----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre căderea lui Adam

de Arhiepiscopul Inochentie al Odessei († 1857)

 

Episoadele anterioare

 

XV. Paza raiului

Şi au pus Heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească calea pomului vieţii (Facerea 3, 24).

Cât de stăruitor ne păzeşte iubirea dumnezeiască ! Cu adevărat nu degeaba s-a zis că dacă mama îşi va uita de pruncul său, Eu însă nu te voi uita (potrivit Isaia 49, 15). Noi am văzut cât de primejdioasă ajunsese pentru noi starea noastră după gustarea din pomul vieţii. Dar noi de sine n-am fi priceput curând această primejdie; de sute de ori ne-am fi ispitit să mâncăm din roadele lui, care pentru noi acum ar fi fost tot atât de neprielnice după urmările lor, cum fuseseră mai înainte, în starea de nevinovăţie; primejdioase şi ucigătoare au fost pentru noi roadele pomului oprit. Şi iată iubirea dumnezeiască aşază strajă în calea spre pomul vieţii şi încă o aşa strajă, care numai prin înfăţişarea ei umplea de groază şi nimicea orice încercare de a ne apropia de pomul acesta. Şi au pus Heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească calea pomului vieţii.

Şi au pus heruvimi. A schimbat păcatul până şi slujba heruvimilor şi serafimilor ! Cu aceasta trebuia oare să se îndeletnicească aceste fiinţe mai presus de lume ? Treaba lor era să stea împrejurul tronului lui Dumnezeu, să se îndulcească de privirea feţei Sfintei Treimi şi să cânte necontenit slavă Atotţiitorului. Şi chiar când s-ar fi pogorât ele în lumea noastră de jos, apoi întotdeauna s-ar fi pogorât ca vestitori ai unei noi bucurii şi ai unei noi fericiri; s-ar fi purtat cu oamenii ca şi cu nişte fraţi, fii ai unuia şi aceluiaşi Tată ceresc, ca şi cu nişte prieteni şi tovarăşi ai lor. Dar a venit păcatul, a pus pe om în stare de duşmănie faţă de Făcătorul său şi de lumea cea de sus şi astfel duhurilor celor curate, cu toată părerea lor de rău pentru noi, nu le rămase nimic mai mult, decât să stea împotriva aceluia care se făcuse potrivnic lui Dumnezeu, să înceapă a nimici lucrurile întunecate din el, să lovească mândria şi neascultarea sa.

Şi iată cauza pentru care îngerii lui Dumnezeu, aceste fiinţe sfinte şi pline de iubire, se vor arăta câteodată pe pământ, cum ne spune istoria sfântă, îmbrăcate cu întuneric şi furtună, ba chiar cu sabie, care loveşte cu moarte pe aceia pentru care ar fi mai bine să moară decât să urmeze a trăi în păcate. Aşa, îngerul va lovi cu moarte pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, ca să nu fie moştenitori ai răutăţii părinţilor lor. Aşa, tot îngerul va lovi într-o singură noapte legiuni întregi de ostaşi asirieni, să cadă mai bine de sabie îngerească decât să împlinească voia cea rea a stăpânului lor cel nebun.

Dar să ne întoarcem la Eden.

 

010. Despre caderea lui Adam XV

 

Şi au pus Heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească calea pomului vieţii.

Oare degeaba s-a pus heruvimul şi degeaba s-a pus sabia ? Ne-am putea închipui heruvimul şi sabia fiecare separat, dar este mai bine să ni le închipuim împreună. Căci cum s-ar învârti sabia fără mâna ce o învârte ? Şi cine ar fi fost mai aproape ca să o învârtă dacă nu heruvimul care stătea de strajă ? Unui ostaş îi este de neapărată trebuinţă sabia, şi sabiei ostaşul. Dar după însuşirile limbii sacre, nu arareori i se înfăţişează separat cele ce de fapt sunt unite la un loc.

Dacă întrebi mai departe: ce-i aceea sabie de foc învârtitoare ? Apoi noi, ca răspuns, vom spune că arma heruvimului nu-i din ale noastre, ci heruvimică. Cuvântul lui Dumnezeu chiar pe îngeri îi înfăţişează câteodată ca pe nişte fiinţe asemenea celui mai curat şi nematerialnic foc. Cel ce faci pe slugile tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Potrivit cu aceasta şi arma heruvimului era asemenea unei flăcări, adică aşa se părea lui Adam şi Evei. Vâlvâitoare sau învârtitoare se numeşte pentru că nu stătea nemişcată în mâinile străjerului ceresc, şi cu atât mai mult nu stătea aruncată undeva, cum se întâmplă cu armele omeneşti, ci pururea era în mişcare şi împreună cu heruvimul se arăta, după nevoie, când într-o parte, când în alta a Edenului, umplând de groază pe cei ce ar fi încercat sau le-ar fi venit în minte să pătrundă în Eden.

Heruvimul şi sabia erau de altfel puşi numai să păzească drumul spre pomul vieţii, iar nu să certe apropierea evlavioasă de Eden, a cărui vecinătate pentru primii oameni intra, după cum am văzut, în însuşi planul înţelepciunii dumnezeieşti. De aceea nu-i nimic greşit în idee, şederea heruvimului la porţile raiului nu a fost fără urmări binefăcătoare pentru strămoşii noştri şi din alt punct de vedere. Lipsindu-se de contactul direct cu Dumnezeu, ei puteau primi de la străjerul raiului învăţătură despre cele ce le era lor de trebuinţă în viaţă; puteau să împrumute mângâiere la dureri şi întristări; puteau fi introduşi de el în taina făgăduinţei referitoare la sâmânţa femeii şi zdrobirea capului şarpelui.

