----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 76 vizitatori și nici un membru online

Din tâlcuirile la Evanghelie ale Sfântului Efrem Sirul

Despre postul, ispitirea, patima, moartea şi învierea

Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos (VI)

 

Mormântul lui Iisus şi paza mormântului

Eva o închipuieşte pe Maria, iar Iosif pe un alt Iosif. Căci cel ce a cerut trupul lui Iisus (Matei 27, 58) se numea Iosif. Întâiul Iosif drept fiind şi nevrând să o vădească pre ea (Matei 1, 19), iar celălalt a fost drept, că nu se însoţise la sfatul şi fapta lor (Luca 23, 51); este limpede astfel că Domnul, încredinţat întâiului Iosif la naşterea Lui, i-a dat celuilalt Iosif să-L îngroape după moartea Sa, ca să fie pe deplin cinstit numele de Iosif, care ca şi la naşterea Sa în peşteră a purtat de grijă de punerea Lui în mormânt.

020. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul VI 1Iar faptul că au întărit mormântul, pecetluind piatra (Matei 27, 66) s-a întors împotriva lor, ca şi în cazul lui Daniil şi al lui Lazăr (Daniil 6, 17; Ioan 11, 38); ca în cazul lui Daniil, fiindcă atunci împăratul şi însoţitorii lui văzând pecetea pusă pe groapă au ştiut ce putere îl slobozise pe cel ce era în groapă; şi ca în cazul lui Lazăr, fiindcă atunci când vrăjmaşii lui Hristos au văzut pecetea pusă pe intrarea mormântului, le-a fost vădit că aici era o putere pentru care toate sunt uşoare. El şi-a scos trupul din mormânt deşi acesta era pecetluit, şi pecetea mormântului dădea mărturie pentru pecetea fecioriei celei ce purtase trupul Său. Căci pe când fecioria Maicii Sale era pecetluită, Fiul lui Dumnezeu a ieşit viu din pântecele ei, întâi-născut aici ca pretutindeni.

Prăvălind o piatră mare pre uşa mormântului (Matei 27, 60), deci o piatră pe altă piatră, căci această piatră păzea piatra pre care nu o au băgat în seamă ziditorii (Psalmi 117, 21; Matei 21, 42). Această piatră, ridicată de mâini omeneşti, trebuia să păzească piatra tăiată fără ajutor de mâini omeneşti (Daniil 2, 34-35); această piatră pe care şedea îngerul (Matei 28, 2) trebuia să păzească piatra pe care Iacov o a fost pus la căpătâiul său (Facerea 28, 18); această piatră pecetluită de un sigiliu trebuia să păzească piatra al cărei sigiliu păzeşte credincioşii.

Poarta vieţii iese deci prin poarta morţii. Aceasta este poarta Domnului, drepţii vor intra într-însa (Psalmi 117, 19). Când a fost încuiată, i-a izbăvit pe cei încuiaţi; prin moartea ei s-au făcut vii morţii (Matei 27, 52-53); prin glasul ei au strigat cei tăcuţi; prin învierea ei s-a cutremurat pământul (Matei 27, 51, 54); iar ieşirea ei din mormânt a adus neamurile [păgâne] în Biserică (Matei 27, 54).

 

Învierea

Maria a ajuns înaintea celorlalţi la mormânt (Ioan 20, 1), dar El înviase deja; nimeni nu a băgat de seamă ceasul învierii, dar Maria a vestit-o ucenicilor (Ioan 20, 17-18); căci nu se cuvenea să se fixeze o oră pentru învierea Celui nemuritor. Pentru a explica de ce nu au fost întregi cele trei zile, unii spun: Iuda sugrumându-se (Matei 27, 5), mulţi se luau de Domnul obiectând: de ce, în loc să piardă două vieţi, nu l-a înviat pe Iuda împreună cu Sine ? Pentru a depărta acest gând ar fi înviat El înainte de sorocul fixat. Mai spun şi că ucenicii fugiseră; Simon, căpetenia lor, se lepădase de Domnul cu jurământ (Matei 26, 72), cu atât mai mult cei mai prejos decât el au putut face asemenea ! De aceea a întărit mai întâi sufletul lor slab, de frică să nu se răvăşească; fiindcă ei înşişi, fiii dreptei Sale, nu nădăjduiau deloc că aveau să iasă din iad. De aceea înţelepciunea Lui s-a grăbit să-i mângâie, ceea ce nimeni nu făcuse până atunci. Sau din ziua în care a fost răstignit şi S-a pogorât la iad până în ziua învierii Sale inclusiv, se socotesc bine trei zile. Sau încă se poate socoti că cele trei zile sunt întregi din ziua din care le-a dat Trupul şi Sângele Său.

