----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre sărbătorile de peste an (VII)

 

 

Praznicele împărăteşti cu dată fixă ale Domnului nostru Iisus Hristos

I. Naşterea Domnului

[Η γεννησις του Κυριου. Nativitas Domini]

La plinirea vremii, S-a născut Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, din Sfânta Fecioară Maria, în peştera din Vitleemul Iudeei, în zilele împăratului Iudeei Irod Idumeul numit şi ‘cel Mare’ şi ale împăratului roman August. Şi s-au împlinit astfel cele grăite de Sfântul Prooroc Isaia cu mai bine de 700 de ani înainte: Iată fecioara în pântece va lua şi va naşte fiu, şi vei chema numele lui Emanuil (Isaia 7, 13). De asemenea s-au împlinit cuvintele multor prooroci spuse cu sute de ani înainte despre Naşterea Domnului, precum cele ale Sfântului Prooroc Miheea privind locul naşterii Lui: Şi tu Vitleeme casa Efratului, mic eşti a fi întru miile Iudei, că dintru tine va ieşi mie, ca să fie povăţuitor lui Israil (Miheea 5, 2).

Sfinţii Evanghelişti Matei (cap. 1 şi 2) şi Luca (cap. 2) arată că naşterea Domnului a fost însoţită de minuni mari, aşa cum se cuvenea să fie venirea în lume a Aceluia care a mântuit omenirea. Păstorii din împrejurimile Vitleemului înştiinţaţi de înger despre naşterea Mântuitorului au venit noaptea şi s-au închinat pruncului Iisus (potrivit Luca 2, 8-17); o mulţime de îngeri au cântat Celui născut de curând: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pre pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14); o stea minunată a luminat calea magilor care au venit din Răsărit[1] să se închine Domnului şi să-I aducă daruri: aur, smirnă şi tămâie (potrivit Matei 2, 1-12).

 

021. Despre sarbatorile de peste an VII

Naşterea Domnului

Frescă din biserica Mânăstirii Chora din Constantinopol

 

Temându-se că Împăratul ceresc născut de curând îi va lua tronul, împăratul Irod a poruncit să se taie toţi pruncii din Vitleem şi din alte locuri, de 2 ani şi mai mici, crezând că aşa va ucide şi pe Hristos (Matei 2, 16)[2]. Dar Sfântul Iosif, primind înştiinţare în vis de la înger, a luat pe Maica Domnului şi pe cerescul Prunc, şi a plecat mai înainte în Egipt, unde au rămas până după moartea lui Irod, întâmplată la 4 ani după naşterea lui Hristos. Mântuitorul lumii S-a născut pe la anul 750 de la zidirea Romei şi, după cum spune şi dovedeşte tradiţia, în 25 decembrie.

Întru preaslăvirea naşterii Domnului, Biserica a aşezat din vechime una din cele mai mari sărbători ale anului. Că Naşterea Domnului s-a serbat încă de la începuturile creştinismului, ne spun o seamă de Părinţi şi scriitori bisericeşti. Clement Alexandrinul şi Tertullian vorbesc de această zi cu multă căldură[3]. În Constituţiile Apostolice, cartea a V-a, cap. 13 citim: ,,Fraţilor, păziţi zilele sărbătorilor şi mai ales Naşterea Domnului, care trebuie să se serbeze de noi în a 25-a zi a lunii a 9-a” (adică 25 decembrie, fiindcă anul începea cu 1 aprilie). În cartea a VIII-a, cap. 33, din aceleaşi Constituţii Apostolice, se zice că sărbătoarea aceasta este a Celui ce a mântuit lumea.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur zice că este una dintre cele mai vechi sărbători[4], ca şi Sfântul Leon episcopul Romei[5], Sfântul Petru Hrisologul şi alţii. Nichifor Calist scrie că, în timpul împăratului Diocleţian (284-305), ,,creştinii din Nicomidia fiind adunaţi în biserică la sărbătoarea Naşterii lui Hristos (Χριστου γενεθλιων) ... tiranul a poruncit înconjurarea casei Domnului şi aprinderea ei”[6]. Creştinii îşi dădură sfârşitul în flăcări şi sunt pomeniţi în ziua de 28 decembrie, istoria lor fiind consemnată în Vieţile Sfinţilor. De asemenea, împăratul Onorie al Romei a arătat fratelui său Arcadie în Constantinopol că romanii prăznuiau cu multă slavă Naşterea Domnului pe 25 decembrie.

