----------------

 

Carti in site

 

--------------------

DOCUMENTE ALE BISERICII

Prezentarea succintă a conferinţei

 

Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova, 8-18 iulie 1948


 

Pe 8 iulie 1948, Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova a fost deschisă cu o ceremonie dedicată aniversării a 500 ani de autocefalie rusă. Potrivit rapoartelor Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR), la eveniment au participat 58 clerici şi laici străini din 11 Biserici Ortodoxe autocefale[1], pe lângă participanţii din partea exarhatelor şi misiunilor din străinătate ale Patriarhiei Moscovei. Noul patriarh al tuturor armenilor, Kevork al VI-lea, a fost de asemenea prezent[2].

Patriarhul Alexie I le-a urat oaspeţilor bun venit şi le-a adus în atenţie rolul Bisericii Ortodoxe Ruse ca salvatoare a Ortodoxiei. El le-a reamintit că ea a devenit autocefală într-un moment în care curăţia Ortodoxiei din Constantinopol fusese vătămată. Cuvântul său a fost urmat de o sfântă liturghie săvârşită în Catedrala Botezului Domnului din Moscova, unde au avut loc înscăunările patriarhului Serghie (1943) şi patriarhului Alexie I (1945).

Mai târziu în aceeaşi zi, oaspeţii au mers la Catedrala Învierii Domnului, principalul loc al conferinţei. Acolo ei au asistat la o întrunire solemnă deschisă de patriarhul moscovit. În discursul său, patriarhul rus a apărat ideea că dependenţa Bisericii Ortodoxe Ruse de Biserica sa mamă (adică, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului) a fost simbolică de la convertirea ruşilor la creştinism încoace. De asemenea, el a subliniat că autocefalia din 1448 a Bisericii Ruse a avut un efect pozitiv asupra Ortodoxiei ca întreg, şi a arătat ajutorul pe care Biserica sa l-a dat celor 4 patriarhii ortodoxe străvechi în trecut.

 

Almanah 2017 1

Patriarhul Alexie I adresându-se participanţilor la conferinţă

 

În ce priveşte conferinţa, el a declarat că scopul său era de a restaura unitatea distrusă a Bisericilor Ortodoxe şi a respins afirmaţiile că era o încercare a Moscovei de a supune controlului său celelalte Biserici Ortodoxe. Potrivit lui, ,,aceste minciuni” erau născocite de duşmanii Ortodoxiei şi ai poporului rus. Totodată, el a profitat de ocazie pentru a puncta absenţa anumitor Biserici Ortodoxe de la ceremonii. El a spus: ,,Regretăm că conducătorii prea evlavioşi ai străvechilor Biserici Răsăritene nu ni s-au putut alătura, deoarece ei au fost lipsiţi de libertatea de a călători şi a acţiona din cauza condiţiilor regretabile din ţările lor”.

Poziţia sa a fost susţinută de Patriarhul Justinian al Bisericii Ortodoxe Române, care a insistat asupra consemnării pasivităţii grecilor, făcând astfel generaţiile următoare conştiente de ,,responsabilitatea lor faţă de necesităţile şi interesele întregii Biserici Ortodoxe”[3]. În acelaşi timp, în cadrul conferinţei, orice insinuări privind ambiţiile patriarhului moscovit la o conducere ecumenică a Ortodoxiei au fost respinse cu fermitate de clerul rus.

După cuvântul patriarhal, i-a fost dat cuvântul preşedintelui CABOR, Gheorghe Karpov (foto), care a reliefat înţelegerea manifestată de guvernul sovietic faţă de dorinţa Bisericii Ortodoxe Ruse de a sărbători 500 ani de autocefalie. El a pretins Almanah 2017 2că Patriarhia Moscovei era complet liberă în organizarea acestui eveniment. Karpov a repetat cuvintele patriarhului Alexie I despre lipsa ierarhilor greci şi a menţionat că, în pofida absenţei lor, forumul era foarte respectabil. În acelaşi timp, el a accentuat că ,,Bisericile Ortodoxe din toate ţările care susţin noua ordine” (adică, din ‘democraţiile populare’) erau prezente la conferinţă. Karpov a conchis că, într-o vreme în care lumea era împărţită în două tabere, ,,Biserica era liberă doar în Uniunea Sovietică şi în ţările noii democraţii”.

