Colecţia ,,Părinţi ruşi” (II)

În anul 2000, Editura Sofia a publicat, în Colecţia ,,Părinţi ruşi”, scrierile a doi sfinţi ruşi din secolul al XIX-lea, Sfinţii Ignatie Briancianinov (,,Experienţe ascetice”, două volume) şi Teofan Zăvorâtul (,,Viaţa lăuntrică” şi ,,Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an”). În cuvintele lor, ce tâlcuiesc în chip minunat învăţătura şi vieţuirea creştină, cititorul poate descoperi viaţa ascetică, plină de nevoinţe şi încununată de harul Sfântului Duh a celor doi sfinţi, căci ei s-au învrednicit de a primi ,,cel mai înalt dar al Sfântului Duh, care preschimbă şi mintea, şi inima, şi trupul” - dragostea de Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov, episcop al Caucazului şi Mării Negre, s-a născut pe 6 februarie 1807, în satul Pokrovskoe, gubernia Vologda, după ce părinţii săi s-au rugat vreme îndelungată lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Încă din copilărie, sfântul era atras de natură şi petrecea, în însingurare, ore în şir în livada familiei. Odată cu rugăciunea îndelungată şi citirea de cărţi duhovniceşti a crescut în sufletul său dorinţa de a se apropia de Dumnezeu.

În 1822, neţinând seama de năzuinţele tânărului, tatăl său îl înscrie la Şcoala principală de ingineri din Sankt-Petersburg, unde este remarcat de profesori pentru inteligenţa, cultura şi purtarea sa exemplară. Tot în această perioadă, sfântul descoperă talentul literar cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Fiind admis la Şcoala de ingineri, el mărturisea: ,,Am păşit în cariera militară, ca şi în cea ştiinţifică, nu din alegerea şi dorinţa mea”, rămânând credincios năzuinţelor sale duhovniceşti.

Astfel, el cercetează schiturile şi mânăstirile din preajma oraşului, căutând poveţe şi îndemnuri pentru a păşi în viaţa duhovnicească. Prin însingurare şi rugăciune stăruitoare, el primeşte de la Dumnezeu darul rugăciunii arzătoare şi neîncetate care nu îl va părăsi toată viaţa.

În 1826, tânărul sublocotenent, ce urma cursurile Academiei Militare, decide să îmbrace haina monahală, în ciuda încercărilor părinţilor şi superiorilor săi ierarhici de a-l determina să renunţe. În 1831, el este tuns în monahism, primind numele de Ignatie, în acelaşi an fiind hirotonit ieromonah. Datorită vieţii duhovniceşti înalte, el a fost numit stareţ al Mânăstirii Sfântul Serghie, aflată în paragină, cerându-i-se să refacă obştea acesteia şi să reînvie viaţa monahală.

Pizmuit şi defăimat pentru lucrarea sa duhovnicească, el se învredniceşte să fie numit administrator al tuturor mânăstirilor din eparhia Sankt-Petersburg, în 1838, iar în 1857 devine episcop al Caucazului şi Mării Negre. Cea dintâi grijă a sa ca arhiereu a fost îndreptarea slujbelor după rânduiala bisericească şi refacerea legăturilor dintre cler şi credincioşi. Datorită sănătăţii zdruncinate, se retrage, după numai patru ani de arhierie, la Mânăstirea Nicolo-Babaievsk, unde îşi petrece ultimii ani din viaţă, trecând la cele veşnice în 1867.

Sfântul Ignatie a scris de-a lungul întregii sale vieţi, mărturisind că, pentru el, ,,scrisul era o trebuinţă duhovnicească”, iar după retragerea sa din scaunul episcopal, s-a ocupat de revizuirea şi completarea cărţilor sale. Printre scrierile sale se numără: ,,Cuvânt despre moarte”, ,,Propovăduire ascetică”, ,,Prinos monahismului contemporan”, ,,Pateric”, ,,Fărâmiturile ospăţului”, ,,Experienţe ascetice”, ce sunt dedicate, în primul rând, monahilor.

Cartea apărută în Editura Sofia, ,,Experienţe ascetice”, cuprinde articole scrise în diferite perioade, ca răspuns la feluritele probleme ascetice apărute în obştea sa şi în viaţa mirenilor iubitori de Dumnezeu, legaţi duhovniceşte de sfânt. După cum mărturiseşte el însuşi în ,,Înainte cuvântarea” cărţii, ,,mă recunosc dator să arăt obştei creştine ceea ce am aflat iscodind pământul făgăduinţei care izvorăşte daruri şi bunătăţi duhovniceşti, adică viaţa monahală”, cerând ,,cititorilor înţelegere pentru puţinătatea minţii mele şi rugăciune pentru sărmanul meu suflet”.

Printre temele abordate de sfânt în cele două volume se numără pocăinţa, urmarea lui Hristos, rugăciunea, citirea Evangheliei şi a Sfinţilor Părinţi, iubirea de aproapele şi iubirea de Dumnezeu. Însă, spre deosebire de Sfântul Tihon de Zadonsk care scria ,,manuale” de creştinism, Sfântul Ignatie scrie ,,tratate” de vieţuire creştinească.

Astfel, sfântul zugrăveşte simţămintele duhovniceşti pe care trebuie să le aibă fiecare creştin: ,,păcatul ni s-a împropriat atât de mult ca urmare a căderii, încât toate însuşirile, toate mişcările sufletului sunt pătrunse de el. Lepădarea de păcat, care a pătruns în firea sufletului a devenit totuna cu lepădarea de propriul suflet”.