Dar la început, ziua sărbătorii nu a fost aceeaşi în creştinism. Biserica apuseană a ţinut de la început Sfânta Naştere la 25 decembrie[7], iar Botezul la 6 ianuarie; Biserica răsăriteană însă serba Naşterea şi Botezul Domnului în ziua de 6 ianuarie. Abia pe la sfârşitul secolului al IV-lea, Răsăritul urmă pilda Apusului la stăruinţa Sfântului Ioan Gură de Aur[8], şi începu a se sărbători Naşterea Domnului în 25 decembrie, iar Botezul în 6 ianuarie.

Pentru a susţine că Naşterea Domnului trebuie prăznuită pe 25 decembrie, Sfântul Ioan Gură de Aur se întemeia pe mai multe argumente. Pe de o parte, recensământul menţionat de Sfântul Evanghelist Luca era consemnat în arhivele din Roma, care existau încă pe vremea sfântului şi pe baza cărora romanii au prăznuit dintru început naşterea Domnului pe 25 decembrie. El spunea credincioşilor: ,,Ascultaţi şi nu fiţi necredincioşi, pentru că noi am primit ziua de la aceia care cunosc aceste lucruri cu precizie şi locuiesc în acel oraş (Roma). Căci cei care trăiesc acolo, ţinându-l de la început şi din tradiţia străveche, acum ne-au transmis ei înşişi nouă cunoştinţa”.

Pe de altă parte, el socoteşte această dată pe baza succesiunii evenimentelor consemnate de Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 1 al Evangheliei sale: slujirea preotului Zaharia în templu, vestirea îngerului despre zămislirea Înaintemergătorului, zămislirea Sfintei Elisaveta după întoarcerea lui, Buna Vestire a Maicii Domnului la 6 luni după zămislirea Elisavetei. Stabilind momentul slujirii lui Zaharia, sfântul precizează data Naşterii Domnului.

La Constantinopol, praznicul a început să se ţină din timpul domniei împăratului Teodosie I. În oraşul imperial, urcarea lui Teodosie pe tron în anul 379 a marcat sfârşitul arianismului şi a adus o nouă atmosferă teologică şi politică. Unul din semnele renaşterii dreptei credinţe a fost invitaţia făcută Sfântului Grigorie de Nazianz de a veni la Constantinopol. El a fost făcut arhiepiscop în 381, şi a ţinut predici despre Naşterea şi Botezul Domnului pe 25 decembrie 380 şi respectiv 6 ianuarie 381.

Apoi ţinerea praznicului pe 25 decembrie s-a răspândit în toată Capadocia şi Siria. În Ierusalim şi Alexandria lucrurile au stat altfel. La Ierusalim, pe 6 ianuarie se prăznuia doar Naşterea Domnului. Se crede că mutarea praznicului în 25 decembrie s-a făcut în secolul al V-lea, în timpul domniei patriarhului Iuvenalie.

Despre ceea ce se petrecea în Egipt, Sfântul Ioan Cassian ne spune: ,,În părţile Egiptului se păstrează acest obicei de veche tradiţie ca, după ce a trecut ziua Epifaniei, pe care preoţii acelui ţinut o socotesc zi a botezului Domnului şi a naşterii Lui în trup şi de aceea ei sărbătoresc aceste două evenimente nu în zile deosebite, ca în Apus, ci în aceeaşi zi, să se trimită epistole pastorale ale episcopului Alexandriei în toate bisericile Egiptului, în care să se arate începutul Păresimilor şi ziua Paştelui, nu numai prin toate localităţile, dar chiar şi prin toate mânăstirile”[9]. Prăznuirea pe 25 decembrie a fost adoptată în Alexandria după cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes, din 431, lucru consemnat în predici. Se pare că acest lucru a fost motivat de preocupări hristologice, precum s-a întâmplat mai devreme la Constantinopol şi în Asia Mică după moartea împăratului arian Valens. Potrivit istoricului Nichifor Calist, ţinerea sărbătorii în tot Imperiul Bizantin a fost poruncită de împăratul Iustin al II-lea (565-578).

