----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 107 vizitatori și nici un membru online

Tâlcuiri la Noul Testament

Comentarii la Evanghelia după Luca

de Sfântul Ambrozie al Milanului (LXIII)

 

Episoadele anterioare

 

,,Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins ? Şi cu botez am a mă boteza şi cum mă strâmtorez până ce se va sfârşi !” (Luca 12, 49-50)

131. Mai sus, El a dorit ca noi să aşteptăm în toată vremea venirea Mântuitorului nostru (potrivit Luca 12, 36-40), ca nu cumva când cineva se destinde şi îşi neglijează îndatoririle, întrerupându-le zi după zi, să fie oprit la ziua viitoarei Judecăţi sau la propria moarte şi să-şi piardă vrednicia sa. Şi, cu siguranţă, aceasta este forma generală a unei învăţături pentru toţi, cu adevărat legătura cu următoarea pildă pentru iconomi (potrivit Luca 12, 42-48), adică, ea pare să fie pusă înaintea preoţilor, ca prin aceasta ei să ştie că vor suferi pedeapsă aspră în viitor dacă, (fiind) concentraţi pe plăcerea lumească, ei nu s-au îngrijit de păstorirea Casei Domnului şi a oamenilor încredinţaţi lor.

132. Dar deoarece dezvoltarea este neînsemnată şi harul vredniciilor mic, fiind anulat din eroare de teama de pedeapsă, şi privilegiul milei şi dragostei este mai mare, de aceea Domnul ascute râvna noastră pentru a manifesta harul Său şi ne înflăcărează cu dorinţa pentru dumnezeire, spunând: ,,Foc am venit să arunc pre pământ” (Luca 12, 49), cu siguranţă nu acel foc care mistuie cele bune, ci autorul bunăvoinţei, care curăţeşte vasele de aur ale Casei Domnului, dar consumă fân şi paie (potrivit I Corinteni 3, 12-15).

Şi lucrurile lumeşti, înţepenite de plăcerea acestui veac şi de lucrarea trupului pieritor, sunt mistuite de acel Foc dumnezeiesc care ardea cu strălucire în oasele proorocilor, precum spune Sfântul Ieremia: ,,Şi s-a făcut ca focul ce arde pârjol în oasele mele” (Ieremia 20, 9). Fiindcă este un foc al Domnului despre care este spus: ,,Foc înaintea lui va merge” (Psalmi 96, 3). De asemenea, Domnul este acelaşi Foc precum El Însuşi a spus: ,,Rugul ardea cu foc şi rugul nu se mistuia” (Ieşirea 3, 2 – însă Sfântul Ambrozie foloseşte alt citat: ,,Eu sunt un foc care arde, dar nu mistuie”; potrivit Ieşirea 24, 17; A Doua Lege 4, 24; Evrei 12, 29); fiindcă focul Domnului este Lumina veşnică, Foc cu care sunt aprinse acele făclii despre care El a spus mai sus: ,,Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile aprinse” (Luca 12, 35).

Şi, de aceea, fiindcă noaptea este ziua acestei vieţi, este necesară o făclie. Oare nu şi Amos şi Cleopa mărturisesc că acest foc le-a fost trimis de la Domnul, spunând: ,,Au nu era inima noastră arzând întru noi, când grăia nouă pre cale şi când ne tâlcuia scripturile ?” (Luca 24, 32). Astfel, ei au învăţat limpede care este lucrarea acelui foc care luminează tainele inimii (potrivit Luca 12, 34). Aşadar, poate, Domnul trebuie să vină în foc aşa încât la vremea Învierii, El să poată mistui toate păcatele şi prin înfăţişarea Sa să împlinească dorinţele indivizilor şi ale celor care se învrednicesc şi să aprindă lumina tainelor.

133. Astfel, bunăvoinţa Domnului este atât de mare, încât mărturiseşte că există în El o râvnă de a ne împărtăşi evlavie, de a dobândi desăvârşire în noi şi de a grăbi pătimirea Sa pentru noi. Deşi El nu a avut în Sine nici un motiv pentru a suferi durere, El a fost întristat profund de necazurile noastre şi la vremea morţii a arătat tristeţe, pe care a luat-o asupra Sa, nu de teama propriei Sale morţi, ci din întârzierea în mântuirea noastră, după cum este scris: ,,Şi cum mă strâmtorez până ce se va sfârşi !” (Luca 12, 50).

