----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (VIII)

 

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episoadele anterioare

 

Nu pot să nu remarc o anumită imprecizie în argumentele dvs., o inexactitate de natură istorică. În cea de-a treia scrisoare a dvs. către arhiepiscopul Antonie spuneţi: ,,Mi se pare că din punct de vedere istoric chestiunea invalidităţii sfintelor taine în afara Bisericii Ortodoxe nu apare mai devreme de cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi a fost ridicată datorită activităţilor defăimătoare ale unui monah ignorant. Am citit relatarea acestui episod deplorabil în Istoria Bisericii Răsăritene sub domnia turcă de Alexie Lebedev, care impută cu asprime Bisericii Constantinopolului, care şi-a îngăduit eişi să fie ademenită de monahul Avxentie. Dar Biserica Rusă nu a urmat exemplul Marii Biserici; ea a rămas credincioasă tradiţiei Bisericii Bizantine străvechi, care a deplâns separarea Bisericilor Răsăritului şi Apusului şi s-a rugat cu Valsamon pentru convertirea papei, dar nu a încetat să recunoască validitatea botezului şi hirotoniei creştinilor apuseni”.

,,În realitate, a existat o anumită perioadă când în Biserica Rusă se practica rebotezarea latinilor; această inovaţie – cred că nu greşesc dacă folosesc un asemenea termen – a fost introdusă la Sinodul de la Moscova din 1620. Dar Sinodul de la Moscova din 1667, care a fost însemnat în istoria Bisericii Ruse, a desfiinţat rebotezarea latinilor. În opinia mea, această hotărâre sinodală este o dovadă categorică a faptului că Biserica Ortodoxă recunoaşte sfintele taine latine”.

După examinarea anterioară a practicii Bisericii străvechi şi a semnificaţiei ei dogmatice, primirea latinilor astăzi fără botez nu mă convinge defel că sfintele taine latine sunt valide prin ele însele, independent de primirea în Biserica Ortodoxă a celor botezaţi în catolicism. Dar, mai mult decât atât, dvs. nu sunteţi pe deplin corect în afirmaţiile dvs. istorice. În primele veacuri după separarea Romei de Biserică, latinii erau primiţi diferit în Bisericile Greacă şi respectiv Rusă – prin botez şi respectiv prin mirungere. Timp îndelungat nu a existat nici o decizie generală asupra acestei chestiuni. Există multe informaţii despre botezul latinilor, chiar în bula care a marcat începutul nefericitei separări, legaţii papali îi acuză pe greci: ,,Ca arienii, ei îi rebotează pe cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, şi mai ales pe latini; ca donatiştii, ei afirmă că în afara Bisericii Greceşti, Biserica lui Hristos şi adevărata jertfă şi botezul au pierit în întreaga lume”[1].

Chiar la începutul secolului al XII-lea, un prinţ sârb, tatăl lui Ştefan Nemanja, a fost silit să-şi boteze fiul cu botezul latinilor, dar ulterior l-a rebotezat în modul ortodox când s-a întors în Rascia[2].

Episcopul Cracoviei, Matei, într-o epistolă din 1130 adresată lui Bernard, stareţul de Clairvaux, îl invită să se preocupe de convertirea ruşilor la latinism şi afirmă că ruşii îi rebotează pe latini[3].

Este binecunoscut cât de binevoitor a fost primit Ludwig al VII-lea de către Manuil I la Constantinopol în 1147; totuşi, descrierea călătoriei sale în Răsărit, Odo de Dioglio, menţionează că grecii îi rebotezau pe latini[4].

În acelaşi secol XII, episcopul nostru Nifon de Novgorod îl instruieşte pe Chiric că latinii trebuie primiţi prin mirungere. Potrivit cuvintelor sale, acesta era modul în care ei erau primiţi în Constantinopol. Cu toate acestea, amănuntele cu un caracter exclusiv ritual îl interesează pe Nifon[5].

La sfârşitul secolului al XII-lea, Theodor Valsamon interzice ca prizonierii latini să primească sfintele taine până când nu renunţă la dogmele şi obiceiurile latine, până când nu au fost catehizaţi potrivit canoanelor şi nu pot fi consideraţi deopotrivă cu ortodocşii. Valsamon dovedeşte necesitatea de a-i trata astfel pe latini prin faptul că romanii s-au separat de Biserică şi că papa nu este pomenit împreună cu patriarhii[6]. Potrivit tâlcuirii canonului 14 de la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, Valsamon declară că ortodocşii cereau ca latinii să renunţe la erezie dacă aceştia doreau să se căsătorească cu ortodocşi[7]. Este foarte probabil ca prin κατηχηθη în primul caz, şi prin εξομνυσθαι în cel de-al doilea, să nu fie implicat botezul latinilor, dar canonistul bizantin consideră că latinii nu aparţin Bisericii. Cel de-al IV-lea Conciliu din Lateran din 1215 depune mărturie că, după apostazia Romei, grecii au început să-i reboteze pe cei botezaţi de latini şi practicau acest lucru uneori în secolul al XIII-lea[8].