Sfinţii Vasilie cel Mare şi Grigorie de Nazianz au lăudat mult acest praznic. De la Sfântul Grigorie ne-au rămas până astăzi cuvintele minunate ale catavasiilor Naşterii lui Hristos, ,,Hristos se naşte, slăviţi-L”, rostite de el într-o cuvântare şi rânduite în tropare de Cosma făcătorul de cântări. Apoi imnografii Sfântul Romano dulce cântătorul, cel care a alcătuit în chip minunat condacul praznicului ,,Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte”, ca şi Sofronie, Gheorghe episcopul Siracusei, Cosma, Anatolie al Tesalonicului, Andrei Ierusalimiteanul, Ghermano, Ioan Monahul şi alţii au alcătuit preafrumoase cântări întru slăvirea Naşterii Domnului.

Împăratul Teodosie cel Mic a poruncit închiderea teatrelor şi circurilor în această zi, în semn de respect faţă de ea[10]. Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică măreaţă în peştera în care S-a născut Domnul[11]; iar împăratul Iustinian a clădit alta tot aşa de frumoasă deasupra peşterii.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este precedată de un post de 6 săptămâni şi apoi de ziua ajunului acestei zile strălucite. În ajun se botezau catehumenii în biserică şi se citeau – în vechime ca şi astăzi – ceasurile împărăteşti, numite astfel pentru că la ele veneau şi împăraţii bizantini. În secolul al IV-lea exista acest ajun, fiindcă la sfârşitul acestui secol, Teofil arhiepiscopul Alexandriei rânduieşte prin cel dintâi canon al său felul ajunului Naşterii, când acesta cade în ziua duminicii. La ceasurile împărăteşti se citesc proorocii din Vechiul Testament cu privire la Naşterea Domnului în Vitleem (Miheea 5, 2; Varuh 3, 36); apoi, după miezul zilei, se face liturghia Sfântului Vasilie cel Mare unită cu vecernia. Iar dacă ajunul cade într-o zi de sâmbătă sau duminică, dimineaţa se face liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi nu se ajunează; în acest caz, ceasurile împărăteşti se fac vineri.

În ajunul Naşterii Domnului, preoţii merg în casele creştinilor cu icoana Naşterii, vestind sosirea acestui praznic cu cântarea troparului şi condacului Naşterii Domnului.

 


[1]Potrivit Sfintei Tradiţii, cei trei magi se trăgeau din familii princiare, care domneau în diferite ţinuturi mici din Orientul apropiat, şi care erau membri ai castei preoţeşti sau a mithraismului (care-l slăvea pe zeul Mithra), sau a zoroastrianismului (care-l slăvea pe Zoroastru). Ei reprezentau, prin persoanele lor, cele trei neamuri care se trag din Noe, ale omenirii: iafetiţi (poporul lui Iafet), semiţi (poporul lui Sem) şi hamiţi (poporul lui Ham).

Primul mag, Sfântul Gaspar din Persia, era încărunţit şi în vârstă; numele său înseamnă ,,cel alb” şi darul lui era aurul. Al doilea mag, Sfântul Melchior din Arabia, era rumen în obraji şi tânăr; numele său înseamnă ,,împăratul luminii” şi darul lui era tămâia. Al treilea mag, Sfântul Baltazar din Egipt, era oacheş şi de vârstă mijlocie; numele său înseamnă ,,domnul comorilor” şi darul lui era smirna. A se vedea ieromonah Casian, O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, capitolul III. Apariţia unei noi stele: Soarele Dreptăţii.

[2] Despre uciderea pruncilor din porunca împăratului Irod mărturiseşte şi istoricul Macrobiu, care a trăit în secolul al V-lea, în cartea sa Saturnaliile (Macrobii Saturnaliorum).

[3] Clement Alexandrinul, Stromatele; Tertullian, Contra Iudaeos, c. VIII, n. 78.

[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. XXXI, De Baptismo Christi.

[5] Sfântul Leon cel Mare, Epist. 93.

[6] Nichifor Calist, Istoria bisericească, cartea a VII-a, c. VI.

[7] Fericitul Augustin, De Trinitate, cartea a IV-a, c. V.

[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Homil. XXXI, De Natali Christi; Homil. XXIV, De Baptismo Christi.

[9] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, X, c. II.

[10] Codex Theodosius, cartea a XV-a, tit. V. De spectaculis. leg. V.

[11] Eusebiu de Cezareea, De vita Constantini, cartea a III-a, c. 43.