Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 64 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 

de

Euseviu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

 

 

Capitolul VI
Biserica sârbilor din Bosnia şi Herţegovina (Hercegovina), din Serbia şi din Ţrnagora (Crnagora) sau Montenegro
§. 219. Biserica din Crnagora (Ţrnagora) sau din Montenegro

Actualul regat Crnagora sau Montenegro, până la 1910 principat, în partea lui mai mare este principatul de odinioară Zeta, care a stat în multe relaţii cu Veneţia; el a primit numele actual de la muntele său cel mai înalt, ce pare a fi negru de departe, şi unde se întemeie atunci Cetinje (Ţetinie) ca capitala ţării. De la 1367, stingându-se casa ţarilor Nemanjic (Nemanici) cu Uroş IV, a domnit în Zeta casa princiară Balsic (Balşici, 1367-1427), ce sta cu veneţienii în relaţii când amicale, când inamice. Când s-a stins această casă, veni la tron, după multe lupte pentru a-l lua în posesiune, Ştefan Crnagorac (Ţrnogoraţ) nobil de seamă ca vasal al Veneţiei, mai ales de la 1455, el muri în 1460.

Fiul său Ioan Crnojevic (Ţrnoievici) fugi de groaza turcilor în Italia, unde în nostalgia lui şi în speranţa unei întoarceri norocite s-a făgăduit a zidi o mânăstire întru cinstea Sfintei Fecioare Maria (din Loretto); iar având noroc a se întoarce cu bine, a şi zidit în adevăr între anii 1484-1485 o mânăstire la Cetinje şi a adus în Cetinje şi pe Visarion, mitropolit de Zeta, de la sudul ţării. Murind în 1490 i-au urmat în şir fiii şi nepoţii săi, în discordie unul cu altul, adică Gheorghie (Ghiuraghi), Ştefan (Stanisa) şi Maxim; în sfârşit ei trecură la islam şi de la 1499 au trebuit să lase turcilor ţara, ce a fost anexată apoi la Sângeacul (guvernământ mic) Scutari (Skadar).

În pericolul general din 1499 şi înainte de moartea lui 1516, Ghiuraghi va fi încredinţat ţara mitropolitului Vavila şi apoi în 1523 Maxim, mitropolitului Gherman, succesorul lui Vavila. Turcii însă menţinură dominaţiunea lor nesupăraţi aproape două secole, până spre sfârşitul secolului XVII, când în Montenegro ca şi la sârbii din celelalte părţi a prins rădăcini ideea de a se emancipa de turci, care sufereau atunci dese înfrângeri, mai ales în Ungaria. Această idee a preocupat în 1695 pe mitropolitul Danilo Petrovici Niegoş (Petrovic Niegos). El începu lupta în 1707, măcelărind pe toţi montenegrinii trecuţi la islam; în 1711 declară demnitatea de mitropolit ereditară în familia lui, între anii 1711-1726 intră în alianţă cu Veneţia şi cu Rusia contra Turciei şi introduse în Montenegro o administraţie cu totul autonomă.

La 1735 i-a urmat Sava Petrovici (Petrovic), rudenia lui, care nefiind aşa de energic luă în 1750 ca ajutor pe energicul Vasile Petrovici, ruda lui, care a scris o istorie a Montenegrului tipărind-o în Rusia la 1754 şi muri la 1766 în a treia călătorie a lui în Rusia. Acum Sava Petrovici luă ca ajutor pe Arsenie Plemanac (Plemanaţ) rudenia lui, dar ajunse jucăria lui Ştefan Maly (Mali) un croat, care se pretindea că este Petru III, ţarul Rusiei şi juca rol contra turcilor şi în Montenegro, până ce la 1774 fu omorât în o răscoală.

Mitropolitul muri în 1882 şi avu de succesor pe Petru I Petrovici Niegoş (Niegos). Acesta nu voi a recunoaşte de căpetenie a sa pe patriarhul de Constantinopol, de care depindea acum Biserica Serbiei şi făcu a fi hirotonit în 1784 de Mojsje Putnik (Moisi Putnic), mitropolitul de Carloviţ. El domni de la 1782-1826 (1830), a lucrat cu mult zel pentru ordinea internă, a dat un condice de legi (Zakonik) şi în războiul lui Iosif II şi al Caterinei II cu turcii (1788-1791), până la pacea din Şiştov a putut ţinea în loc 50.000 de turci; între anii 1805-1814 a luat parte şi în războaiele contra francezilor şi a turcilor, în 1812 a cucerit Bocca di Cattaro şi în general a domnit aşa, că după moarte fu proclamat sfânt.