Categoric, El care este strâmtorat până în sfârşit este sigur de sfârşit. Dar, de asemenea, în alt loc se spune: ,,Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38). Domnul este întristat nu din pricina morţii, ci până la moarte, deoarece condiţia patimii trupeşti, nu teama de moarte, Îl supără. Fiindcă Cel care a luat un Trup trebuie să pătimească toate lucrurile care aparţin trupului, astfel că Lui I-a fost foame, a însetat, a fost mâhnit, a fost întristat; dar dumnezeirea nu poate fi schimbată de aceste pătimiri. În acelaşi timp, El arată că în lupta cu patima, moartea trupului este absolvirea de suferinţă, nu înmulţirea durerii.

,,Au vi se pare că am venit să dau pace pre pământ ? Nu, zic vouă, ci împărţire. Că vor fi de acum înainte cinci întru o casă împărţiţi, trei împotriva a doi, şi doi împotriva a trei. Se va împărţi tatăl împotriva feciorului şi feciorul împotriva tatălui; mama împotriva fetei şi fata împotriva mamei; soacra împotriva norei şi nora împotriva soacrei” (Luca 12, 51-53; potrivit Miheea 7, 6).

134. De vreme ce înţelegerea duhovnicească este la lucru aproape în fiecare fragment din Evanghelii, atunci în cazul de faţă, în primul rând ca nu cumva rigiditatea unei tâlcuiri simple să deranjeze pe cineva, succesiunea sensului trebuie să fie caracterizată de profunzime duhovnicească, mai ales că sfinţenia inviolabilă cu învăţături morale şi pilde blânde de evlavie cheamă cu milostivire până şi pe cei exilaţi din credinţă la respect faţă de ea; astfel că disciplina drept călăuză pentru credinţă prin blândeţea sa risipeşte adversităţile superstiţiilor şi constrânge minţile înrobite de eroare, pe care ar putea să le îmblânzească prin evlavie, să creadă în credinţă.

Deoarece, într-adevăr, profunzimile credinţei nu sunt atinse de inimile plăpânde. Lucrurile care trebuie să fie cinstite sunt preţuite prin lucrurile care sunt poruncite, astfel că cel drept despre cel drept, cel sfânt despre cel sfânt aduc mărturie pentru bunul autor al virtuţilor lor.

135. Deci vom crede noi că Domnul care S-a îngrijit să povăţuiască la închinăciune faţă de dumnezeire şi în acelaşi timp la harul evlaviei, spunând: ,,Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău (…) şi pre aproapele tău” (Luca 10, 27), este acum atât de schimbat încât să şteargă numele rudelor apropiate şi să semene vrajbă ? Trebuie oare să credem că El a poruncit ceartă în familii ? Şi cum ,,este el pacea noastră, care au făcut amândouă una” (Efeseni 2, 14) ? Cum spune El Însuşi: ,,Pace las vouă, pacea mea dau vouă” (Ioan 14, 27), dacă El a venit să-i despartă pe taţi de fii şi pe fii de taţi prin dezbinarea familiilor ? Cum este ,,blestemat cel ce nu cinsteşte pre tatăl său” (A Doua Lege 27, 16) şi evlavios cel care îl părăseşte ?

136. Dar dacă observăm că primul este pe temeiul religiei şi cel de-al doilea din evlavie, noi vom cugeta această chestiune simplu; fiindcă se cuvine să cinstim cele omeneşti mai puţin decât cele dumnezeieşti. Căci dacă se cuvine să dăm cinste părinţilor, cu cât mai mult (se cuvine) Ziditorului părinţilor tăi, căruia Îi datorezi recunoştinţă pentru părinţii tăi ! Dar dacă ei nu-l recunosc câtuşi de puţin pe Tatăl lor, cum îi recunoşti tu pe ei ? Deci, El nu spune că un tată trebuie abandonat de copiii săi, ci că Dumnezeu trebuie pus înaintea tuturor.