Discursul său a fost urmat de cuvântările oficiale ale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe ,,democratice” către gazdele lor. În general, ei au repetat principalele teze ale patriarhului Alexie I şi preşedintelui CABOR. Doar grecii au arătat reţineri. La sfârşitul acestei întruniri solemne, delegaţii au trimis o telegramă lui Stalin, salutându-l ca pe un făcător de pace mondial[4].

Pe 9 iulie, sărbătorirea a continuat ca o conferinţă obişnuită la care au participat doar reprezentanţii Bisericilor ,,democrate”. Mitropolitul Ghermano şi Hrisostom, reprezentanţii Patriarhiei Constantinopolului, au scuzat neparticiparea lor prin lipsa împuternicirii lor de a lua parte la sesiunile conferinţei. Ei au reamintit că au anunţat dinainte că participarea lor va fi limitată la solemnităţile sărbătoririi autocefaliei[5].

Conferinţa a fost deschisă de patriarhul Alexie I, care a recapitulat principalele subiecte aflate pe ordinea de zi. Primul dintre ele privea Vaticanul. Patriarhul rus a acuzat Sfântul Scaun al Romei că a iniţiat intrigi politice şi a utilizat instrumente laice pentru a-şi atinge ţelurile. În această privinţă, el a atras atenţia în mod special asupra implicării sale în războiul lui Hitler împotriva lumii slave[6]. Următorul subiect discutat a fost atitudinea ortodoxă faţă de ecumenism. Ea a provocat dezbateri aprinse care au dezvăluit lipsa unanimităţii.

Potrivit lui Karpov, încercările unor conducători bisericeşti de a se opune liniei anti-ecumeniste a Moscovei a fost un rezultat al vizitelor făcute de liderii mişcării ecumeniste Bisericilor est-europene în vara lui 1948, ca şi a influenţei mitropolitului Ghermano[7]. Pentru a calma situaţia, mitropolitul Nicolai (Iaruşevici) a propus să se discute aceste probleme, nu în sesiunile plenare (9-10 iulie), ci în comisii (11-18 iulie)[8]. În acelaşi timp, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse a folosit zilele următoare pentru a exercita presiuni asupra exarhului bulgar Ştefan şi catolicosului armean Kevork al VI-lea, care intenţionau să vorbească în favoarea Consiliului Mondial al Bisericilor[9].

Cel de-al treilea subiect privea recunoaşterea hirotoniilor anglicane. În această privinţă, patriarhul Alexie a menţionat că Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Ierusalimului şi României, ca şi Exarhatul Bulgar le recunoscuseră deja[10]. Potrivit ierarhiei ruse, însă, această recunoaştere nu ar putea fi justificată prin argumente dogmatice şi canonice, nici nu a izvorât din experienţa istorică a Bisericii Ortodoxe. În final, patriarhul rus s-a referit la chestiunea calendarului. În acest caz, el considera că este important pentru unitatea Bisericii Ortodoxe a prăznui principalele sărbători religioase în aceleaşi zile.

Sub supravegherea CABOR, conferinţa pan-ortodoxă a urmat strict programul său. În timpul sesiunilor, articolele plenare au fost citite de teologii ruşi, urmate de articole ale reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale. Cele din urmă au menţinut în mod riguros principalele teze ale colegilor lor sovietici şi au adăugat ceva conţinut şi informaţii naţionale la ele[11]. Principala sarcină a conferinţei era adoptarea a 4 rezoluţii privind Vaticanul, mişcarea ecumenistă, hirotoniile anglicane şi chestiunea calendarului. În realitate, textele lor fuseseră aprobate cu un an şi jumătate înainte de Kremlin, dar votarea lor în cadrul conferinţei avea să le legitimeze în ochii observatorilor din afară[12].

Prima rezoluţie, îndreptată împotriva Vaticanului, era de cea mai mare importanţă pentru planurile Kremlinului. Introducerea sa rezuma acuzaţiile tradiţionale ale teologilor ortodocşi împotriva catolicismului, în timp ce miezul său era direcţionat către crimele politice ale Vaticanului. Ea este formulată în termeni foarte aspri la adresa papalităţii, care a ,,călcat curăţenia învăţăturii Ortodoxiei vechi ecumenice prin introducerea dogmelor noi, ca Filioque, Imaculata Concepţiune a Sfintei Fecioare, şi îndeosebi, o învăţătură cu totul anticreştină despre primatul papei în Biserică şi infailibilitatea lui”.

Printre alte acuzaţii aduse Vaticanului se numără şi aceea că ,,în cursul multor secole şi până în zilele noastre papismul a căutat cu ajutorul războaielor sângeroase şi a asupririlor de tot felul să convertească pe ortodocşi la catolicism, fie de-a dreptul, fie prin uniaţie, ca de exemplu, pe românii din Transilvania în anul 1700, pe bulgarii din Turcia în anii 1859-1860, iar în timpul ultimului război 240.000 sârbi, albanezi, croaţi precum şi ortodocşi din Cehoslovacia, Polonia, Ucraina şi Bielorusia”. Se merită notat faptul că nu este amintită aici Unirea de la Brest-Litovsk din 1596, care a dus la apariţia celei mai mari Biserici Greco-Catolice. Desigur, această omisiune nu a fost deloc întâmplătoare; puterea sovietică regizase deja unirea acestei Biserici Greco-Catolice cu cea Ortodoxă în 1946. Totodată, experienţa ucraineană avea să fie un model pentru Bisericile Greco-Catolice existente în celelalte state est-răsăritene.

De asemenea, rezoluţia îl denunţa pe Papa Pius al XII-lea ca pe un iniţiator al ,,războaielor fratricide, luptei împotriva democraţiei şi apărării fascismului” şi apela la creştinii din întreaga lume să condamne activităţile sale ca fiind anti-creştine, anti-democratice şi anti-naţionale. Rezoluţia se încheia cu o rugăciune către Dumnezeu pentru a lumina ierarhia catolică şi a o inspira să respingă postulatul primatului papal şi să înceteze să folosească Biserica pentru scopuri politice. Acest document nu a provocat nici o neînţelegere între Bisericile Ortodoxe din democraţiile popoarelor est-europene, şi ele şi-au dat sprijinul unanim pentru ea.

Potrivit cu priorităţile sovietice, următoarea rezoluţie privea mişcarea ecumenistă, mai precis relaţiile Bisericilor Ortodoxe cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor (mai târziu, Consiliul Mondial al Bisericilor, CMB), care invitase toate Bisericile Ortodoxe locale să ia parte la prima sa adunare generală, programată să aibă loc în toamna anului 1948, la Amsterdam. [De altfel, strategii conferinţei de la Moscova hotărâseră ca această întrunire să aibă loc înainte de adunarea generală a CMB tocmai pentru a împiedica Bisericile Ortodoxe să ia parte la mişcarea ecumenistă, care ameninţa hegemonia Moscovei]. Rezoluţia adoptată constată că scopurile mişcării ecumeniste au drept ultimă ţintă organizarea unei ,,Biserici Ecumenice”; că această mişcare a renunţat la convingerea că reunirea Bisericii este posibilă; ideii de unire ,,i s-a atribuit o importanţă pedagogică secundară pentru generaţiile viitoare”; că exigenţele de credinţă au fost reduse la o singură condiţie şi anume la recunoaşterea că ,,Iisus Hristos este Domnul nostru”; mai mult, documentul acuză CMB de activităţi politice incompatibile cu Ortodoxia.

