----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (VIII)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episoadele anterioare

3. Vitalismul

Liberalismul şi realismul i-au condus pe oameni, timp de un secol şi mai bine, pe o cale falsă al cărei capăt, dacă această cale nu a fost deviată, s-ar fi asemănat cu una din acele „utopii inversate” despre care am auzit atât de multe în zilele noastre – o ,,lume nouă mândră”[1] mai teribilă, poate, un sistem tehnologic inuman în care toate problemele lumii ar fi rezolvate cu preţul înrobirii sufletelor omeneşti. Împotriva acestei utopii a planificării raţionaliste multe proteste s-au făcut auzite în numele nevoilor concrete şi personale, neplanificate şi nesistematice ale naturii umane care sunt cel puţin la fel de esenţiale, chiar pentru o ,,fericire” pur lumească, ca cele mai evidente nevoi materiale; un protest, mai presus de toate, în numele „vieţii”, care, orice ar putea însemna, ar fi în mod limpede înăbuşită în paradisul realist.

Impulsul intelectual principal al mişcării vitaliste a constituit o reacţie împotriva eclipsării realităţilor superioare în „simplificarea” realistă a lumii. Acesta a condus, noi trebuie să recunoaştem pe de altă parte, la eşecul absolut al vitalismului la acest nivel. Lipsindu-le temelia suficientă în sau chiar cunoştinţa Adevărului creştin, cei care s-au dedicat corectării defectelor radicale ale realismului au inventat în general remedii pentru ele care au fost nu numai lipsite de eficacitate, ci indiscutabil vătămătoare, remedii care sunt în realitate simptome ale unei etape mai avansate a bolii pe care ei intenţionau s-o vindece.

Fiindcă întocmai ca realismul, în timp ce reacţionează împotriva neclarităţii liberalismului, s-a condamnat pe sine la sterilitate acceptând întunecarea liberalistă a adevărurilor superioare, vitalismul şi-a subminat propriile speranţe acceptând ca ipoteză esenţială critica adevărului absolut făcută de realismul pe care încerca să-l combată. Oricât de mult ar tânji vitalistul după cele ,,spirituale” şi ,,mistice”, el nu se va gândi nicicând la Adevărul creştin, fiindcă acesta este ,,demodat” pentru el la fel de cert ca pentru cel mai obtuz realist. Caracteristică pentru atitudinea vitalistă în această privinţă este lamentarea lui W.B. Yeats din autobiografia sa, fiindcă ,,am fost privat de Huxley şi Tyndall, pe care i-am detestat, de religia naivă a copilăriei mele ...”. Orice justificare psihologică ar putea avea o astfel de atitudine, ea nu are nimic de-a face cu adevărul lucrurilor; şi consecinţele au fost doar vătămătoare. Nu există nici o formă de vitalism care să nu fie naturalistă, nici una al cărei întreg program să nu înceapă şi să se sfârşească în această lume, nici una în care calea către oricare altă lume să nu fie nimic altceva decât o parodie. Calea nihilismului, haideţi să remarcăm încă o dată, a fost „progresivă”; erorile uneia dintre etapele sale sunt repetate şi multiplicate în etapa următoare.

Prin urmare, nu se pune problema de a întâlni în vitalism o întoarcere la adevărurile creştine sau la oricare alte adevăruri. Există, însă, în mod inevitabil printre vitalişti unele pretenţii că fac acest lucru. Mulţi critici au observat caracterul ,,pseudo-religios” chiar al marxismului, deşi acest epitet este aplicabil doar râvnei greşit plasate a adepţilor săi mai entuziaşti, şi nu doctrinei sale, care este cât se poate de limpede anti-religioasă în caracter.

În vitalism, problema „pseudo-religiei” devine mult mai serioasă. Aici, o lamentare cât se poate de logică în ce priveşte pierderea valorilor spirituale devine iniţiatoarea – pe de o parte – a fanteziilor subiective şi (uneori) a satanismului efectiv, pe care omul fără discernământ le ia drept revelaţii ale lumii „spirituale”, şi – pe de altă parte – a unui eclectism dezrădăcinat care îşi extrage ideile din fiecare civilizaţie şi din fiecare epocă şi găseşte o legătură cu totul arbitrară între aceste fragmente prost înţelese şi propriile concepţii devalorizate.