Dacă şi-a lăsat veşmintele în mormânt (Luca 24, 12; Ioan 20, 5-8) este pentru ca Adam să poată intra gol în rai, aşa cum a fost înainte de cădere (Facerea 2, 25); căci fiind îmbrăcat pentru a ieşi din el, trebuia să se dezbrace pentru a intra din nou în el. Sau încă, şi-a lăsat veşmintele pentru a însemna taina învierii morţilor, căci aşa cum a înviat în slavă şi fără veşminte, şi noi vom învia cu faptele noastre şi fără veşminte.

Cu bani au convins străjile să spună: Ucenicii lui noaptea venind, l-au furat pre el, dormind noi (Matei 28, 12-13). Glasul nu-i învăţase oare că Domnul i-a scos pe morţi din fundul iadului (Matei 27, 50-54) ? Dar Hristos nu a avut nevoie de nişte hoţi ca martori ai învierii Sale. El a închis în acest chip gura demonilor, căci mincinoşii nu cred adevărul. Să ne explice iudeii cum ar fi vieţuit oamenii dacă Adam nu ar fi păcătuit. Tot aşa, dacă nu L-ar fi omorât pe Mesia, Dumnezeu ar fi putut da viaţă poporului şi neamurilor printr-un alt mijloc.

Adam murind din pricina păcatului, trebuia ca Acela care a ridicat păcatul să ia asupra Sa şi moartea. Scris este despre Adam: Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17), dar el nu a murit în ziua în care a mâncat; a fost dezbrăcat numai de slava sa, ca zălog al morţii, a fost izgonit din rai şi chinuit de gândul morţii. Dar noi mâncăm viaţa care este în Hristos; Trupul Său ţine loc de roadele pomului, iar altarul Său grădina Edenului; Sângele Său nevinovat ne curăţeşte de blestem, şi aşteptăm viaţa viitoare întru nădejdea învierii (Romani 8, 23-25); umblăm deja într-o viaţă nouă (Romani 6, 4), căci trupul lui Hristos şi altarul Său sunt zălog pentru noi.

A spus: Nu te atinge de mine (Ioan 20, 17), mai întâi pentru că trupul Său era un rod timpuriu al iadului, rod pe care Domnul nostru ca Arhiereu îl ferea cu grijă de atingerea oricărei mâini omeneşti ca să-l aducă singurei mâini în stare să primească un asemenea dar şi să-i plătească preţul. În al doilea rând, nu a vrut să fie atins ca să arate că trupul Său era deja slăvit şi preamărit. A arătat astfel că atâta vreme cât fusese slujitor, toţi oamenii aveau putere asupra trupului Său, fiindcă vameşii şi păcătoşii veneau să se atingă de El (Luca 15, 1-2). Dar odată făcut Domn, frica pe care o insufla era frica de Dumnezeu. Împăraţii înşişi şi mai-marii pământului ne conving de aceasta, fiindcă cei care îi văd se tem să-i atingă.

