----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (I)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Apar ereziile

Învăţătura pe care Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o Bisericii s-a transmis mai întâi prin viu grai şi prin Tradiţie, şi abia mai târziu prin intermediul cuvântului scris, respectiv prin cărţile Noului Testament. La vremea respectivă, oamenii se raportau la învăţătura creştină în 3 moduri: mulţi o primeau curată şi neschimbată, alţii i se împotriveau şi o prigoneau, şi o a treia categorie o adopta în parte, dar o amesteca cu credinţele iudaice sau păgâne de mai înainte. Dintr-un astfel de amestec au luat naştere ereziile ivite încă din perioada apostolică.

Apariţia ereziilor a cunoscut-o mai dinainte dumnezeiescul Pavel, arătând că în vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti (I Timotei 4, 1), şi dintru voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pre ucenici după dânşii (Faptele Apostolilor 20, 30). În alt loc spune din nou: Că trebuieşte să fie şi eresuri între voi, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi (I Corinteni 11, 19). Şi Sfântul Apostol Petru prooroceşte că între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor băga eresuri de pierzare şi se vor lepăda de stăpânul cel ce i-au răscumpărat pre dânşii, aducându-şi lor grabnică pierzare (II Petru 2, 1).

Potrivit Sfântului Simeon Noul Teolog, erezia înseamnă ,,a te abate în vreuna dintre dogmele privitoare la dreapta noastră credinţă”, iar Sfântul Epifanie al Ciprului spune că învăţătura eretică este ,,peste tot răstălmăcită [...], mereu şchioapă, saşie, nimic drept având într-însa”. După cum arată Sfântul Vasilie cel Mare, Sfinţii Părinţi i-au numit eretici ,,pe cei care s-au rupt şi s-au înstrăinat cu totul de credinţă”. Iar avva Paladie ne spune că ,,nimic altceva n-au făcut schismele şi ereziile în Biserică decât să nu mai iubim pe Dumnezeu şi să nu ne mai iubim unii pe alţii”.

Prin urmare, precum ne învaţă Sfântul Fotie cel Mare, ,,este eretic şi se supune legilor rânduite împotriva ereticilor cel care se abate chiar şi cu puţin de la credinţa ortodoxă”. Dar Fericitul Augustin nuanţa puţin: ,,Chiar de mă înşel în ceva, nu pentru asta sunt şi eretic”. Cu adevărat, o trăsătură a ereticului este stăruinţa în kakodoxie. ,,Eretic este cel ce se ţine cu tărie de slava lui şi întru cunoştinţă grăieşte împotriva adevărului, fără nădejde de îndreptare”, spune Sfântul Maxim Grecul. Tradiţia ne învaţă că dintotdeauna erezia şi schisma au fost mijloace cumplite şi mârşave prin care vrăjmaşul a încercat să dezbine Biserica, Trupul lui Hristos, pentru a zădărnici planul dumnezeiesc al mântuirii neamului omenesc.

Multe erezii şi-au făcut apariţia în cursul primelor trei veacuri ale creştinismului, pricinuind primejdii mai cumplite şi rele mai mari decât cele provocate de prigonitorii iudei şi păgâni. Diverşi ereziarhi, precum Simon Magul, Marcion, Montan, Satornil, Cerint, Valentin sau Mani îşi semănau neghinele ‘filozofiei’ lor nebuneşti şi pătimaşe în ţarina curatei învăţături evanghelice. Biserica i-a osândit de la început pe aceşti întâistătători şi pe adepţii lor în cadrul unor sinoade locale, tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede de la trupul ei, pentru a nu transmite şi altora boala lor vătămătoare şi pierzătoare de suflet.

Începând din secolul al IV-lea şi până în secolul al IX-lea, cu toate că se bucura de acum de libertate şi îşi întindea rădăcinile în lumea întreagă, Biserica a fost literalmente zguduită de noi şi mai cumplite erezii, care atingeau dogma Sfintei Treimi şi în special învăţătura hristologică. Pesemne, Dumnezeu a îngăduit ca Biserica să sufere această cruntă încercare tocmai în acea perioadă, deoarece în alte epoci ea s-ar fi putut dovedi cu mult mai primejdioasă şi mai dureroasă.