Apoi, tu ai în altă carte: ,,Cela ce iubeşte pre tată sau pre mamă mai mult decât pre mine, nu este mie vrednic” (Matei 10, 37). Nu îţi este interzis să-i iubeşti pe părinţii tăi, ci să-i preferi pe ei lui Dumnezeu; într-adevăr, copiii fireşti sunt binecuvântări de la Domnul şi nimeni nu trebuie să iubească binecuvântarea pe care a primit-o mai mult decât pe Dumnezeu prin care binecuvântarea, odată primită, este păstrată. Aşadar, chiar potrivit literei, nu lipseşte o explicaţie religioasă pentru cei cu o înţelegere evlavioasă; însă există şi un înţeles mai profund, pe care credem că trebuie să-l expunem, că El a adăugat:

137. ,,Că vor fi de acum înainte cinci întru o casă împărţiţi, trei împotriva a doi, şi doi împotriva a trei” (Luca 12, 52). Cine sunt aceşti cinci, când relatarea făcută pare să fie despre şase persoane, tată şi fiu, mamă şi fiică, soacră şi noră (potrivit Luca 12, 53) ? Deşi aceeaşi femeie poate fi socotită ca mamă şi soacră, deoarece cea care este mama fiului este soacra soţiei lui, astfel încât potrivit literei motivul pentru număr nu este absurd; şi este extrem de evident că credinţa nu este legată prin legăturile firii, deoarece copiii, deşi prin datoria evlaviei, sunt ascultători în credinţă.

138. Nu pare de asemenea nepotrivit să lămurim acest înţeles cu o tâlcuire mistică. Un om este o casă, deoarece fiecare este casa fie a lui Dumnezeu, fie a diavolului. Astfel, un om duhovnicesc este o casă duhovnicească, precum avem în Epistola Sfântului Petru: ,,Voi înşivă ca nişte pietre vii, vă zidiţi casă duhovnicească, preoţie sfântă” (I Petru 2, 5). Astfel, în această casă doi sunt împărţiţi împotriva a trei, trei împotriva a doi (potrivit Luca 12, 52). Noi înţelegem adeseori sufletul şi trupul ca doi. Dar dacă a fost acord pe pământ între cei doi (potrivit Matei 18, 19), amândoi s-au făcut una (potrivit Efeseni 2, 14). Şi în alt loc: ,,Îmi chinuiesc trupul meu, şi îl supun robiei” (I Corinteni 9, 27). Este unul care slujeşte şi altul căruia îi este supus.

139. Dacă îi ştim pe doi, descoperim şi cine sunt trei, deoarece este uşor de înţeles din aceştia doi. Pentru că sufletul are trei stări de simţire în trup, cea dintâi raţională, cea de-a doua râvnitoare şi cea de-a treia impetuoasă, adică, λογιστικόν, επιθυμητικόν, θυμικόν. Astfel, ei nu sunt împărţiţi doi împotriva a doi, ci doi împotriva a trei şi trei împotriva a doi; şi, într-adevăr, prin venirea lui Hristos, omul, care era iraţional, a devenit raţional. Înainte noi eram ca fiarele care nu cunosc raţiunea, eram trupeşti, eram pământeşti, potrivit cuvântului: ,,Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19). Fiul lui Dumnezeu a venit, El a trimis Duhul Său în inimile noastre şi noi am devenit fii duhovniceşti (potrivit Galateni 4, 5-6).

140. Putem spune că sunt alţi cinci în această casă (potrivit Luca 12, 52), adică mirosul, pipăitul, gustul, văzul şi auzul. Deci, dacă separăm simţurile văzului şi auzului potrivit cu ceea ce auzim sau citim şi eliminăm plăcerile de prisos ale trupului care decurg din gust, pipăit şi miros, împărţim doi împotriva a trei, de vreme ce înclinaţia cugetului nu este cucerită de ispitirile păcatelor, ci în căutarea sa pentru virtute se retrage din ademenirile plăcerii; nici nu rezultă o singură armonie a tuturor celor cinci care va arunca în eroare, ci dezbinându-le, desparte dorinţele inimii de îndatoririle virtuţii.

