki pentru a obţine de la minister un nou permis de intrare, i se spune că el a depăşit data marcată pe primul său permis, prevăzut pentru 4 zile, şi că el a rămas deja mai multe zile în Athos decât este permis vizitatorilor străini. Nu-i rămâne decât să se întoarcă în ţara sa. Atunci este arestat ca imigrant ilegal, declarat un pericol pentru securitatea naţiunii, şi totul este consemnat în paşaportul său într-un asemenea mod, încât să nu mai poată să revină pe viitor în Grecia; în fine, el este însoţit până la graniţă unde ei se asigură de expulzarea lui.

Dacă monahul străin evită să ceară poliţiei o carte de identitate, el este arestat în Sfântul Munte şi expulzat sub pretextul că actele sale nu sunt în regulă !

În acest mod au fost izgoniţi mulţi monahi. Chiar simpli pelerini au fost îndepărtaţi prin manevre de tărăgănare. Au fost făcuţi să aştepte atât de mult la Thessaloniki, încât au fost siliţi să plece înainte de a primi permisul.

 


[1] Cartea părintelui Maxim a fost publicată în 1990. De la această dată, situaţia a evoluat în sensul unei liberalizări mai mari în ţările din est. Cu toate acestea, în Rusia actuală există încă persecuţii mai mult sau mai puţin grave. Astfel, la Sankt Petersburg, am văzut paraclisul Bisericii Ruse libere, care depinde de Mitropolitul Vitalie de New York, amenajat într-o peşteră deoarece Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei a cerut autorităţilor ex-comuniste din Sankt Petersburg să cauzeze un maximum de sâcâieli administrative acestei Biserici care nu vrea să depindă de Patriarhia Moscovei, ea însăşi compromisă foarte grav cu comunismul şi KGB-ul.

[2] Adică, stilişti.

[3] Cartea monahului Maxim a fost scrisă când comunismul oferea încă o justificare comodă pentru persecuţiile care îi vizau pe monahii veniţi din ţările din estul Europei.

[4] N.tr.: Cartea este scrisă pe vremea când exista Comunitatea Europeană.

 

Episodul urmator