Ereticii şi rătăcirile lor de tot soiul au fost înfruntaţi cel mai adesea de marile personalităţi ale unor sfinţi ierarhi ai Bisericii. Monahii – împreună cu clerul inferior şi poporul – le-au stat alături acestor Sfinţi Părinţi şi Mărturisitori. Egumeni şi monahi sub ascultare, bătrâni şi tineri, pustnici şi chinoviţi, stâlpnici şi zăvorâţi au rostit un puternic ,,prezent”, care ducea adesea până la mucenicie.

 

Erezia lui Arie, Sinodul I Ecumenic (325) şi prima perioadă a prigoanelor împotriva credincioşilor ortodocşi (338-363)[1]

Cea dintâi erezie care a zguduit literalmente întreaga creştinătate a fost cea a lui Arie. Preot din Alexandria, Arie nu recunoştea dumnezeirea lui Iisus Hristos. El învăţa că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu există mai înainte de tot timpul, dar nu şi din veşnicie: ,,a fost cândva când nu era” sau, altfel spus, cândva nu a existat. Fiul nu S-a născut din Tatăl, ci a fost creat din nimic, potrivit voinţei Tatălui. Dumnezeu nu a fost dintotdeauna Tată. Fiul nu exista înainte de a fi fost creat şi nici n-a fost creat din fiinţa (ousia, esenţa) Tatălui. Prin urmare, Hristos nu este Dumnezeu adevărat, împreună-veşnic şi deofiinţă cu Tatăl – singurul Dumnezeu adevărat şi fără de început –, ci este El Însuşi o zidire creată în timp de către Tatăl din cele ce nu sunt (din nimic), aşadar străin de fiinţa (ousia) Tatălui, fiind prin fire schimbător şi supus stricăciunii.

Astfel de hule cumplite l-au silit pe binecinstitorul episcop Alexandru al Alexandriei să convoace în anul 321 un sinod care l-a caterisit pe Arie şi pe clericii care-i împărtăşeau învăţătura[2]. Cum nici după aceasta Arie nu a încetat să-şi răspândească ereziile, trăgându-i pe mulţi după sine, împăratul Constantin cel Mare a hotărât convocarea unui Sinod Ecumenic, pentru a pune capăt acelei mari tulburări care cuprinsese Biserica.

 

Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Frescă din biserica Mânăstirii Sumela, Pont

 

Astfel, în anul 325 s-au adunat în Niceea Bitiniei 318 episcopi, unii dintre aceştia vestiţi pentru sfinţenia vieţii, alţii prin educaţia lor bisericească şi profană, iar alţii pentru stigmatele muceniciei[3] pe care le purtau pe trup din timpul prigoanelor păgâne. Între ei se remarcau Sfinţii Evstatie al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundei, Ahile al Larisei, Alexandru al Alexandriei şi arhidiaconul acestuia, Atanasie (cel Mare), precum şi preotul Alexandru, vicar al episcopului de Constantinopol. La Sinod a luat parte şi împăratul Constantin; istoricul Zonaras menţionează de asemenea prezenţa unor preoţi, diaconi şi chiar simpli monahi. Printre susţinătorii lui Arie se numărau unii episcopi, filozofi şi ritori.

După multe dezbateri, Părinţii sinodali au redactat Simbolul de credinţă niceean, care statornicea că Fiul este născut din fiinţa (ousia) Tatălui, fiind născut, nu făcut, şi deofiinţă (omoousios, de o esenţă) cu Tatăl. Arie şi alţi doi episcopi de un cuget cu el, care au rămas statornici în erezie, au fost condamnaţi şi surghiuniţi.

Din nefericire însă, pacea nu s-a instaurat nici după Sinod. După condamnarea sa, Arie s-a declarat cu înşelăciune ortodox[4], dând o mărturisire de credinţă cu un caracter vag şi general, iar împăratul Constantin a dispus reabilitarea lui. Din acest moment au început şi atacurile la adresa ortodocşilor. Cel dintâi care a fost supus calomniilor şi silit să ia calea exilului a fost Sfântul Evstatie al Antiohiei[5].