Pseudo-spiritualitatea şi pseudo-tradiţionalismul, luate câte una sau ambele, sunt elemente integrante din multe sisteme vitaliste. În consecinţă, noi trebuie să fim precauţi când examinăm pretenţiile celor care ar restabili o semnificaţie ,,spirituală” a vieţii, şi mai ales ale celor care îşi imaginează că sunt aliaţii sau se cred aliaţii sau partizanii „creştinismului”. Erorile „spiritualiste” sunt mult mai periculoase decât orice materialism în sine; ba chiar noi vom descoperi, în partea a III-a a acestei lucrări, că aproape tot ceea ce trece drept ,,spiritualitate” astăzi este o „nouă spiritualitate”, un cancer născut din nihilism care se fixează de organismele sănătoase pentru a le distruge din interior. Această tactică este exact opusul îndrăzneţului atac realist împotriva adevărului şi a vieţii spirituale; dar ea este nu mai puţin o tactică nihilistă, şi încă una mai avansată.

Aşadar, din punct de vedere intelectual, vitalismul presupune o respingere a adevărului creştin laolaltă cu o anumită pretenţie pseudo-spirituală. Dar realizând acest lucru, noi vom fi încă nepregătiţi să înţelegem mişcarea vitalistă dacă nu devenim conştienţi de starea spirituală a oamenilor care au devenit purtătorii ei. În liberalism şi realism, boala nihilistă este încă relativ superficială; este încă în mare parte o chestiune de filozofie şi limitată la o elită intelectuală. În vitalism însă – ca deja în marxism, manifestarea extremă a mentalităţii realiste –, boala nu numai că se dezvoltă calitativ, ci se extinde şi cantitativ; pentru prima oară, omul obişnuit începe şi el să dea semne de nihilism care înainte erau limitate la câţiva oameni.

Acest fapt este, desigur, în acord perfect cu logica internă a nihilismului, care aspiră la universalitate, asemenea creştinismului – a cărui distrugere reprezintă scopul pentru care el a fost creat. Pe la mijlocul secolului XIX, gânditorii intuitivi exprimau temeri privind posibilitatea mulţimilor de oameni ,,deşteptate”, acelea care trebuiau să fie exploatate de ,,teribilii simplificatori”; iar în timpul lui Nietzsche, cel mai puternic dintre ,,profeţii” vitalişti, temerea s-a adâncit şi a devenit certitudine. Nietzsche a putut vedea că „moartea lui Dumnezeu” începuse „să-şi arunce primele umbre asupra Europei”; şi deşi „evenimentul în sine este mult prea mare, prea îndepărtat şi cu mult peste puterea de înţelegere a celor mai mulţi oameni, ca cineva să bănuiască că până şi vestea despre el ar fi putut ajunge până la ei”, apariţia lui era certă, şi oameni precum Nietzsche au fost ,,cei dintâi născuţi şi prematuri copii ai secolului care vine”[2] – secol, haideţi să ne amintim, al „triumfului nihilismului”.

Adevărul creştin, pe care liberalismul l-a subminat şi realismul l-a atacat nu este doar Adevărul filozofic, ci Adevărul vieţii şi mântuirii; şi odată ce începe să câştige teren, printre mulţimile de oameni care fuseseră hrănite cu acest Adevăr, convingerea că el nu mai este credibil, urmarea nu va fi un simplu scepticism politicos precum cel cu care se consolează câţiva liberali, ci o catastrofă spirituală de dimensiuni enorme, al cărei efect se va face simţit în toate sferele vieţii şi gândirii umane. Gânditori ca Nietzsche au simţit prezenţa primelor umbre ale acestei catastrofe, şi astfel au putut-o descrie într-amănunt şi au putut deduce unele din consecinţele sale; dar până când aceste umbre nu au început să se furişeze în inimile mulţimilor, aceste consecinţe nu s-au putut manifesta pe scară largă.