Dar oare multă vreme a stat heruvimul cu sabia de foc la porţile raiului ? A stat atât cât a fost nevoie; şi cât a trebuit până atunci până când omul a părăsit cu totul gândul de a mânca din pomul vieţii. Dar oare curând au putut să se întâmple şi una, şi alta ? Mi se pare că mai curând a venit prima decât a doua. Căci deşi Adam şi Eva vor fi ajuns curând să priceapă că nu în pomul vieţii cel din mijlocul raiului trebuie să-şi caute ei acum doctorie împotriva nenorocirii ce-i ajunsese, ci în făgăduinţa despre sămânţa femeii şi în propria lor pocăinţă; dar de la fiii şi fiicele lui Adam nu era de aşteptat curând priceperea unor asemenea lucruri. Unui astfel de om, cum era Cain, îi era tare greu să nu dorească a gusta din pomul vieţii. Dar drumul Cainilor niciodată nici după aceea nu a rămas pustiu.

De aceea trebuie să credem că straja Edenului s-a sfârşit odată cu Edenul sau cel puţin odată cu pomul vieţii. Dar oare curând s-a făcut aceasta ? Mult mai repede, poate, decât s-ar părea la prima privire. Podoaba Edenului nu era o urmare a puterilor naturii fireşti, ci a unei deosebite şi nemijlocite rânduieli a lui Dumnezeu. Şi au sădit Dumnezeu – se zice – Rai în Eden către răsărit (Facerea 2, 8), adică a întrebuinţat la aceasta o deosebită lucrare a puterii Sale creatoare. Cu puterea cu care a fost sădit raiul, cu aceea, fără îndoială, se şi ţinea el în podoaba sa, cât era de trebuinţă pentru om. Iar după ce a încetat de a mai fi de trebuinţă, atunci binecuvântarea deosebită care-l susţinea s-a luat. Fără aceasta, căzând sub legile obşteşti ale naturii pământeşti, raiul a trebuit să-şi piardă desăvârşirile şi să se nimicească mai repede decât altă grădină, crescută după legile naturii de acum.

Dar oricum ar fi fost, însă sfinţitul scriitor al Cărţii Facerii, înşirând istoria următoare a neamului omenesc, nu mai pomeneşte niciodată după aceea nici de Eden, nici de pomul vieţii, nici de heruvimul cel cu sabie de foc. După aceea, fără îndoială, s-au şters şi ultimele urme ale fericitului sălaş de la început al neamului omenesc. Cât de mare şi de pustiitoare a fost lucrarea potopului în acele locuri unde s-a aflat raiul, putem să înţelegem din aceea că, în loc de patru râuri arătate de Moisi şi care-şi luau naştere din unul şi acelaşi izvor din Eden, au rămas azi numai două: Tigrul şi Eufratul, dar şi izvoarele lor azi sunt considerabil depărtate unul de altul. De aceea a căuta acum urmele raiului pe pământ, cum au făcut şi cum probabil vor mai face unii întreprinzând pentru aceasta călătorii grele, este lucru de înaltă pricepere duhovnicească.

Raiul nostru acum nu mai este pe acest pământ, ci pe acela viitor, desăvârşit, care se va arăta odată cu cerul cel nou, când pământul şi cerul de acum vor arde şi se vor preface cu totul. Atunci se va arăta iarăşi pomul vieţii şi se va arăta fără heruvimul şi fără sabia cea de foc. În mijlocul uliţei ei, adică al cetăţii lui Dumnezeu – aşa scrie văzătorul de taine Ioan – şi a râului de o parte şi de alta, pomul [lemnul] vieţii, făcând roduri douăsprezece, în fiecare lună dându-şi rodul său; şi frunzele pomului [lemnului] spre sănătatea neamurilor (Apocalipsa 22, 2).

Dar din acest pom al vieţii vom mânca de ne vom învrednici să fim în Edenul cel ceresc. Acum, în ţara nemerniciei, pomul vieţii pentru noi este pe Golgota. Aceasta-i crucea lui Hristos, care ne dă roade nu după numărul lunilor, ci în fiecare zi şi în fiecare clipă, aşa încât putem mânca din ele când voim. Înţelegem aici Trupul şi Sângele lui Hristos, din care mâncând, vom fi vii (potrivit Ioan 6, 51) şi nu vom muri în veci (potrivit Ioan 11, 26), adică nu vom muri de acea moarte veşnică, faţă de care moartea trupească este abia o slabă închipuire şi care singură numai şi este moartea reală pentru noi.

Priviţi ce fac acum heruvimii şi serafimii ! Nu mai stau de strajă cu sabia de foc la poarta Edenului ca mai înainte, ci cu noi în timpul săvârşirii dumnezeieştilor taine slujesc nevăzut Împăratului slavei, cum cânta Biserica. Aşa s-au împăcat iarăşi toate prin crucea Mântuitorului nostru ! Aşa de strâns s-au împreunat toate cele ce se părea că s-au despărţit pe vecie prin păcat şi prin diavolul ! Ne rămâne dar nouă tuturor să ne folosim cum trebuie de ajutorul de sus; să mergem încotro ne povăţuiesc îngerii păzitori, şi vom ajunge iarăşi cu toţii la pomul vieţii. Amin.

 

Episodul urmator