Aceeaşi soartă a exilului (335-337) a împărtăşit-o Marele Atanasie, care în anul 328 îi urmase Sfântului Alexandru pe scaunul Alexandriei şi care a refuzat să-l primească în comuniune pe Arie[6]. Acest mare stâlp şi apărător al dreptei credinţe avea să ridice pe umerii săi, mai ales în această perioadă, povara cea mai grea a luptei şi să sufere mari încercări. În cei 45 ani ai episcopatului său, de 5 ori a luat calea exilului, petrecând în surghiun mai mult de 15 ani.

Împăratului Constantin cel Mare i-a urmat la tronul Imperiului de Răsărit fiul său Constanţiu (337-361). Noul împărat s-a dovedit a fi un susţinător fervent al ereziei ariene şi a inaugurat astfel – de acum în mod oficial – prima perioadă a persecuţiilor împotriva credincioşilor ortodocşi. Adepţii Crezului niceean au luptat mulţi ani pentru apărarea lui omoousios (deofiinţă), atât împotriva arienilor extremişti, cât şi a semiarienilor, care învăţau că Fiul este omoiousios (asemănător după fiinţă), şi nu omoousios (deofiinţă) cu Tatăl[7]. Astfel s-a adeverit cuvântul vestit mai înainte de Mântuitorul, care zice: Până ce va trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din lege (Matei 5, 18).

Desigur, Părinţii ar fi putut spune: Merită oare să ne vărsăm sângele pentru o iotă[8] ? Să suferim chinuri, surghiun şi moarte pentru o simplă literă ? Nu ar fi mai bine să o trecem cu vederea şi să se facă pace, sau mai bine zis să-l lase aceia pe omoiousios, iar noi pe omoousios, şi aşa să ne unim ? Dar nu au judecat astfel Părinţii, ci, precum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, ,,au ales mai curând prigoanele şi moartea decât să treacă sub tăcere cuvântul destoinic să înfăţişeze Dumnezeirea cea Una şi mai presus de fiinţă: Tată,, Fiul şi Sfântul Duh”.

 

Sfântul Atanasie al Alexandriei. Frescă din biserica Mânăstirii Curtea de Argeş. Ţara Românească, secolul XIV

 

În 340, arienii îl caterisesc din nou pe Sfântul Atanasie, care se refugiază la Roma, iar pe scaunul Alexandriei urcă ereticul Grigorie Capadocianul[9]. Ortodocşii au trăit atunci clipe deosebit de grele. ,,Biserica şi sfântul baptisteriu erau trecute prin foc [...] Fecioare sfinte şi neprihănite erau dezbrăcate de haine şi tratate în chip nelegiuit; iar dacă arătau împotrivire, însăşi viaţa şi-o puneau în primejdie. Monahi călcaţi în picioare până mureau; şi unii erau aruncaţi încoace şi încolo, alţii ucişi cu săbii şi ciomege, alţii iarăşi răniţi. Câte blestemăţii şi fărădelegi s-au săvârşit deasupra sfintei mese !”[10]

Cel de-al doilea exil al Sfântului Atanasie ia sfârşit în anul 346, graţie acţiunilor lui Constans, fratele lui Constanţiu. După moartea lui Constans (350), Constanţiu rămâne singur la cârma imperiului, iar arienii câştigă teren şi prin sinoade succesive reuşesc să-l condamne pentru a treia oară pe Marele Atanasie.

Astfel, ,,multpătimitorul Iov” este despărţit din nou de turma sa. Izbuteşte totuşi să se sustragă exilului găsind scăpare în pustie, unde rămâne timp de 6 ani. Atât turma pe care a păstorit-o, cât şi iubiţii săi asceţi din pustie i-au arătat ierarhului surghiunit cea mai adâncă dragoste şi preţuire. Sfântul Grigorie Teologul istoriseşte că în timpul şederii sale în pustie, Marele Atanasie ,,le-a pus pe amândouă în armonie şi le-a adus la unitate: şi fapta cea cu liniştire şi liniştirea făptuitoare”.