Domnul nostru a vrut să nu fie atins şi ca să arate vrăjmaşilor Săi că nu mai au puterea de a-L prinde. Dar prietenii Săi au prin iubire şi frică un mijloc să ajungă la El. Mâncând Trupul Său tainic Îl supun încă oarecum patimii; ca să-i înveţe pe cei ce-L mănâncă să osândească trupul lor la patimă împreună cu al Său, ca să-L bucure prin patima lor cum ne-a bucurat El prin patima Sa. Unii mai spun că Domnul nu a vrut să fie atins pentru că Maria nu a primit taina Trupului şi Sângelui Său; arătând prin aceasta că nu numai duşmanii nu se puteau apropia de taina Sa – precum Iscariotul –, dar nici măcar aceia dintre prietenii Săi care ca Maria nu au fost însemnaţi cu pecetea Lui. Domnul nu i-a dat Mariei puterea de a atinge acest trup pe care Eva, întinzându-şi braţele, l-a supus morţii şi l-a încununat cu tot felul de dureri, ci a păstrat acest privilegiu pentru braţul care l-a făcut să şadă de-a dreapta Sa (Psalmi 109, 1), şi pentru mâna care L-a încununat cu tot felul de desfătări după Înălţarea Sa.

Maria se îndoise, căci auzind că ar fi înviat venise şi, după ce L-a văzut, Îi spune luându-L drept grădinar: Oare tu l-ai luat ? (Ioan 20, 15). Şi pentru că se îndoise, spre a-i arăta că înviase cu adevărat, i-a spus: Mă sui la Tatăl (Ioan 20, 17). Poate că L-a atins înainte să urce la Tatăl; dar pentru îndoiala ei i-a spus: Până nu mă urc la Tatăl meu, să nu te atingi de mine. Acest cuvânt 020. Din talcuirile la Evanghelie ale Sf Efrem Sirul VI 2seamănă cu altul: Prin însuşi sufletul tău va trece sabie (Luca 2, 35), adică o tăgăduire. Nu a împiedicat-o ca să-L atingă, pentru că se îndoise de învierea Sa, dar Toma s-a atins de El (Ioan 20, 24-29), el care se îndoise totuşi. Să explicăm aceasta: aşa cum prezisese patima şi învierea Sa înainte de împlinirea lor, a vrut şi aici să prezică înălţarea Sa. Spunând: Nu te atinge de mine, i-a poruncit Mariei să-L vestească: Mergi la fraţii mei, şi le spune lor: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Nu te atinge de mine, că încă nu m-am suit la Tatăl meu (Ioan 20, 17). Înainte de înălţarea Sa, a binecuvântat pâinea pentru Cleopa, a mâncat cu ucenicii Săi şi i-a arătat coasta Sa lui Toma; de ce a împiedicat-o pe Maria să se atingă de El ? Poate pentru că a încredinţat-o lui Ioan: Femeie, iată fiul tău (Ioan 19, 26). Însă cum Maria a fost de faţă la întâia minune (Ioan 2, 1-11), la fel tot ea a avut şi pârga ieşirii din iad. Şi astfel, chiar dacă nu s-a atins de El, a fost mângâiată.

Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Acest cuvânt este îndreptat împotriva cuvântului Mariei. El o învăţase ca şi pe apostoli că Se va înălţa la cer, că va veni în trup la sfârşitul de pe urmă şi că îi va da răsplata făgăduită. Recunoscându-L pe neaşteptate, ea s-a dus cu mintea la venirea din urmă şi a crezut că a ajuns în Împărăţia cerurilor. De aceea El i-a spus: Încă nu m-am suit la Tatăl meu. Fiu nou, întâi-născut din iad, în care au pierit popoarele, veacurile şi generaţiile, El a arătat prin aceste cuvinte că învierea Sa nu aducea pe părinţi la fiii lor, nici pe fii spre părinţii lor (Luca 1, 17), ci că toţi se vor învrednici să urce la adevăratul Părinte, la Tatăl Cel milostiv.

Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Dacă înţelegem acest lucru aşa cum este scris, Tatăl Însuşi era în ceruri şi nu pe pământ; dacă ar fi fost pe pământ, de ce Fiul S-ar fi dus spre El în ceruri ? Aşa cum Fiul nu era în ceruri, Tatăl nu era pe pământ. Fiindcă spune: La tine vin, Părinte (Ioan 17, 11), iar nu: Dumnezeul meu. Când vorbea cu El Îl numea Tatăl Meu, ca să arate că venea de la El. Iar când a trimis-o pe Maria la ucenici spunând: Mă duc la El, L-a numit Dumnezeul Meu, ca să arate că era asemenea Lui. A mai spus: Nu sunt singur, că Tatăl meu cu mine este (Ioan 16, 32); Eu întru Tatăl, şi Tatăl întru mine este (Ioan 14, 11); şi iarăşi: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30). Mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru. Nu a spus: la Tatăl nostru şi Dumnezeul nostru, ci Tatăl Meu şi apoi Tatăl vostru; şi Dumnezeul Meu şi apoi Dumnezeul vostru. Dacă nu ar fi făcut nici o deosebire, ar fi lăsat loc obiecţiilor lor: Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru se referă la umanitatea Lui. Căci trupul Său se duce, iar nu Cuvântul lui Dumnezeu. Spune de asemenea Tatăl vostru, pentru că erau oameni. Tot ca din partea umanităţii a spus: Tatăl nostru, care eşti în ceruri (Matei 6, 9).

Domnul nostru i-a spus lui Simon: Urmează mie (Ioan 21, 19), vorbindu-i astfel despre moartea sa. Întorcându-se Petru, a văzut pre ucenicul pre care iubea Iisus … a zis lui Iisus: Doamne, dar acesta ce ? Zis-au Iisus lui: de voiu vrea să rămână acesta până voiu veni, ce îţi este ţie ? (Ioan 21, 20-22). Simon voia numai să ceară de la Domnul să-i îngăduie acestui ucenic să vină împreună cu el. Drept răspuns, Domnul nostru l-a învăţat că avea putere asupra morţii, ca şi Tatăl Său. El spune: De voiu vrea; dar nu a vrut, ca biruinţa morţii Sale să-i încununeze pe toţi în chip felurit.

Domnul a dat untdelemn ucenicilor drept simbol al numelui Său, arătând prin aceasta că Se făcuse tuturor toate (I Corinteni 9, 22). Deşi unul, a dat lumina tuturor făcliilor şi a alungat întunericul şi lucrurile lui.

Datoria noastră întrecea toate până într-acolo încât nici proorocii, nici preoţii, nici drepţii, nici împăraţii nu au putut fi de ajuns să o plătească. Când a venit Fiul Domnului a toate, în ciuda atotputerniciei Sale, nu a plătit datoria noastră nici în sânul maicii Sale, nici prin naşterea Sa, nici prin botezul Său, ci predându-Se crucii şi gustând moartea. Astfel moartea Sa a plătit datoria pe care toate făpturile nu erau în stare să o plătească.

Zălogul vieţii fiind luat printre oamenii supuşi morţii, moartea însăşi a fost luată de la firea asupra căreia stăpânea (Romani 5, 14), şi a făcut-o să şadă de-a dreapta sa, ca ostatic răpit făpturilor de jos. El le-a trimis un zălog sigur, ivit din propria Sa fire, Duhul Mângâietorul, zălogul vieţii. Dacă am fost izbăviţi din robia păcatului, am fost oare izbăviţi printr-o slugă ? Nicidecum, căci slugile nu slobozesc alte slugi. Bagă de seamă la două lucruri minunate. Cine a împărţit limbile ? Tatăl. Cei a căror limbă a fost amestecată erau păcătoşi sau drepţi ? Păcătoşi. Iar Duhul când a fost trimis la cine a venit ? La apostoli. Erau aceştia drepţi ? Da, desigur. Deci Tatăl a împărţit limbile păcătoşilor, iar Duhul pe cele ale drepţilor şi apostolilor.

Domnul a înălţat trupul nostru împreună cu El, ca să fie ocrotitorul neamului Său şi prin el făpturile de jos să fie recunoscute la curtea Împăratului ceresc, fiindcă dumnezeirea Însăşi Se pogorâse până la noi prin trupul nostru.