Sfântul Ignatie acordă o mare atenţie rugăciunii, învăţând că ,,îndeletnicirea cu rugăciunea este cea mai înaltă îndeletnicire a minţii omeneşti”, şi, în acelaşi timp, ,,cea mai însemnată şi cea dintâi dintre nevoinţele călugăreşti”. ,,Pricina cea dintâi a rugăciunii este credinţa”, pe care ,,nimic nu o sporeşte mai mult decât conştiinţa împăcată prin făptuirea cea plăcută lui Dumnezeu”. Aparte, sfântul vorbeşte despre rugăciunea lui Iisus, care este ,,o făgăduinţă a monahului”.

Referitor la post sfântul notează: ,,legea postului, ce pare o lege pentru pântece, este de fapt o lege pentru minte”, pentru a îndemna la ,,ghiftuirea cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu plinirea poruncilor lui Hristos” şi la ,,îmbinarea postului cu rugăciunea, căci postul îl desface pe om de patimile trupeşti, iar rugăciunea se luptă cu patimile sufleteşti”.

De asemenea, citirea Evangheliei şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi sunt mult preţuite de Sfântul Ignatie, ce scrie: ,,citeşte Evanghelia cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită. Citirea Sfinţilor Părinţi e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor, din ea deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi”.

În întreaga carte şi, de fapt, în toate scrierile lui, Sfântul Ignatie strecoară sfaturi duhovniceşti pline de înţelepciune pentru ,,cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit”. ,,Iubirea de Dumnezeu se întemeiază pe iubirea de aproapele. Atunci când se va şterge în tine ranchiuna, să ştii că te-ai apropiat de iubire. Atunci când inima ta va fi umbrită de o pace sfântă, plină de har, pentru întreaga omenire, să ştii că eşti chiar la porţile iubirii. Acestea însă nu se deschid decât prin Duhul Sfânt. Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu”.

O parte din scrierile apărute în ,,Experienţe ascetice” au fost alcătuite pe vremea cât a stat în Mânăstirea Sfântul Serghie. Acestea sunt meditaţii prin care, pornind de la lumea văzută, sfântul contemplă lumea nevăzută şi pe Ziditorul şi Făcătorul ei. ,,Creştinul ce suferă necazurile vieţii pământeşti se aseamănă cu un călător ce stă pe malul mării învolburate. La priveliştea de spaimă, el priveşte cu gând senin. Numai ochii îi sunt aţintiţi asupra mării, dar unde îi e mintea ? Unde îi e inima ? Gândul lui e la porţile morţii, inima la judecata lui Hristos. Privind din linul liman al mânăstirii la marea vieţii ce se înalţă de viforul ispitelor, mulţumesc Ţie, Împăratul meu şi Dumnezeul meu !”

Un alt mare monah, ascet, duhovnic şi povăţuitor al Bisericii Ortodoxe Ruse a fost Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), cărţile sale fiind comori nesfârşite în care cititorii pot găsi învăţătura creştină în întreaga ei frumuseţe şi strălucire, căci el a turnat-o în cuvânt nu cu mintea sau inima sa, ci prin harul Sfântului Duh, vistierul tuturor bunătăţilor.

,,Viaţa lăuntrică” este o adevărată culegere de cuvinte rostite către credincioşii din Tambov şi Vladimir între anii 1859 şi 1866 şi scrisori către diverse persoane, în care sfântul tâlcuieşte aspecte esenţiale ale vieţuirii creştine, precum botezul, mântuirea, purtarea crucii, viaţa lăuntrică. Creştinismul şi viaţa duhovnicească sunt descrise succint şi concis, Sfântul Teofan oferind credincioşilor poveţe şi îndemnuri în calea către mântuire.

Astfel, dintru început, sfântul schiţează starea omului căzut, imagine pe care trebuie să o aibă în minte şi inimă fiecare creştin: ,,căderea a dereglat tocmirea lăuntrică a vieţii duhovniceşti. Omul a căzut de la Dumnezeu şi comuniunea nemijlocită cu El şi şi-a pierdut puterea de a-şi ţine în frâu libertatea care acum nu mai urmărea voia lui Dumnezeu. Astfel stihiile vieţii duhului s-au descompus şi viaţa nu a mai fost duhovnicească”.

De asemenea, Sfântul Teofan explicitează calea mântuirii, vorbind despre ,,învăţătura ortodoxă care arată calea”, ,,sfintele taine şi Biserica, ce dau puterea de a merge pe această cale”, ,,trăirea în duhul Bisericii care aprinde scânteia harului primit în sfintele taine” şi ,,părinţii duhovniceşti, călăuze pe calea mântuirii”, cu ajutorul cărora este evitată orice rătăcire.

Cea de-a doua carte oferă tâlcuiri pentru fragmentele din Sfânta Scriptură ce sunt rânduite de Biserică a fi citite în fiecare zi a anului liturgic. Prin aceasta, sfântul arată minunata rânduială a citirii Evangheliei în an, modul în care învăţăturile se leagă între ele într-o înşiruire plină de armonie, pentru ca fiecare creştin să înţeleagă care este calea către mântuire şi împărăţia cerurilor şi să o urmeze neabătut.

Scrierile celor doi sfinţi ruşi, ce sunt adevăraţi stâlpi ai Ortodoxiei la acest sfârşit de veac apocaliptic, sunt comori duhovniceşti ce aşteaptă să fie descoperite de cei dornici de a-I urma Domnului. ,,Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului purtător de Cruce. Bucură-te când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai”.

Daria Pavel

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000