Cam în aceeaşi perioadă, arhiepiscopul bulgar Demetrius Chomatinos confirmă că existau atitudini diverse faţă de latini şi sfintele lor taine[9].

În 1222, Papa Onorie al III-lea menţionează într-o epistolă către judecătorii din Livonia că episcopul Livoniei îl informase că ,,quod Rutheni Latinorum Baptismum, quasi rem detesabilem execrantes, etc”[10]. În 1232, Papa Grigorie al IX-lea scria clerului polonez să nu permită căsătoria femeilor romano-catolice cu ruşi, care le-au rebotezat potrivit cu propriul lor rit (in contemptum fidei Christianae secundum ritum ipsorum denuo baptizari faciunt[11]). În sursele ruseşti există o mărturie despre botezul latinilor din secolul al XIV-lea. Cronicile noastre pentru anul 6841 (1333) relatează că Marele Duce Ivan Danilovici l-a căsătorit pe fiul său Semion: ,,Din Lituania ei au adus o prinţesă pentru el cu numele de Augusta, şi în sfântul botez ea a fost numită Anastasia”[12].

În secolul al XV-lea, Biserica Greacă a încetat să-i boteze pe latini. Primirea latinilor în Biserică era săvârşită prin mirungere. O asemenea practică a fost stabilită şi la Sinodul din Constantinopol din 1484, unde ritul pentru primirea latinilor cerea o lepădare de filioque, azimă şi alte obiceiuri latine, după care scria: ,,ευθυς χριεται υπο του ιερεως ο τοιουτος τω αγιω της εκκλησιας μυρω”[13] (,,şi omul este miruns numaidecât de preot cu sfântul şi marele mir al Bisericii”). Deşi ei nu-i botezau pe latini, îi primeau aşa cum îi primise Biserica primară pe arieni, macedoneni şi alţii.

Este remarcabil că scriitorii greci din secolul al XV-lea dovedesc, prin mirungerea latinilor la primirea lor [în Biserică], că aceştia din urmă sunt eretici. ,,Riturile credinţei – scrie Sfântul Marcu al Efesului – spun că până şi aceia care se despart câtuşi de puţin de credinţa ortodoxă sunt numiţi eretici şi sunt de asemenea supuşi rânduielilor împotriva ereticilor. Şi de ce îi ungem cu sfântul şi marele mir pe aceia dintre ei care se unesc cu noi ? În mod evident pentru că ei sunt eretici”. Aici Sfântul Marcu al Efesului depune mărturie că latinii erau doar mirunşi. Dar aceasta nu înseamnă deloc că el consideră că ei aparţin Bisericii. El vorbeşte limpede şi categoric despre această chestiune. ,,Noi – spune el – i-am îndepărtat şi i-am izgonit pe ei din trupul comun al Bisericii ... I-am lepădat ca eretici şi astfel ne-am separat noi înşine de ei”. Sfântul Marcu al Efesului se referă la canonul 7 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic ca dovadă a faptului că latinii sunt primiţi în Biserică aşa cum erau primiţi ereticii din vechime şi că, în consecinţă, ei sunt de asemenea eretici[14].

În schimb, din secolul al XV-lea, practica rebotezării latinilor a început să fie regula în Biserica Rusă. Aşa, Cronicile remarcă faptul că în secolul al XV-lea, John Friazini, un veneţian care lucra la Moscova ca fabricant de bani, ,,a fost botezat între noi”[15]. În secolul al XVI-lea, avem un număr deosebit de mare de mărturii privind rebotezarea latinilor. La Conciliul de la Lateran din 1514, John Lasski, arhiepiscop de Gnezno, a relatat despre ruşi: ,,Ei spun că toţi cei supuşi Bisericii Romei nu sunt creştini adevăraţi şi nu se mântuiesc ... Ei profanează, blasfemiază, batjocoresc şi dispreţuiesc toate tainele Bisericii”[16] [Catolice].

În anii ’1670, Daniil, un prinţ din Buchor, a venit la Moscova ca ambasador extraordinar al împăratului Austriei. Avem lucrarea sa Originea şi ridicarea Moscovei, în care citim: ,,Pe aceia dintre compatrioţii noştri care se convertesc la credinţa lor, ei îi rebotează ca nefiind corect botezaţi. Ei citează următoarele ca motiv pentru aceasta: botezul este cufundare, şi nu stropire. Deoarece marele duce dă bani unor astfel de oameni, adeseori cei neserioşi lasă să li se repete botezul pentru micul câştig şi aşa aduc nu puţină ruşine asupra religiei noastre”[17].