Fericitul Teodoret evocă faptele de o cruzime neomenească ale noului succesor pe scaunul Alexandriei, arianul Gheorghe. Acesta ,,a silit pe cele ce-şi duceau viaţa în feciorie, nu numai să se lepede de comuniunea cu Atanasie, ci să dea anatemei şi credinţa Părinţilor. La cruzime a avut părtaş pe un oarecare Sebastian, căpetenie din rândul ostaşilor, care după ce a aprins un foc în mijlocul cetăţii şi le-a pus împrejur pe fecioarele goale, le-a poruncit să se lepede de credinţă. Acestea însă, privelişte înfricoşată şi mişcătoare făcându-se celor necredincioşi şi celor credincioşi, socoteau necinstea ca cea mai mare cinste şi răbdau cu bucurie biciuirile pentru credinţă”. Altă dată, după ce ,,au înălţat un rug şi le-au aşezat pe fecioare în jurul focului, le-au silit să spună că sunt de o credinţă cu Arie. Văzându-le însă biruitoare şi nesinchisindu-se de foc, le-au dezbrăcat de haine şi le-au crestat feţele într-atât, încât mult timp după aceea abia de mai puteau fi recunoscute. Au prins apoi 40 bărbaţi, pe care i-au chinuit în chip nemaivăzut, căci au tăiat în grabă nişte crengi de finic, încă având ţepi ascuţiţi pe ele, şi cu acestea i-au bătut pe spate cu putere, încât unii nu mai pridideau scoţându-şi cu mâinile spinii care li se înfigeau în carne, iar alţii mureau, nesuferind chinul”[11].

Altă dată, iarăşi, Sebastian ,,a ucis cu săgeţi multe fecioare în Biserica Sfântului Teona episcopul”[12].

După moartea lui Constanţiu în 361, noul împărat, Iulian [Paravatul], le-a permis tuturor celor izgoniţi, între care şi Sfântului Atanasie, să revină la locurile lor[13]. În timpul domniei sale, Iulian a încercat o reînviere a idolatriei în imperiu, dar planurile i-au fost zădărnicite de o moarte grabnică.

De-a lungul acestei prime perioade a persecuţiilor ariene împotriva ortodocşilor (337-363), monahii au fost părtaşi luptelor şi suferinţelor îndurate de credincioşi pentru apărarea credinţei celor 318 Sfinţi Părinţi. Să luăm aminte la câţiva sfinţi monahi care au strălucit în această luptă.

 

 

[1] Pentru convocarea primului Sinod Ecumenic, a se vedea ISTORIA BISERICII. PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE, de Vladimir Guettee, volumul III, cartea a VII-a, partea 1. Multe alte detalii legate de tulburarea ariană pot fi găsite în episoadele următoare ale Istoriei Bisericii, aflate în rubrica PAGINI DE ISTORIE.

[2] Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, cartea I, § 4, p. 22-35.

[3] Ibid., § 7, p. 39.

[4] Socrate, Istoria Bisericească, cartea I, § 26.

[5] Teodoret, ibid., § 21, p. 66-67.

[6] Socrate, ibid., § 20.

[7] Nichifor Calist, Istoria Bisericească, cartea a IX-a, § 20.

[8] Diferenţa dintre termenul ortodox omoousios şi cel semiarian omoiousios este de o singură literă (i, iota).

[9] Socrate, ibid., cartea a II-a, § 11. A se vedea şi Guettee, Istoria Bisericii, volumul III, cartea a VII-a, partea 3.

[10] Sfântul Atanasie cel Mare, Epistola enciclică, § 3.

[11] Teodoret, ibid., cartea a II-a, § 14, p. 98-99.

[12] Cuviosul Ammon, Despre viaţa şi petrecerea lui Pahomie şi Teodor, § 31.

[13] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a III-a, § 4, p. 134.