Pe aceste temeiuri, rezoluţia solicita respingerea invitaţiei de a participa la CMB, având în vedere abaterea mişcării ecumeniste de la creştinismul autentic[13]. Acest document a provocat opoziţia exarhului bulgar Ştefan, unul din fondatorii mişcării ecumeniste. El a semnat documentul doar la presiunea concertată a sinodului moscovit, Mitropolitului Elefterie al Pragăi şi guvernului bulgar[14]. În acelaşi timp, Biserica Anglicană a acordat o atenţie specială acestui document. Potrivit observatorilor săi, raportul TASS că ,,CMB a fost condamnată ca fiind ‘anti-democratică’ nu este confirmat de textul [rezoluţiei], deoarece această exprimare nu apare în el”[15].

Potrivit rezoluţiei despre hirotoniile anglicane, recunoaşterea lor de către unele Biserici Ortodoxe ar trebui să fie considerată condiţională. Documentul prevedea o viitoare recunoaştere ortodoxă a hirotoniilor anglicane printr-un act de reciprocitate; adică, va deveni un fapt când Biserica Anglicană va accepta dogmele Ortodoxiei, îndeosebi pe cele despre hirotonie ca sfântă taină. Documentul afirma de asemenea că, în principiu, Biserica Ortodoxă privea cu simpatie cererea Bisericii Angliei şi era deschisă spre soluţionarea acestei probleme după stabilirea unei unităţi de credinţă şi cult[16]. Într-o oarecare măsură, această atitudine mai blândă a fost rezultatul intervenţiei Episcopului Antim al Buzăului. El a propus ca paragraful despre hirotonirea necanonică a lui Matthew Parker, întemeietorul Bisericii Anglicane, să fie exclus din text[17].

Potrivit unui raport anglican, ,,aşa cum este firesc, rezoluţia privind anglicanismul subliniază importanţa acordului dogmatic dintre Bisericile Ortodoxă şi Anglicană înainte de a fi făcuţi orice paşi substanţiali către unire. Conferinţa a arătat că era foarte dornică ca unirea să fie realizată şi tonul acestei rezoluţii era cald şi prietenos faţă de Comuniunea Anglicană. Prin urmare, [această rezoluţie] poate fi considerată un document încurajator, de vreme ce concluzia evidentă ar fi că discuţiile dintre teologii celor două Biserici vor avea loc cât de curând posibil, pentru a clarifica situaţia şi a dezbate ce diferenţe există şi cât de importante sunt ele”[18].

Rezoluţia finală era despre chestiunea calendarului.Rezolvată doar pe jumătate, prin aplicarea parţială a hotărârilor Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, problema calendarului a figurat în continuare printre chestiunile de interes general pentru Ortodoxie, care urmau să fie discutate şi rezolvate la viitoarele conferinţe şi consfătuiri. Astfel, ea va fi discutată la prosinodul pan-ortodox de la Mânăstirea Vatoped, ţinut între 8-23 iunie 1930, apoi la primul congres de teologie ortodoxă, care a avut loc la Atena între 29 noiembrie - 6 decembrie 1936[19], şi apare pe ordinea de zi a conferinţei de la Moscova din 1948. Potrivit opiniilor teologilor ortodocşi români, aceasta a fost singura problemă controversată, asupra căreia reprezentanţii diferitelor Biserici nu au putut ajunge la o înţelegere, deoarece ,,fiecare din cele două mari facţiuni ale Ortodoxiei – adică atât partizanii stilului vechi cât şi cei ai calendarului îndreptat – s-au menţinut ferm pe poziţiile lor”[20].