Către sfârşitul secolului XIX, un număr tot mai mare de oameni obişnuiţi au început acea căutare neobosită – atât de mult parte din propria noastră privelişte contemporană – pentru a găsi un substitut pentru Dumnezeu care era mort în inimile lor. Această febrilitate a fost impulsul psihologic principal al vitalismului; este materie brută, ca să spunem aşa, gata pentru a fi modelată după modelul presupoziţiilor intelectuale pe care tocmai le-am examinat, de către artizanii inspiraţi de ultimul curent al „spiritului epocii”. Noi suntem înclinaţi, probabil, să ne imaginăm această febrilitate în special în termeni de exploatare a sa de către demagogii nihilişti, dar a fost de asemenea un stimulent important al artei şi religiei vitaliste. Şi prezenţa acestei componente în majoritatea fenomenelor vitaliste este motivul pentru care ele – fiind opuse pretinsei „judecăţi sănătoase” a liberalismului şi realismului – prezintă simptome nu numai de deviaţie intelectuală, ci şi de dezorientare spirituală şi psihologică.

Înainte de a trece la o cercetare a manifestărilor mai formale ale vitalismului în filozofie şi artă, ar fi potrivit să aruncăm o privire mai îndeaproape la unele manifestări comune ale acestei febrilităţi nearticulate care se află la baza lor. Este aceasta o caracteristică nihilistă tot atât de sigur pe cât am presupus că este ? Mulţi vor spune că importanţa ei a fost adeseori exagerată, că este pur şi simplu o nouă formă de ceva care a existat dintotdeauna, şi că este o pretenţie ridicolă să scoţi în evidenţă un lucru atât de obişnuit prin denumirea solemnă de nihilism.

Există, fireşte, oarecare bază pentru un astfel de raţionament; cu toate acestea, cu greu s-ar putea nega că fenomenul modern diferă în câteva aspecte importante de oricare din predecesorii săi. El există astăzi, pentru prima oară în istorie, la o scară atât de vastă încât este aproape universal; remediile „normale”, remediile bunului simţ par să nu aibă nici un efect asupra lui, şi chiar par să-l încurajeze; şi cursul său a fost întru totul concomitent cu cel al extinderii necredinţei moderne, astfel că dacă unul nu este cauza celuilalt, cele două sunt cel puţin manifestări simultane ale unuia şi aceluiaşi proces. Aceste trei chestiuni sunt atât de strâns legate, încât noi nu le vom separa în discuţia ce urmează, ci le vom examina împreună.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

 

[1] N.tr.: Autorul face referire la romanul de ficţiune Mândra lume nouă (Brave New World), scris de Aldous Huxley în 1932. În Mândra lume nouă, Huxley îşi imaginează o societate umană renăscută după un holocaust global, în care cei mai mulţi oameni sunt produşi în fabrici, unde nu există libertate sau moralitate şi în care cel care are origine pur umană este considerat sălbatic. Oamenii sunt creaţi pe linii de asamblare şi nu există mame şi taţi; ei sunt desemnaţi domeniilor lor de profesie dinainte de a se naşte, dacă se poate spune că se nasc; există doar 5 tipuri de oameni, de la cei numiţi Alfa, superiori intelectual, la cei numiţi Epsilon, subdezvoltaţi intelectual; ei primesc droguri pentru a se controla pe ei înşişi, care-i împiedică să aibă orice sentiment de stres sau insatisfacţie.

Deşi această carte este scrisă acum mai bine de 80 de ani, ea suscită încă interesul multora, pentru că multe din tehnicile descrise în ea au devenit, în parte, realitate: medici care sunt capabili să selecţioneze genetic copii, droguri care controlează stările emoţionale etc. Mai mult, omenirea se îndreaptă cu paşi repezi către fabricile de oameni, închiriind pântecele femeii, desfiinţează conceptul de mamă, pe care începe să-l considere ruşinos, şi crede că poate controla natura, unicul element haotic în acest univers fiind fiinţa umană. Prin urmare, aceasta trebuie constrânsă să se alinieze unor planuri prestabilite: aşa iau naştere cele 5 tipuri de oameni, de la Alfa la Epsilon. Fiecare categorie este programată şi condiţionată să nu-şi dorească să facă lucruri pe care le face altă categorie de oameni.

[2] Friedrich Nietzsche, Înţelepciunea veselă, p. 343.

 

Episodul urmator