Succesor al său ca mitropolit şi suveran de Montenegro fu Petru Petrovici II, care-şi făcu studiile în Rusia şi avea şi talent poetic; acesta la 1833 făcu a fi hirotonit în Petersburg şi a domnit de la 1830-1851. El confirmă condica de legi a predecesorului său, introduse un guvern în regulă şi cele dintâi dări; s-a luptat cu succes contra turcilor, însă nu tot cu succes şi contra albanezilor. Nepotul său Daniil Petrovici, succesorul său prezumtiv, a şi plecat la Petersburg spre a fi hirotonit, însă răzgândindu-se, renunţă la demnitatea lui bisericească şi în 1852 reuşi a fi recunoscut de Rusia şi de Austria ca principe civil ereditar; cu demnitatea de mitropolit învesti pe un cleric din altă familie.

El a introdus un nou codice de legi mai dezvoltat, precum şi o dare capitală şi obligaţia generală la serviciul militar; în războiul Crimeei s-a luptat înverşunat contra turcilor, a reprimat agitaţii interne şi voi a ridica Montenegro în toate privinţele, când în 1860 un montenegrean fugar îl împuşcă mortal la Cattaro. Neavând fii i-a succedat un fiu al lui Marcu (Mirko), fratele său, adică Nicolae (Nichita) Petrovici.

După mai multe războaie cu turcii, la 15 iulie 1878 Congresul de la Berlin recunoscu Montenegro cu totul independent şi cu un adaus de teritoriu îndoit: Nicşici (Niksic). Podgoriţa (Podgorizza), Antivari şi portul şi ţinutul Dulcigno. De atunci Montenegro este o putere, de care trebuie a ţinea seamă în politica balcanică, iară de la 1910 deveni regat. În 1878 când s-a mărit teritoriul Montenegrului, la eparhia mitropolitului s-a mai adaus o eparhie numită Zaholma-Rascică sau Zahumo-Rascică, ori Episcopia Zahum şi Rassia sau Rascia cu scaunul în Ostrog; dar pe această a doua eparhie o administră până nu demult însuşi mitropolitul de Cetinje, abia acum ea are păstor propriu.

De la începutul anului 1904 Biserica de Montenegro are şi o autoritate sinodală superioară, un sinod compus din cei 2 episcopi, apoi din 2 arhimandriţi, 3 protopopi şi un secretar sinodal; sinodul are totodată şi dreptul a propune principelui (astăzi regelui) 3 candidaţi pentru scaunele episcopale şi acesta numeşte unul, pentru ocuparea scaunului respectiv, ambele episcopii au şi câte un consistoriu spiritual. Pentru clerul monahal există în Montenegru 16 mânăstiri de monahi.

Oricât este de primitivă în general cultura clerului parohial din Montenegro şi va fi aşa şi în viitor, din cauză că ţara este săracă, totuşi în această privinţă stă mai bine clerul monahal din Montenegro, liber de griji familiale. Din sânul acestui cler, graţie legăturilor cu Veneţia, vechiul centru al artei tipografice, a ieşit la lumină în Montenegro încă de la 1494, adică mai curând decât oriunde, cărţi bisericeşti slavone; de aici arta tipografică fu introdusă mai întâi în Ţara Românească de Macarie, monah montenegrin, care deveni mai târziu Macarie II mitropolit al Ungro-Vlahiei (cca 1514 – cca 1530).

Câţiva clerici din acelaşi cerc, în timpul mai recent s-au remarcat şi în literatura ştiinţifică, aşa între anii 1750-1766 Vasilie Petrovici, locţiitor de mitropolit cu o ,,Istorie a Montenegrului” (1754) şi după jumătatea secolului XIX, arhimandritul Nichifor Ducici (Ducic † 1900), pe care l-am numit mai sus între scriitorii Serbiei, născut în Hercegovina; el a fost activ în Montenegro între anii 1866-1868 şi mai târziu trecu în Serbia şi a scris opere în ramul dreptului canonic şi a istoriei Bisericii Sârbeşti.

Un institut teologic acum în fiinţă şi salarizarea clerului de enorii, ce începu de la 1900, deschid perspectiva că în viitor ştiinţa bisericească va ajunge la un grad mai înalt şi se va răspândi în tot clerul. Biserica Ortodoxă din Montenegro avea în 1900 aproape ¼ milion (200.000) suflete. Pentru locuitorii latinizaţi din sud-vestul Montenegrului, după o convenţie de la 1886, scaunul de la Roma a destinat arhiepiscopia latină de Antivari (până la 1878 sub turci, acum port al Montenegrului) şi a permis a se săvârşi liturghia romană în limba slavă. Dar romano-catolicii din Montenegro, în număr total de 13.000, sunt mai mult albanezi, tot aşa cei 14.000 mahomedani sunt mai mult albanezi şi turci decât sârbi.