Referatele privind problema calendarului au fost prezentate în şedinţa plenară a conferinţei din 10 iulie 1948, prezidată de Patriarhul Justinian al României. La această şedinţă s-au citit 3 referate, în ordinea următoare:

  1. ,,Despre calendarul Bisericii”, referat prezentat de profesorul asociat Alexie Gheorghievski, de la Academia Duhovnicească din Moscova;
  2. ,,Despre calendarul Bisericii”, referat prezentat de arhimandritul Meftodie, din partea Bisericii Ortodoxe Bulgare;
  3. ,,Câteva consideraţiuni în legătură cu îndreptarea calendarului”, referat prezentat de preotul profesor Petre Vintilescu, decanul Facultăţii de Teologie din Bucureşti[21].

În plus, în şedinţa din 14 iulie 1948, destinată discuţiilor pe tema calendarului bisericesc, arhiepiscopul Serafim Sobolev, întâistătătorul parohiilor ruse din Bulgaria, a citit un referat suplimentar, intitulat ,,Stilul nou şi stilul vechi, zise gregorian şi iulian”.

După citirea referatelor menţionate, în şedinţa plenară a conferinţei din 10 iulie 1948, o comisie formată din 19 membri a fost însărcinată cu studiul problemei calendarului. Preşedinte al comisiei a fost numit arhimandritul Meftodie, secretar profesor Serghie Troiţki, iar dintre membri au făcut parte, între alţii, preot profesor Petre Vintilescu şi profesor asociat Alexie Gheorghievski. Discuţiile asupra referatelor citite au avut loc în şedinţele comisiei din zilele de 13, 14 şi 15 iulie 1948. După discuţii, o comisie restrânsă, formată din profesor Gheorghievski, profesor Vintilescu şi arhimandrit Meftodie, a fost însărcinată cu formularea rezoluţiei.

Potrivit acestei rezoluţii, Paştele trebuie prăznuit în aceeaşi duminică de către toate Bisericile Ortodoxe pentru a păstra unitatea lor. În această privinţă, toţi delegaţii au fost de acord cu estimarea calendaristică a Patriarhiei Alexandriei, bazată pe stilul vechi iulian[22].În plus, până la elaborarea unui calendar perfecţionat, fiecare Biserică Ortodoxă locală poate întrebuinţa calendarul ce a intrat în uzul său, iar clericii şi mirenii de pe teritoriul ei au obligaţia de a urma stilul în uz.

Într-un studiu publicat în anul 1952, preotul profesor dr. Liviu Stan preciza că la Moscova s-au discutat ,,oficial sau neoficial” şi alte probleme de interes pentru Bisericile Ortodoxe, în afară de cele enumerate mai sus, şi anume: ,,relaţiile acestora cu restul lumii creştine şi anume problema relaţiilor cu Bisericile heterodoxe din Orient; problema Muntelui Athos; problema Locurilor Sfinte de la Ierusalim şi din Palestina; problema unui Sinod Ecumenic sau pan-ortodox etc, dar nu s-au luat hotărâri”[23].

În final, conferinţa a votat un ,,Apel către toţi creştinii”. Faptul că exarhul bulgar îndărătnic, care a pricinuit multe necazuri gazdelor sovietice, era prezentat ca autorul lui a ridicat unele întrebări. Ţinând cont de pregătirea meticuloasă a fiecărui detaliu al conferinţei, inclusiv cenzurarea prealabilă a articolelor românilor, este greu de crezut că scrierea unui astfel de document cheie a fost încredinţată principalului pricinuitor de tulburare dintre participanţii la conferinţă. Cel mai probabil acest pas avea scopul de a-l discredita pe exarhul Ştefan în ochii prietenilor săi din Apus. În acest mod, orice încercări ulterioare ale sale de a se alătura CMB ar fi fost blocate. Totodată, apelul nu era citit de exarhul bulgar, ci de Mitropolitul Nicolai de Krutiţk, aşa-numitul ministru de externe al Patriarhiei Moscovei[24].

Potrivit acestui document, lumea trăia vremuri zbuciumate în care diferenţele ireconciliabile dintre Apusul catolico-protestant şi Răsăritul ortodox deveniseră limpezi[25]. El accentua că, în timp ce Răsăritul ortodox era inspirat de principiile glorioase ale păcii şi dragostei frăţeşti reciproce dintre popoare, agresiunea militară a lumii capitaliste şi imperialiste devenise evidentă întregii omeniri. Potrivit apelului, fiecare creştin adevărat căuta dreptate şi pace, şi astfel trebuia să susţină glasul dragostei frăţeşti, umanităţii şi adevărului care venea de la Moscova. Prin urmare, participanţii la conferinţă se adresau oamenilor progresişti cu o chemare la a susţine eforturile sovietice de a-i opri pe noii instigatori la război.

Pentru a-i ajuta în alegerea lor, documentul ,,demasca” Vaticanul ca pe ,,o fortăreaţă a catolicismului” şi America ca pe un ,,cuib al protestantismului”, în timp ce zugrăvea Patriarhia Moscovei ca pe singura Biserică gata să se sacrifice în numele păcii[26]. Documentul lăsa impresia că popoarele ortodoxe erau singurele iubitoare de pace adevărate şi active care luptau împotriva războiului. Această interpretare ideologică era cu totul potrivită cu politica sovietică a ,,impunerii uniformităţii doctrinare”, ordinii ierarhice şi coordonării în lagărul socialist. Ea făcea clar de ce conferinţa era susţinută de guvernul Uniunii Sovietice şi de cele ale ,,democraţiilor populare”. Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova a urmat de asemenea tendinţa schimbării atenţiei de la ,,experienţa sovietică” către ,,conducerea Uniunii Sovietice” în Europa de Est[27].

Potrivit cuvântului de încheiere al patriarhului Alexie, singurul ţel al conferinţei era ,,de a uni Bisericile Ortodoxe într-o uniune duhovnicească”[28]. În timpul acestei ultime întruniri, cele patru rezoluţii şi apelul au fost aprobate în unanimitate de toţi delegaţii. Ele au fost de asemenea semnate de toţi conducătorii Bisericilor Ortodoxe care participaseră la sesiune. La întoarcerea lor acasă, se aştepta ca ei să impună deciziile conferinţei clerului şi turmei lor.

Alt eveniment important care a rămas în afara atenţiei observatorilor externi era înfiinţarea unei reţele a aşa-numitelor aşezăminte de către Patriarhia Moscovei. Pe 17 iulie, ea a făcut daruri speciale Bisericilor bulgare, sârbe şi antiohiene. Fiecare din ele a primit propriul aşezământ, adică, o biserică al cărei administrator funcţiona ca ambasador pe lângă Patriarhia Moscovei[29].

În acelaşi timp, au fost trasate instrucţiuni speciale pentru administrarea acestor biserici. Proiectul acestor instrucţiuni a fost supus spre aprobare autorităţilor de stat sovietice, care au făcut unele revizuiri.

 

Ioachim Arnăutu

 


[1] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 290, p. 121-129. Raport al lui Gheorghe Karpov către Consiliul de Miniştri al URSS, 3 august 1948.

[2] O cronologie a evenimentelor din timpul conferinţei pan-ortodoxe este prezentată în Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, 8, p. 3-6. Relatările de mai jos sunt extrase din acest număr şi dintr-un număr special pe anul 1948 închinat aceleiaşi conferinţe. De asemenea, revista Patriarhiei Române, Ortodoxia, dedică primul său număr pe anul 1949 Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova, însă prezentarea făcută acestei întruniri este extrem de lacunară; sunt prezentate referatele şi rezoluţiile adoptate fără a da nici un fel de detalii.

[3] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 77. Declaraţia patriarhului Justinian, iulie 1948.

[4] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, 8, p. 13. Telegrama a fost trimisă şi semnată de patriarhul Alexie I din partea tuturor participanţilor. Nu se precizează dacă a fost votată de ei.

[5] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 290, p. 121-129.

[6] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 16.

[7] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 34-43.

[8] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 53-56.

