----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare la cartea Proorocului Iezechiil (LXXV)

 

Episoadele anterioare

 

19. Haideţi să învăţăm să fim satisfăcuţi ca nu cumva mâncând să slujim mai degrabă lăcomiei trupului decât necesităţii lui. Deoarece dorinţa caută mai mult decât necesitatea. Şi adeseori când avem grijă să liniştim nevoia trupului se furişează îngăduinţa şi depăşeşte nevoia înviorării. De aceea se întâmplă că păcatul trece în alt păcat căci foarte adesea altă ispită trupească este pricinuită când este dată trupului grijă exagerată în înviorarea sa.

Deoarece ca o consecinţă a păcatului primului om, firea fiind slabă, noi ne naştem în această lume cu ispitele noastre. Şi trupul este uneori un ajutor pentru noi într-o lucrare bună, dar alteori un ademenitor către rău. Astfel dacă îi dăm mai mult decât ar trebui, noi hrănim un duşman. Şi dacă nu-i dăm ceea ce ar trebui pentru necesitatea lui, noi ucidem un cetăţean tovarăş. Deci trupul trebuie satisfăcut dar numai într-atât încât este suficient pentru a ne sluji în lucrarea bună. Căci cel care îi dă atât de mult încât devine mândru, nu ştie cum să fie îndestulat înlăuntru. Aşadar este o mare artă să fii îndestulat, ca nu cumva fiecare prin mulţumirea trupului să izbucnească în păcatul ruşinii.

Haideţi să învăţăm să fim înfometaţi astfel ca nevoia noastră de aici să ne fie plăcută datorită belşugului ce va urma, ca nu cumva necesitatea pântecelui nostru să ne ducă la vinovăţie, ca nu cumva lipsa să sugereze minţii înseşi păcatul şi când trupul este chinuit de foame duhul să fie trezit la lăcomie şi să caute neastâmpărat să vadă de unde poate satisface trupul în nevoia lui, ca nu cumva inima să salte de indignare şi să stârnească limba la amărăciunea cârtirii. Atunci cel care în nevoia trupului său se uită împrejur de o parte şi de alta şi se păzeşte pe sine de pata păcatului ştie cum să flămânzească.

20. Prin urmare, preaiubiţi fraţi, fugind de mânie şi zgârcenie în potrivnicie, ferindu-ne de înălţare şi bucurii necumpătate în prosperitate, pentru că dorim să intrăm în curtea vieţii lăuntrice cu cele trei porţi ale sale prin credinţă, nădejde şi dragoste, haideţi să ţinem finici de o parte şi de alta. Mai mult, este îngăduit a reaminti alt cetăţean al Împărăţiei cereşti şi a arăta cum ţine el un finic de o parte şi unul de alta. Căci Fericitul Iov, când era mai bogat decât bărbaţii răsăritului, şi toată prosperitatea venea în urma sa; fiii săi înfloreau, familia lui sporea, turmele lui erau numeroase; el stăruia într-o asemenea frică mare de Atotputernicul Dumnezeu încât pe lângă păstrarea ordinii, pe lângă faptele sale de dreptate, pe lângă numeroasele sale îndatoriri de smerenie, cufundat în fapte de milostenie, devotat aducerii de jertfe, el aducea arderi de tot Domnului pentru fiecare din fiii săi, ca nu cumva vreunul din ei să fi păcătuit măcar în inima lui.

Aşadar haideţi să cercetăm cât de mare era atenţia sa faţă de lucrarea bună, a celui care în numele fiilor lui ispăşea vina inimii cu jertfe. Dar el a învăţat în prosperitate cum să fie drept în timp ce nu se ştia dacă ar putea stărui în virtute şi în mijlocul loviturilor. Prin urmare, el a trebuit să fie lovit de izbiturile năpastei astfel ca acest om sfânt în prosperitate să poată fi încercat de potrivnicie, şi cel care era cunoscut de Atotputernicul Dumnezeu să poată prin bici să fie cunoscut de noi, ca şi de el însuşi.

Atunci prin hotărârea Domnului, turmele lui au fost furate şi păstorii lor omorâţi, casa lui a fost distrusă, fiii lui ucişi, carnea lui lovită de la tălpile picioarelor până în creştetul capului. Soţia lui a rămas nevătămată şi îi înrăutăţea rănile cu săgeţile cuvintelor. Dar bărbatul sfânt în încercarea lui, treaz în mijlocul rănilor sale, o învaţă şi îi răspunde spunând: ,,Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi cele rele ?” (Iov 2, 10).

