----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 139 vizitatori și nici un membru online

Normalizarea petrecerilor de sinucidere

de Wesley Smith, 17 septembrie 2017

 

 
Alte articole de Wesley Smith
 

La începutul anilor ’1990, regretata mea prietenă Frances m-a invitat pe mine şi pe alţi prieteni ai ei să participe la petrecerea ei de sinucidere. Noi toţi am spus nu cu semn de exclamare ! Un asemenea lucru era de neconceput. Noi am ajuta-o pe Frances în dificultăţile din viaţa ei, dar nu am valida auto-distrugerea ei. Văzându-i pe cei mai apropiaţi ai ei unanimi în obiecţiile lor, Frances s-a răzgândit.

(În cele din urmă, Frances s-a sinucis în urmă cu circa 2 ani sub influenţa literaturii de propagandă ‘cum să te sinucizi’ a Societăţii Hemlock (Cucută) – care se numeşte astăzi Compasiune şi Alegeri – un eveniment care m-a împins către a adopta o poziţie împotriva eutanasiei cu un articol în Newsweek intitulat ,,Şoaptele străinilor”.

Ceea ce era şocant atunci, se normalizează astăzi, şi cu repeziciune. Într-adevăr, să mori la sfârşitul unei ,,petreceri de plecare” (aşa cum vroia Frances să se numească petrecerea ei) este promovat făţiş în presa principală ca fiind cel mai bun fel de moarte bună, un fenomen despre care am scris deja.

Cel mai recent exemplu apare într-un eseu din New Yorker, scris de Cory Taylor, o femeie cu o boală terminală. Din ,,Întrebări pentru mine despre moarte”:

,,Da, am reflectat la sinucidere şi rămâne o ispită constantă. Dacă legea din Australia ar permite moartea asistată mi-aş pune planul în aplicare chiar acum pentru a-mi lua propria viaţă. Când ar veni ziua, mi-aş invita familia şi pe cei mai apropiaţi prieteni să vină pe la mine şi am bea ceva de rămas bun. Le-aş mulţumi tuturor pentru tot ce au făcut pentru mine. Le-aş spune cât de mult îi iubesc. Îmi imaginez că ar fi lacrimi din belşug. Aş spera că vor fi şi câteva râsete. Ar fi muzică în fundal, ceva din coloana sonoră a tinereţii mele. Şi apoi, când va veni vremea, aş spune ‘adio’ şi mi-aş lua medicamentul, ştiind că petrecerea va continua fără mine, că toţi vor mai sta o vreme, vor mai vorbi, vor fi acolo unii pentru alţii câtă vreme vor dori. Ca cineva care ştie că sfârşitul este aproape, nu mă pot gândi la o cale mai bună de a pleca”.

Pentru ea poate, dar ce putem zice despre acei invitaţi pe care ea îi iubeşte ? S-a gândit ea ce impact vătămător ar putea avea asupra lor această ,,cale mai bună a ei de a pleca” ?

Nu pot înţelege cum cineva îşi poate pune prietenii şi pe cei dragi în situaţia de a decide dacă să participe sau nu la petrecerea sa de sinucidere. Într-adevăr, mi se pare că o asemenea conduită ar fi profund egoistă, deoarece i-ar sili pe prieteni şi pe cei dragi fie să valideze sinuciderea şi să devină complice moral la moarte prin participare, fie să rişte ‘martiriul social’, adică ostracizarea din partea altor prieteni şi a familiei pentru că ,,judecă”, sau chiar să fie acuzat de abandonarea persoanei care vrea să se sinucidă.

Acest fel de susţinere este de asemenea profund distructiv la nivel de societate. Specialiştii în prevenirea sinuciderii cred că sinuciderea este molipsitoare, şi că lăudarea sau aprobarea actului poate fi [un argument] convingător pentru alte persoane care vor să se sinucidă, făcându-l să pară atrăgător.

Dacă nu suntem precauţi, am putea ajunge în situaţia în care oamenii care rabdă până la sfârşit şi termină un proces natural al morţii vor fi priviţi ca prostănaci, poate chiar egoişti fiindcă irosesc resursele financiare, medicale şi emoţionale considerate a fi mai bine cheltuite în altă parte.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei