----------------

 

Carti in site

 

--------------------

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (I)

Episcopul Maxim al Serpuhovului († 1930)

de profesor I.M. Andreev

 

Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune
cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra
Sfântul Maxim Mărturisitorul

 

Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s-a numit în lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s-a născut la 2 martie 1885. Părinţii săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era magistrat al Curţii de Circuit din Kalişa de 25 ani şi se bucura de mare respect printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei 9 copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i-a crescut pe toţi într-un duh religios, inspirându-le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de aproapele.

El era fratele mai tânăr al binecunoscutului profesor de drept criminalistic de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko, care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces al mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor bisericeşti”, a declarat la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a aflat despre tunderea în monahism în taină a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici, a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea sa. Potrivit văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând după tunderea fratelui său), aceste evenimente (tunderea şi hirotonia întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când murea, a spus în delir: „Ei spun că nu este nici un Dumnezeu, dar până la urmă El există”.

 

Episcopul Maxim al Serpuhovului

 

După ce a terminat şcoala pregătitoare, Mihail Alexandrovici a intrat la Universitatea din Moscova, la medicină. Rudele lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei dintre fraţii lui erau avocaţi. Acest lucru se întâmpla în anul 1908. În 1911, fiind student, el s-a căsătorit cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei sarcină. Ei nu au dorit cu nici un chip ca această sarcină să fie dusă la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că ea era în pericol de moarte. Vlădica şi-a numit soţia răposată „dreaptă”. El, de asemenea, era foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât de rău, încât celor din jur le era teamă să-i spună despre moartea soţiei sale.

Atunci când a început să-şi revină, mare i-a fost durerea şi disperarea pentru pierderea suferită. După cum a relatat sora lui, în acest moment, fratele ei a avut un vis care i-a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut-o pe mama sa răposată, care i-a spus să se roage Sfântului Pantelimon Tămăduitorul, pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail a mers la paraclisul Sfântului Pantelimon din Moscova, a cumpărat o icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat-o nimănui, iar rugăciunile către Sfântul Pantelimon Tămăduitorul l-au ajutat mai târziu în viaţă. El a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi şi ajutător al celor săraci.

Dumnezeu i-a dat un mare talent muzical. El cânta minunat la pian, compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor săi.

După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki, districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a murit de tifos, infectându-se de la prizonierii austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o universitate de provincie şi apoi a devenit medic practicant. În anii următori, a fost medic şef de secţie la Închisoarea Taganka din Moscova.

În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de la el. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el spunea că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că trebuie să ne rugăm Domnului şi să-I cerem iertarea şi ajutorul. Un an sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într-o manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a-şi fi abandonat prima poziţie, adică cea de medic de închisoare. Astfel, el a devenit doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea avea să fie înştiinţată că el fusese trimis pentru 3 ani „într-unul din centrele nordice” (adică, într-un lagăr de concentrare).

Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în primul rând cu delincvenţi, dar într-o măsură considerabilă şi cu deţinuţi politici; toţi îl ştiau şi îşi aduceau aminte de cel care fusese socotit multă vreme îngerul păzitor al închisorii.

În acest post dificil, el nu era doar medic, ci şi un mare cunoscător al inimilor, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci şi o întoarcere la o viaţă cinstită. Mulţi din Moscova ştiau că el dormea adeseori pe scânduri goale, mânca hrană de închisoare şi împărţea tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar în vremea bolşevicilor, ci şi înainte, în vremea ţarului.

 

Fiind un om profund religios, pe când încă era laic, a făcut cunoştinţă cu patriarhul Tihon, pe care l-a preţuit profund. Patriarhul îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai calde prietenii. Potrivit vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri şi sentimente ale sale. Astfel, de exemplu, într-una din conversaţiile lor, patriarhul şi-a exprimat îndoielile dureroase cu privire la beneficiile unor viitoare concesii în faţa puterii sovietice. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi-a exprimat gândul că, în mod evident, singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să-şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi ca, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe.

Prin urmare, patriarhul Tihon l-a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în taină şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să-L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop.

În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi tihoniţi, despre refuzul patriarhului Tihon de a-l binecuvânta pe unul din participanţii la Mişcarea Albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija extremă a întâistătătorului Bisericii, care nu arăta celor din preajma sa adevărata sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea aceasta în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut, ca şi despre imensa bucurie pe care o avea cu privire la activitatea mitropolitului Antonie [Hrapoviţki] în străinătate. „Cum de ei înţeleg bine totul şi evident nu mă judecă ?”, s-a exprimat odată patriarhul lăcrimând, având în minte activitatea aşa-numitului Sinod de la Karloviţ[1].

Vlădica Maxim ne-a spus în detaliu despre numeroasele încercări de a-l ucide pe patriarhul Tihon. Odată, un presupus nebun s-a aruncat asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat, însă, în locul patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar ‘nebunul’, fiind „surprins în mod raţional”, nu i-a făcut nici o rană celui care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât, ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără să-l remarce pe patriarh care stătea într-un fotoliu. De asemenea, au fost făcute câteva încercări de a-l otrăvi cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau.