La sfârşitul vieţii sale, ţarul Ivan al IV-lea a început să o curteze pe Mary Hastings, nepoata reginei Elisabeta a Angliei. Este binecunoscut că acest ţar avea o atitudine despotică faţă de Biserica Ortodoxă, dar, când Bowes, ambasadorul Elisabetei, a replicat la cererea ca mireasa să accepte Ortodoxia că credinţa creştină este una, ţarul a remarcat categoric că ,,acea prinţesă care se va mărita cu mine trebuie mai întâi să fie botezată în credinţa noastră creştină”[18]. În august 1590, regina Elisabeta i-a scris ţarului Feodor Ivanovici mustrându-l pentru că unii negustori ,,au fost siliţi să fie botezaţi din nou, când ei fuseseră deja primiţi în creştinism prin botez”[19]. Nicholas Varkoch, ambasadorul împăratului Sfântului Imperiu Roman, care era în Rusia în anul 1593, depune mărturie în descrierea călătoriei sale: ,,Dacă se întâmplă ca creştini botezaţi să se convertească la credinţa lor, ei trebuie să le permită (ruşilor) să-i boteze din nou, deoarece moscoviţii se îndoiesc că botezul nostru este autentic. Acel păcătos sărman care îngăduie să fie botezat trebuie să renunţe la botezul pe care l-a primit şi să fie botezat din nou”[20].

Şi iată ce citim în scrisoarea enciclică din 14 iunie 1613 a Arhiepiscopului Silvestru de Vologda către preotul Vartolomeu din Arhanghelsk: ,,Când această scrisoare va ajunge la tine, tu cu împreună-slujitorii tăi, preoţii şi diaconii din Arhanghelsk, veţi porunci acelor străini să se pregătească pentru botez. Şi voi îi veţi boteza în credinţa noastră creştină ortodoxă adevărată potrivit cu canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi; le veţi porunci peste tot să blesteme şi să se lepede de credinţa lor, să tăgăduiască păgânismul şi să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu; după botez şi împărtăşanie, le veţi porunci să postească cât de mult posibil”[21].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Patrologia Latina, vol. 143, col. 1003 B.

[2] E.E. Golubinki, Scurtă schiţă a istoriei Bisericilor Ortodoxe ale Bulgariei, Serbiei şi României, Moscova, 1871, p. 551.

[3] E.E. Golubinski, Istoria Bisericii Ruse, vol. 1, 2, Moscova, 1904, p. 807.

[4] De Ludov. VII profectione in Orientem, Ed. Chiffeletius, Paris, 1660, p. 34. A. Pichler, Istoria despărţirii bisericeşti dintre Răsărit şi Apus (Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident), 1, Band Munchen, 1864, p. 288, Amn. 7.

[5] Biblioteca Istorică Rusă, vol. 6, ediţia a doua, Sankt Petersburg, 1908, coloanele 26-27.

[6] Rallis şi Potlis, Culegere de canoane sfinte şi dumnezeieşti (Syntagma ton Theion kai ieron Kanonon), vol. 4, p. 440.

[7] Syntagma, vol. 2, p. 254.

[8] Cap. IV. Baptisatos etiam a Latinis et ipsi Graeci rebaptizare ausu temerario praesumebant: – et adhue, sicut accepimus, quidam agere hoc non verentur. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, vol. 22, Venetis, 1778, col. 989-990.

[9] Eunclavii, Jus Graeco-Roman, I, p. 318-320.

[10] A.I. Turgheniev, Historica Russiae Monumenta, vol. 1, Petropoli, 1841, XII, p. 13.

[11] Historica Russiae Monumenta, vol. 1, XXXIV, p. 31.

[12] O colecţie completă a cronicilor ruse, vol. 7, Sankt Petersburg, 1857, p. 204. Cronica Patriarhală, sau Cronica lui Nicon, din colecţie, vol. 10, Sankt Petersburg, 1885, p. 206.

[13] Rallis, Syntagma, vol. 5, p. 143-147.

[14] Scrierile nepublicate ale lui Marcu al Efesului şi Gheorghe Scholarios, publicate şi traduse de Avraam Norov, Paris, 1859, p. 28-31. A se vedea Lectura Creştină pentru 1860, vol. 1.

[15] O colecţie completă a cronicilor ruse, vol. 8, Sankt Petersburg, 1859, p. 176.

[16] Historica Russiae Monumenta, vol. 1, nr. CXXIII, p. 124, 125.

[17] Traducerea rusă a lui I.A. Tikhomirov în Lecturi în Societatea Imperială de Istorie şi Antichitate a Universităţii din Moscova, 1876, vol. 3, p. 37-38.

[18] Revista Societăţii Istorice Ruse Imperiale, vol. 38, p. 105, Sankt Petersburg.

[19] Y. Tolstoi, Primii 40 de ani ai relaţiilor dintre Rusia şi Anglia, Sankt Petersburg, 1875, p. 383.

[20] Traducerea rusă în Lecturi în Societatea Imperială de Istorie şi Antichitate, 1874, vol. 4, p. 33-34, p. 135.

[21] Cronica studiilor Comisiei Arheografice, nr. 2, Sankt Petersburg, 1862, p. 64.

 

Episodul urmator