 

Iov stând pe grămada de gunoi

Manuscris din Muntele Sinai, secolul VI

 

De asemenea prietenii lui vin să-l mângâie, ei izbucnesc în jigniri, şi la durerea rănilor lui ei adaugă rănile cuvintelor. Ei spun că el este nemilostiv, îl numesc hoţ, îl acuză că este violent, îl descriu ca pe un asupritor al săracilor. Ce trebuie oare să facă ostaşul lui Dumnezeu, prins între rănile dureroase şi cuvintele amare ? Iată năpasta lui Dumnezeu şi cuvintele oamenilor apasă împreună duhul celui chinuit până la disperare dar el, plin de virtutea duhului, zăcând la pământ de rănile trupului, vertical prin tăria cugetului, împotriva imboldului de a deznădăjdui, el şi-a reamintit faptele bune pe care le făcuse.

Fiindcă fusese milostiv, spune: ,,Ochi eram orbilor şi picior şchiopilor” (Iov 29, 15). Şi din nou: ,,Eram tată celor neputincioşi” (Iov 29, 16). Deoarece era atât păzitor al ordinii cât şi binevoitor, spune: ,,Locuiam ca un împărat înconjurat de voinici, ca cel ce mângâiam pre cei supăraţi” (Iov 29, 25). Fiindcă fusese smerit, spune: ,,Sau de nu am băgat în seamă judecata slugii sau a slujnicei mele, când s-au judecat la mine” (Iov 31, 13). Întrucât a fost primitor cu străinii, spune: ,,Sau de am trecut pre cel gol, care pierea” (Iov 31, 19). Fiindcă a fost generos cu darurile, spune: ,,Cei neputincioşi de nu m-au binecuvântat, şi din tunderea mieilor mei s-au încălzit umerii lor” (Iov 31, 20).

El mărturiseşte că nu a fost violent spunând: ,,De am ridicat asupra săracului mâna cu nădejde, că mult ajutor îmi este mie” (Iov 31, 21). Fiindcă niciodată nu s-a bucurat de pericolul în care se afla duşmanul său, spune: ,,De m-am bucurat de căderea neprietenilor mei” (Iov 31, 29). Deoarece a fost răbdător şi a dus cu seninătate răutatea rudelor lui, spune: ,,De au zis de multe ori slujnicele mele, cine ne-ar da nouă din cărnurile lui să ne săturăm” (Iov 31, 31 – în citatul folosit de Sfântul Grigorie în loc de ‘slujnice’ este ‘bărbaţii din templul meu’).

Prin urmare, de ce enumeră sfântul atât de multe din virtuţile sale în mijlocul loviturilor ? De ce laudă cu gura lui lucrurile pe care le-a făcut, decât că în mijlocul rănilor şi cuvintelor care l-ar putea duce la disperare el îşi schimbă duhul spre nădejde. Şi cel care a fost smerit în prosperitate, amintindu-şi faptele bune, a rămas neatins în potrivnicie. Duhul cui nu ar fi dus de acele cuvinte în deznădejde în mijlocul atâtor lovituri, dacă el nu şi-ar fi reamintit faptele bune pe care le făcuse ? Atunci sfântul şi-a văzut cugetul clătinat spre deznădejde de atât de multe rele şi în chip minunat s-a luptat să fie întărit într-o anumită nădejde din propriile fapte bune.

Astfel s-a plinit Scriptura: ,,În ziua bunătăţilor este uitare răutăţilor şi în ziua răutăţilor nu este pomenirea bunătăţilor” (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 11, 27 – citatul folosit de Sfântul Grigorie este puţin nuanţat: ,,În ziua bunătăţilor nu fi neatent la răutăţi; şi în ziua răutăţilor nu fi neatent la bunătăţi”). Căci dacă atunci când avem succes, ne amintim relele pe care fie le-am pătimit deja, fie le putem încă pătimi, favorurile primite nu ne înalţă cugetul deoarece frica de amintirea nenorocirilor frânează bucuria (adusă de ele). Şi dacă atunci când ne confruntăm cu potrivnicie ne amintim fericirea pe care fie deja am primit-o, fie încă nădăjduim să o primim, povara relelor sale nu ne apasă duhul către disperare fiindcă amintirea favorurilor îl înalţă spre nădejde.

Deci, preaiubiţi fraţi, dacă înaintăm astfel încât, cu ajutorul învăţăturilor Domnului şi al pildelor sfinţilor, nici prosperitatea să nu ne înalţe, nici potrivnicia să nu ne frângă, arătăm că în ochii Atotputernicului Dumnezeu avem un finic de o parte şi unul de cealaltă parte. A Lui să fie cinstea şi slava în vecii vecilor. Amin.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

Episodul urmator