Vlădica Maxim ne-a vorbit şi despre unele neînţelegeri cu patriarhul Tihon. Cea mai importantă dintre acestea constă în faptul că întâistătătorul era înclinat spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice ar fi putut trece încă, şi că Rusia ar mai fi putut renaşte prin pocăinţă. Cu toate acestea, vlădica Maxim era înclinat către o perspectivă pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc şi credea că noi intrasem deja în zilele de pe urmă ale epocii apocaliptice. „Evident – a concluzionat vlădica Maxim zâmbind (ceea ce se întâmpla rar) –, ne-am molipsit puţin unul pe celălalt cu atitudinile noastre: eu l-am molipsit de pesimism, şi el pe mine de optimism”.

Patriarhul Tihon a murit pe 25 martie 1925, fiind, potrivit vlădicăi Maxim, fără îndoială otrăvit. ‘Testamentul’ patriarhului, după afirmaţia categorică a vlădicăi Maxim, era contrafăcut. În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni a fratelui său, profesor de drept criminalistic.

Mihail Alexandrovici a împlinit voia patriarhului Tihon şi, în 1927, când mitropolitul Serghie a publicat binecunoscuta sa Declaraţie, el a primit tunderea în monahism în taină cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop secret din catacombe.

Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit în Petrograd de către „rebelul” şi „suspendatul din funcţie” Episcop Dimitrie de Gdov, care atunci, ca succesor al mitropolitului Iosif, conducea întreaga opoziţie faţă de mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe medicul din Taganka, acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în foarte scurt timp, toate cele 18 parohii s-au supus noului episcop, adică opoziţiei. În Kolomna vecină s-a întâmplat acelaşi lucru. În Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov.

De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă mitropolitului Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov pe 30 decembrie 1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau chiar paternitatea episcopului Maxim.

 

„În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin.

Nemaigăsind cu putinţă a rămâne pe acea cale alunecoasă şi ambiguă pe care înalt prea sfinţia voastră, prin declaraţia şi hotărârile prea sfinţiei voastre, aţi aşezat întreaga Biserică Ortodoxă, şi supunându-ne glasului conştiinţei şi datoriei înaintea lui Dumnezeu şi a credincioşilor, noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu prea sfinţia voastră şi cu aşa-numitul ‘Sinod patriarhal’ şi refuzăm să vă recunoaştem ca locţiitor al scaunului patriarhal, pentru următoarele motive:

  1. Declaraţia prea sfinţiei voastre din 16 iulie, ukazul din 20 octombrie şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către prea sfinţia voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi aşezat Biserica în dependenţă de autoritatea civilă şi aţi privat-o de libertatea şi independenţa ei intrinsecă, prin aceasta încălcând de asemenea canoanele bisericeşti şi mergând împotriva decretelor autorităţii civile.
  2. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa-numitei mişcări ‘renovaţioniste’ (Biserica Vie), doar într-o formă mai rafinată şi foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de Ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi tăinuiţi în mod conştient de ochii lor prăpastia către care duc cu repeziciune Biserica toate decretele prea sfinţiei voastre.
  3. Rezultatele politicii prea sfinţiei voastre sunt înaintea noastră. Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de hotărârile prea sfinţiei voastre, sunt stăpâniţi de o nelinişte foarte puternică şi de perplexitate cu privire la destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii lor, puşi de prea sfinţia voastră pe un drum ambiguu, nu numai că nu le putem linişti minţile şi inimile, ci mai degrabă trezim de partea lor suspiciunea de trădare a lucrării Ortodoxiei şi trecerea în tabăra ‘renovaţionismului’.

Toate acestea ne silesc în mod imperios să ne ridicăm cu curaj glasurile şi să încetăm tăcerea noastră de acum deja criminală cu privire la greşelile şi acţiunile incorecte ale prea sfinţiei voastre şi, cu binecuvântarea Episcopului Dimitrie al Gdovului, să ne separăm de prea sfinţia voastră şi de cei care vă înconjoară. Părăsindu-vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul legitim, mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod. Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu socotească curajul nostru drept vină. Fie ca el să nu ne judece a fi dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar temători de a le încălca”.

 

Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s-a intensificat îndeosebi atunci când a fost introdusă în liturghia din Petrograd vestita „rugăciune pentru Sfânta Biserică”, care însă a primit printre credincioşi titlul de „rugăciune cu privire la bolşevici”. Zvonurile atribuiau calitatea de autor al acestei rugăciuni nimănui altuia decât episcopului Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl cunoşteau ca medic, ca angajat sovietic. Apariţia lui în rasă neagră în fruntea unei Biserici mărturisitoare le părea cea mai mare obrăznicie.

În noua sa poziţie, vlădica nu a rămas multă vreme. El a fost arestat la jumătatea anului 1929 şi, prin urmare el a petrecut 2 ani întregi în închisoare înainte de a dobândi cununa de mucenic.

Episcopul secret s-a comportat deosebit de prudent, şi când a fost arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigaţie a Poliţiei Secrete nu l-a putut acuza de nimic, cu excepţia însuşi faptului că fusese tuns în monahism în taină în timp ce lucra totodată ca medic şef al închisorii Taganka, şi ei s-au limitat la o pedeapsă de „3 ani în lagărul de concentrare Solovki” (potrivit art. 58, pct. 10, adică pentru propagandă contra-revoluţionară).

 

 

[1] Adică, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, condusă până la moartea sa în 1936 de mitropolitul Antonie Hrapoviţki.