Sau dacă înţelegem cele cinci simţuri trupeşti, năravurile şi păcatele trupului sunt deosebite. Şi, probabil, cei cinci sunt aceia pe care omul extrem de bogat din Evanghelie, cel care este înfăţişat ca fiind muncit în iad, îi menţionează ca fiind fraţii lui; el cere să le fie trimis un mesaj pentru a le spune să renunţe la desfătările din această viaţă, pentru ca prin învăţarea virtuţii, să poată avea odihnă după această lume (potrivit Luca 16, 23-28).

141. Mai mult, trupul şi sufletul pot fi văzute separate de miros, pipăit şi gustul desfătării, dezbinându-se ele însele într-o casă a atacării năravurilor, trupul şi sufletul supunându-se Legii lui Dumnezeu, retrăgându-se de la legea păcatului (potrivit Romani 7, 25). Deşi neînţelegerea dintre ele a fost transferată firii prin păcatul primului om, astfel că ele nu sunt defel unite într-o râvnă egală pentru virtute, atât vrăjmăşia cât şi Legea poruncilor fiind desfiinţate prin Crucea Domnului şi Mântuitorului nostru, ele s-au învoit la armonia tovărăşiei, după ce Hristos, Pacea noastră, pogorându-Se din cer ,,au făcut amândouă una, şi peretele cel din mijloc al zidului au sfărâmat; vrajba în trupul său, legea poruncilor cu dogmele stricând, ca pre amândoi să-i zidească întru sine într-un om nou, făcând pace; şi pre amândoi să-i împace într-un trup cu Dumnezeu” (Efeseni 2, 14-16).

Cine sunt cei doi dacă nu omul cel dinlăuntru şi omul cel dinafară (potrivit II Corinteni 4, 16) ? Unul este propriu puterii sufletului, celălalt este legat de simţul trupului; deşi ei consimt la unanimitatea dragostei de nedespărţit când trupul, supus superiorului său, ascultă poruncile mântuitoare, dar nu într-atât cât să fie transformat în subţirimea materialului şi să se preschimbe în firea sufletului. Dar deoarece, având îndepărtate desfătările şi (fiind) curăţit de orice pată a păcatelor, urmează calea conversaţiei cereşti cu înclinaţia ascultării (potrivit Filippeni 3, 20), nemaiopunându-se legii minţii ca mai înainte, ci slobozit de legea păcatului prin legea minţii şi Duhul vieţii (potrivit Romani 7, 23; 8, 2), astfel încât trupul devine un accesoriu al sufletului, nu mai este o codoaşă a păcatelor, ci un duşman al acestora şi, ca să spunem aşa, o slujitoare a virtuţii;

142. şi, din nou, când sufletul nu încuviinţează ispitirile trupului, nici nu este cucerit de desfătarea plăcerilor trupeşti, ci o minte curată, dezbrăcată de robia acestei lumi, ademeneşte şi atrage simţurile trupului către propriile desfătări, astfel că folosind auzul şi cititul se ospătează cu sporirea virtuţii, şi, neatent la foame, este mulţumit cu hrana duhovnicească a tăriei lăuntrice; cu adevărat, judecata este hrana minţii şi nobila hrană a dulceţii. Aceasta nu împovărează mădularele şi nu le face de ruşine în fire, ci podoabe, când bălăceala poftelor este schimbată în templul lui Dumnezeu (potrivit I Corinteni 6, 19) şi casa păcatelor începe să fie un altar al virtuţilor.

Acest lucru se întâmplă într-adevăr când trupul se întoarce la firea sa, recunoaşte doica propriei sale tării, şi lăsând deoparte încercarea de îndărătnicie, se uneşte cu voia sufletului care cumpătează, aşa cum era când a primit locurile tainice ale raiului pentru sălăşluire, înainte să fi fost vătămat de otrava şarpelui cumplit sau să fi cunoscut foamea nelegiuită şi absorbit de lăcomie să piardă amintirea învăţăturilor dumnezeieşti care erau înnăscute în simţurile sufletului.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Episodul urmator