[9] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 34-38. Raport al lui Gheorghe Karpov către Jdanov, 14 iulie 1948. Potrivit acestui document, exarhul Ştefan pregătise un discurs în apărarea mişcării ecumeniste, dar s-a răzgândit sub presiune.

[10] A se vedea Recunoaşterea hirotoniilor anglicane de către ortodocşi.

[11] Arhiva centrală a statului, f. 1318k, op. 1, a.e. 2304, p. 9-10.

[12] M. Şkarovski, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ i Sovetskoe gosudarstvo v 1943–1964 godakh: Ot “peremiriya” k novoy voyne, Sankt Petersburg, 1995, p. 38.

[13] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 26-27.

[14] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 99-107. Raportul CABOR către Consiliul de Miniştri sovietic, 3 august 1948.

[15] Biblioteca Palatului Lambeth, Documentele Fisher, vol. 39, f. 99.

[16] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 28-29.

[17] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 132, d. 8, p. 40-43. Corespondenţă de la Karpov către Jdanov, 15 iulie 1948.

[18] Biblioteca Palatului Lambeth, Documentele Fisher, vol. 39, f. 99. Notă despre rezoluţia rusă privind hirotoniile anglicane [iulie 1948].

[19] A se vedea Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic, menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă.

[20] ,,Problema unificării calendarului liturgic în Bisericile Ortodoxe”, Ortodoxia 2/1955, p. 204. Confruntarea dintre teologii ortodocşi români şi sovieticii care vroiau ca Biserica Ortodoxă Română să se întoarcă la stilul vechi – ca parte a unui plan de a transforma Bisericile Ortodoxe locale din ,,democraţiile populare” practic în exarhate ale Patriarhiei Moscovei – este un subiect separat, care merită tratat pe larg.

[21] Delegaţia Bisericii Ortodoxe Române, condusă de patriarhul Justinian Marina, a fost compusă din Mitropolitul Firmilian al Craiovei, Episcopul Nicolae al Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopul Antim al Buzăului, preotul profesor dr. Petre Vintilescu, preotul Simion Neaga (translator) şi Ovidiu Marina, fiul patriarhului Justinian, în calitate de secretar.

Cele 4 teme ale conferinţei au fost încredinţate spre studiu profesorilor Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman şi Petre Vintilescu, iar la conferinţă au fost prezentate referatele:

 

1. Atitudinea Vaticanului faţă de Ortodoxie în ultimii 30 ani;

2. Posibilitatea recunoaşterii hirotoniilor anglicane de către Biserica Ortodoxă;

3. Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică;

4. Câteva consideraţiuni în legătură cu îndreptarea calendarului.

 

[22] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 30.

[23] ,,Cu privire la un viitor Sinod Ecumenic”, Ortodoxia, IV (1952), 3-4, p. 597.

[24] Ibid., p. 66.

[25] Patriarhia Moscovei era capabilă să dea o interpretare bisericească teoriei celor două tabere a lui Stalin prin intermediul conferinţei pan-ortodoxe din 1948. Rezoluţiile sale şi apelul către toţi creştinii extindea teoria lui Stalin dincolo de sfera religioasă. Pe baza sa a devenit posibilă implicarea Bisericilor Ortodoxe ,,socialiste” în mişcarea pacifistă iniţiată de Uniunea Sovietică. A se vedea Zbigniew Brzezinski, The Soviet Block: Unity and Conflict, Cambridge, MA: Harvard University Press, 1967, p. 70.

[26] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 31-32.

[27] Brzezinski, p. 71.

[28] Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1948, număr special, p. 35. Cuvântul de încheiere al patriarhului Alexie, 17 iulie 1948.

[29] Patriarhul Gavriil al Serbiei nu a putut trimite reprezentantul său la biserica acordată, din cauza înrăutăţirii relaţiilor dintre Tito şi Stalin. A se vedea V. Tsypin, Istoriya Russkoy Tserkvi: 1917–1997, Moscova, 1997, p. 356.